Regina Elisabeta a II-a | Cum s-a folosit monarhul britanic de „soft-power” pentru a-i curta pe liderii lumii

Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii s-a stins din viață, joi seara, la vârsta de 96 de ani, la castelul Balmoral din Scoția. Moartea Reginei a îndurerat o lume întreagă și marchează sfârșitul unei ere.

Moartea ei înseamnă, de altfel, și urcarea pe tron a Regelui Charles al III-lea. Pe lângă faptul că toată lumea încearcă să se obișnuiască cu gândul că Regatul Unit este condus pentru prima oară în peste 70 de ani din nou de un rege, mulți caută în Charles ceea ce mama lui a reușit să insufle timp de 70 de ani: un simbol al puterii și un diplomat discret pe scena politicii internaționale.

În cei 70 de ani de domnie, Regina a jucat un rol politic cheie în a-i curta pe alți lideri ai lumii.

Episoadele de „soft-power” ale Elisabetei a II-a sunt multe: de la călărit cu președintele Statelor Unite, Ronald Reagan, și până la dansul ei celebru cu președintele dictator al Ghanei, Kwame Nkrumah, pentru a-l convinge să renunțe la apropierea sa față de Uniunea Sovietică.

Regina Elisabeta a II-a, alături de fostul Șah al Iranului, Mohammad Reza Pahlavi, în timpul vizitei monarhului britanic la Teheran, în Iran, 2 martie 1961.

În cazul lui Reagan, unii experți cred că episodul de călărie i-ar fi adus Marii Britanii sprijinul Statelor Unite atunci când premierul țării, Margaret Thatcher, a declarat război Argentinei din cauza ocupării Insulelor Falkland.

Și chiar dacă, în final, Elisabeta a II-a nu a reușit să-l câștige pe Nhrumah de partea Occidentului, ea a cultivat relații bune cu Reagan și alți 12 președinți americani (relația cu Lyndon B. Johnson a fost excepția).

Venirea la tron și popularitatea reginei

E adevărat că mare parte din popularitatea fostului monarh britanic vine și pe fondul vremurilor în care a urcat pe tron.

În 1952, Marea Britanie încă obișnuia să fie o putere colonială, iar țările din Commonwealth – până la intensificarea procesului de decolonizare – acceptau mai mult sau mai puțin rolul Reginei Elisabeta a II-a ca șef de stat.

Cu doar câțiva ani în urmă, britanicii tocmai ce ieșiseră victorioși dintr-un Război Mondial, timp în care tatăl Elisabetei, fostul Rege George al VI-a, fusese alături de ei la bine și la greu prin prezența sa și prin discursurile sale radiodifuzate.

De la stânga la dreapta: Prințesa Elizabeta (viitoarea Regină), mama ei, Regina Mamă, premierul Marii Britanii, Winston Churchill, Regele George al VI-lea și Prințesa Margareta, salutând mulțimea adunată în fața Palatului Buckingham cu ocazia încheierii celui de-al Doilea Război Mondial, 8 mai 1945.

Una din imaginile, de altfel populare, cu Regele este cea în care stă la balconul de la Palatul Buckingham alături de premierul țării de atunci, Winston Churchill, și de fiica lui, Prințesa Elisabeta, făcându-le cu mâna miilor de oameni adunați la Londra să serbeze încheierea războiului din Europa.

Imaginile cu familia regală a Marii Britanii erau prea puține, iar astfel de evenimente în sine reprezentau un moment de sărbătoare și de spectacol. Alături de sprijinul puternic al societății britanice față de monarhie, Regina a devenit imediat populară în rândul populației atunci când tatăl ei s-a stins din viață.

De-a lungul timpului, Elisabeta a II-a și-a păstrat distanța față de scena politică din Marea Britanie, ea refuzând să se implice în politica de zi cu zi a statului. Însă experții estimează că influența ei față de politicile naționale și internaționale s-a manifestat mereu în spatele ușilor închise.

Într-unul din exemple, Elisabeta a II-a și-ar fi manifestat nemulțumirea față de decizia Guvernului de a nu proroga Parlamentul înainte de alegerile generale din 1964. Prorogarea Parlamentului în acest caz este o convenție de rang constituțional, iar Regina i-ar fi înmânat Consiliului ei privat o scrisoare de nemulțumire pe care s-o dea mai departe premierului de atunci al țării, Alec Douglas-Home.

Asta nu înseamnă că exercițiul de soft power cu scopul de a-i curta pe liderii lumii și de a-i apropia de Marea Britanie a fost mereu pe placul Reginei.

În anii ’70, Elisabeta a II-a a fost nevoită să-l găzduiască pe președintele comunist al României de atunci, Nicolae Ceaușescu. Deși informația nu este confirmată, surse din interiorul Palatului spun că Elisabeta a II-a s-ar fi ascuns în tufișuri în momentul în care, ieșită să-și plimbe câinii, l-a zărit pe Ceaușescu.

Legile din Marea Britanie nu permit încă eliberarea conversațiilor dintre Elisabeta a II-a și liderii politici. Potrivit Freedom of Information Act 2000, nimeni nu are acces la discuțiile purtate de monarh, aflate în arhivele Guvernului, decât abia la 5 ani de la decesul acestuia. Arhivele conțin documente ce atestă rolul politic al Reginei.