În 1903, Partidul Social Democrat al Muncitorilor din Rusia se scinda în două aripi: de o parte, gruparea moderată, condusă de Iuli Martov și prietenii acestuia (menșevicii); de cealaltă, Lenin ca lider absolut al facțiunii radicale (bolșevicii). Textul care a codificat motivele rupturii, o schismă cu implicații formidabile pentru natura politicului secolul XX, a fost lucrarea lui Lenin Ce-i de făcut?, publicată în 1902.
În aceste reflecții, îmi propun să discut semnificația rolului lui Lenin în geneza structurilor politice și instituționale care au jucat un rol esențial în ceea ce distinsul gânditor George Lichtheim (cu mult timp înaintea controversatului volum al lui Ernst Nolte) a numit „războiul civil european”. De la bun început, trebuie spus că nu putem discuta leninismul fără a admite legătura sa cu marxismul (filiațiunea nu este una neechivocă, desigur, însă ea nu poate fi contestată). Lenin, spre deosebire de Marx, a accentuat factorul organizatoric ca determinant pentru succesul acțiunii revoluționare.
Pentru Marx, conștiința de clasă era un rezultat organic al dezvoltării politice și ideologice a proletariatului (mă gândesc la faimoasa teză a lui Engels despre „proletariatul german ca moștenitor al filosofiei clasice germane”, ca și la afirmația tânărului Marx referitoare la relația dialectică, deci mutual condiționată, dintre „critica armelor” și „arma criticii” pe drumul spre depășirea/abolirea/realizarea filosofiei—Aufhebung). Intelectualii revoluționari erau cei care formulau doctrina, însă proletarii nu erau priviți ca o masă amorfă, în care un grup de autodesemnați „dascăli” aveau misiunea de a injecta conștiința „adevărului istoric”. Marx nu a propus partidul unic drept instituție totală și nu a văzut militantismul fanatic drept o condiție sine qua non a eficienței politice.
Spun aceste lucruri gândindu-mă la discuțiile recente în jurul leninismului, inclusiv volumele filosofului marxisto-lukácsiano-lacanian sloven Slavoj Žižek (vedetizat în numeroase publicații și apariții academice și de largă circulație, inclusiv într-un articol-profil în revista The New Yorker, în mai 2003). Este oare necesară resuscitarea paradigmelor redemptive ale stângii radicale și poate Lenin fi privit drept „model” într-o asemenea întreprindere? Se joacă Žižek cu cuvintele, ori ne aflăm, într-adevăr, într-o epocă similară cu aceea din perioada 1914–1917, deci una de mari tulburări axiologice, când nu revenirea la Lenin, ci „repetarea gestului lui Lenin” (anume sfidarea totală a unui imaginar politic presupus închistat) ar putea, în fine, redeschide spațiul gândirii și practicii emancipatoare? Ce rămâne valabil din conceptul de totalitarism și în ce măsură praxisul asociat cu numele lui Lenin (deci nu doar cel faptic, ci și cel atribuit, fie și prin uzurpare) poate fi separat de ororile Gulagului? Există, spre a relua o mult discutată formulă a lui Heidegger despre național-socialism, o „grandoare interioară a leninismului”, trădată în practici politice abominabile?
Cum scria Leszek Kołakowski, marxismul a fost cea mai grandioasă fantasmă filosofică născocită de mintea umană. Simultan o escatologie, soteriologie și teleologie milenaristă, marxismul a reprezentat o constelație mitologic-politică salvaționistă născută în condițiile crizei politice și valorice de la mijlocul secolului al XIX-lea. Deopotrivă utopie și ideologie (în sensul lui Karl Mannheim), marxismul a construit un sistem de certitudini oraculare care, odată îmbrățișat de intelectuali în căutare de adevăruri ultime, dar și de proletari reali implicați în conflicte sociale reale, a devenit o religie seculară (o teologie politică revoluționară). Era vorba de o doctrină socială radicală născută deopotrivă din filosofia clasică germană și din socialismul utopic, din ceea ce Jacob Talmon a numit, pe bună dreptate, un mesianism politic. Dincolo însă de hybrisul său absolutist, dincolo de ceea ce Robert C. Tucker numea „postulatul universalității”, marxismul ar fi rămas o influentă doctrină sociologică și economică, dacă nu s-ar fi produs ceea ce, în consonanță cu Claude Lefort, numesc mutația leninistă, respectiv geneza unei arme politice de o anvergură fără precedent (partidul revoluționar conceput ca organizație militară, baricadată, cum ar spune Ken Jowitt, conspirativă, de tip garnizoană, spre a relua o formulă a lui James C. Scott).
Aceasta este semnificația analogiei propuse de Gramsci între Lenin și Sf. Pavel. Lenin a transformat Weltanschauung-ul marxist într-un praxis politic global înrădăcinat, precum în tradiția terorismului rus, în cultul voinței istorice (desigur, e vorba de direcția iacobină îngemănată cu narodnicism și mistică hegeliană raționalizată). Invenția instituțională a lui Lenin odată cu intervenția sa temerară în praxisul socialismului rus și internațional (comparabilă cu aceea a unor Troțki, Rosa Luxemburg sau, în sens opus, Eduard Bernstein) au generat entuziasmul unui Georg Lukács, care nu a abandonat vreodată admirația sa pentru fondatorul bolșevismului.
Referindu-se la atașamentul lui Lukács pentru viziunea lui Lenin despre politic, Slavoj Žižek scrie: „...Leninul [lui Lukács–n.a.] era acela care, à propos de sciziunea în cadrul social-democrației ruse între bolșevici și menșevici, când cele două facțiuni se luptau asupra formulării precise a calității de membru de partid așa cum era aceasta definită în program, a scris: «Uneori, soarta întregii clase muncitoare depinde de un cuvânt sau două din programul partidului.»” (Slavoj Žižek, Did Somebody Say Totalitarianism?, London, Verso, 2001, p. 116).