Tastubek este un mic sat de pescari situat pe coasta Mării Aral. Când s-au retras apele mării din cauza proiectelor de irigații din era sovietică, viața a încetat efectiv aici.
În 2005, după finalizarea unui baraj care a încercat să readucă la viață un colț al mării sterpe, a înviat o mică industrie a pescuitului. În prezent, apele Mării Aral din nord se retrag din nou, dar pescarii din satul Tastubek încă își scot bărcile în fiecare zi pentru a prinde tot ce pot. Reporterul RFE/RL Petr Trotsenko a fost pentru puțin timp în compania lor.
Stepa Mării Aral, fotografiată prin fereastra unui tren.
Înainte de răsărit, stepele din jurul Mării Aral par sumbre și nesfârșite.
Singurele elemente vizibile din trenul în care mă aflu sunt stâlpii de electricitate din beton și ocazionalele turme de cămile care mestecă iarba prăfuită.
Drumul meu merge de la Kîzîlorda la Aralsk, un oraș din sudul Kazahstanului care se afla cândva pe malul unui lac atât de întins încât era denumit mare. Stația de cale ferată de aici se numește încă „Marea Aral”, deși nu mai există un țărm aici de zeci de ani.
Un fost port din Aral, pustiit după retragerea apei.
Din Aralsk, mai sunt încă 70 de kilometri până la coasta mării care s-a micșorat.
La sfârșitul anilor 1980, Marea Aral, care se micșora rapid, s-a împărțit în două. Râul Syr Darya se varsă în partea de nord și a fost planificat un baraj care să sigileze afluxul apei și să împiedice scurgerea râului către jumătatea sudică a Mării Aral.
La început, barajul a fost făcut din nisip și argilă. Însă a fost distrus de ape de două ori.
În cele din urmă, Banca Mondială a alocat bani pentru construirea unei bariere de beton, iar în 2005 a fost finalizat un baraj de 13 kilometri. Dar a fost departe de a fi o soluție perfectă.
O pasăre zboară deasupra părții de nord a Mării Aral.
Barajul de beton are doar șase metri înălțime, iar marea din nord se revarsă ocazional în sud, împreună cu peștii care mor în apa sărată de pe cealaltă parte a barierei.
Acum, unii cer ca barajul să fie ridicat cu încă șase-opt metri pentru a permite mării din nord să se ridice mai sus. Dar o astfel de extindere ar necesita o investiție masivă.
La mijlocul anilor 2000, proiectul de salvare a Aralului de nord a fost considerat un succes. Rezervorul s-a umplut, salinitatea a scăzut, iar stocurile de pește și-au revenit. Relansarea completă a Aralului este încă discutată, dar cu mai puțin optimism decât înainte, din cauza diminuării apelor râului Sîrdaria.
Vaci pe o stepă care a fost cândva fundul Mării Aral.
În Aralsk, cobor din tren și urc într-un vehicul cu tracțiune integrală pentru a traversa deșertul rămas și a ajunge la Tastubek, un sat din apropierea Mării Aral. În localitate trăiesc pescari și crescători de vite; nu există alte modalități pentru ei de a-și câștiga existența.
Șoferul meu, Serik, este un kazah de vârstă mijlocie, născut și crescut în Aralsk.
Serik a auzit de la părinții săi despre cum Marea Aral se revărsa cândva lângă orașul Aralsk; este prea tânăr pentru a fi văzut asta cu ochii lui.
Drumul spre Marea Aral.
Mama lui Serik a lucrat la o fabrică de pește timp de 25 de ani. „Era o fabrică mare, aș numi-o întreprinderea pe care se ținea orașul”, spune Serik. „Când era apă în mare, la fabrică lucrau aproximativ 3.000 de oameni”.
Tatăl său a lucrat la un șantier naval, dar „toate aceste întreprinderi s-au închis” atunci când apa s-a retras, spune Serik.
El conduce acum o afacere din Aralsk: duce turiști în unele dintre locurile celebre din jurul Mării Aral. Odată a dus vizitatori la faimosul „cimitir de nave”; între timp, localnicii au tăiat navele și le-au vândut la fier vechi.
Turismul este o afacere bună, spune Serik, dar este strict sezonier. Iarna, nimeni nu vine aici.
Răsăsrit de soare la Marea Aral de Nord.
În timp ce mergem pe un drum prăfuit acoperit cu pietriș, Serik vorbește despre ce s-a schimbat aici în ultimii ani. El spune că problemele de sănătate care afectau odată oamenii din regiune au devenit parcă mai puțin frecvente.
„Vântul aducea sarea de pe fundul mării secate și aproape fiecare a doua persoană avea probleme cu plămânii și rinichii”, susține șoferul.
„Dar acum nu ne mai plângem, se pare că am devenit mai puțin bolnavi. Probabil că ne-am obișnuit cu asta. Și Aralul de Nord a crescut, e mai puțină sare”.
Frații Serjan și Nurjan ies în larg.
În prezent, la Tastubek trăiesc aproximativ 120 de persoane. Există o școală, electricitate și o conexiune lentă la internet.
În anii 1990, Marea Aral secase într-atât încât Tastubek aproape a dispărut. Doar șapte sau opt familii au rămas acolo, numai pentru că nu aveau unde să meargă.
După ce barajul a fost construit și apa a început să revină în partea de nord a Mării Aral, oamenii au început și ei să se întoarcă. Erau în principal tineri șomeri, care sperau să supraviețuiască din pescuit.
Aikorke, soția unui pescar care locuiește în Tastubek.
Am întâlnit doi frați pescari în Tastubek - Serjan și Nurjan. Fratele mai mic, Nurjan, este angajat în pescuit și crește cămile și cai. Soția sa, Aikorke, lucrează ca învățătoare și-i crește pe cei patru copii ai familiei.
Nurjan este un bărbat scund, tăcut, care vorbește despre sine cu reticență.
„Tatăl meu a pescuit aici, la fel și bunicul meu, așa că eu duc mai departe tradiția. Îmi place Tastubek, este calm și liniștit, marea este aproape, este pește”, spune el.
„Aș putea pleca mâine dacă aș avea chef, dar nu vreau. Aceasta este casa mea. Vara facem cumâs și șubat (băuturi din lapte fermentat, n.r.), toamna vindem carne, iar iarna și primăvara pescuim.”
Nurjan aranjează o plasă de pescuit.
Nurjan are o casă mare și nouă, care este încă în curs de finalizare. În curte și-a făcut un țarc pentru cămile și mai multe șoproane.
Seara, Aikorke mulge cămilele și începe procesul de fermentare a șubatului, laptele efervescent, care este o băutură populară în Kazahstan pe tot parcursul verii.
La intrarea în casă, câinii de vânătoare stau și așteaptă. Toamna vor fi ocupați, când Nurjan va începe să vâneze rațe de-a lungul coastei și iepuri în stepă.
Localnicii se pregătesc de pescuit pe malul Mării Aral.
Pescuitul este, de asemenea, sezonier. Iarna și primăvara, peștii din Marea Aral sunt mai activi și mai ușor de prins în plase.
În lunile mai reci, capturile pescarilor rămân proaspete mai mult timp pentru a fi transportate către piețele din orașe.
Vara, peștii din Marea Aral tind să înoate mai adânc, unde apa este mai rece, și pot fi greu de prins. Majoritatea pescarilor care lucrează în Marea Aral în timpul verii prind pește doar pentru ei și familiile lor.
Populația de pești este direct legată de adâncimea Mării Aral, spun localnicii. Atunci când nivelul apei scade, la fel se întâmplă și cu populația de pești. În 2019, nivelul apei pe râul Sîrdaria a fost scăzut, iar peștii s-au rărit.
„Au fost ani [cu mult timp în urmă] când prindeam 80-100 de kilograme pe zi, acum asta este doar o amintire”, spune Nurjan.
Vehicule ale pescarilor pe țărm.
Pe țărm, seara, mai multe vehicule UAZ sovietice sunt deja parcate, iar pescarii sunt ocupați cu pregătirea bărcilor în apele puțin adânci. După 20 de minute de pregătire a bărcii, Nurjan și Serjan pornesc la drum cu mica lor ambarcațiune.
Barca prinde viteză și se îndreaptă spre apus. Țărmul dispare din peisaj și apa verzuie spumegă sub elice. Nurjan stă la pupa, controlând motorul cu o mână și ținând cu cealaltă un navigator GPS. Dispozitivul îl ajută să găsească locul exact unde trebuie să așeze plasele.
Locul în care ne oprim este nu este adânc, astfel că putem vedea fundul mării. Serjan spune că marea a devenit din ce în ce mai puțin adâncă în ultimii ani, deși „anul acesta este un pic mai multă apă și sunt și mai mulți pești”.
Nurjan aruncă o plasă de pescuit.
Întorși pe mal, după ce și-au aruncat plasele, frații vorbesc despre tipurile de pește pe care le pot prinde în Aral. Aici se prind, printre altele, crap, știucă, biban.
Nurjan spune că, la sfârșitul anilor 1980, puii de cambulă din Marea Azov au fost eliberați în Aral în timp ce aceasta se usca. Peștii au prosperat în mod neașteptat, aparent datorită salinității mării - condiții ideale pentru cambulă. Odată ce barajul a fost construit și nivelul apei a crescut, salinitatea a scăzut, iar cambula a dispărut în cele din urmă.
Pescari din nordul Mării Aral.
Când ne întoarcem la Tastubek, se întunecă. În casa pescarilor, mâncăm beșbarmak de cămilă și mergem să dormim măcar puțin. Vara se luminează devreme și trebuie să ieși să verifici din nou plasele înainte de răsăritul soarelui.
Alarma sună la 3:30. În sat e o liniște absolută. Chiar și câinii și păsările dorm acum; doar liliecii pot fi văzuți fluturând prin aerul nopții în căutare de pradă.
Un pescar se pregătește să iasă afară pentru a-și verifica plasele.
Nimeni nu s-a trezit încă de-a binelea, așa că ne îndreptăm spre mare în tăcere, în vechiul UAZ al fraților.
Chiar și după ce am urcat în bărci și am pornit la drum, este încă întuneric când ajungem la primul flotor - o sticlă de plastic, care indică locul unde se află plasa fraților. Prima plasă aduce 18 crapi de mărime medie.
Prima captură de pește a lui Serjan și Nurjan.
A doua plasă aduce zece crapi și două plătici.
„Este normal pentru vară”, spune Serjan despre captură, deși pare dezamăgit. Puțin mai departe, o altă barcă se clatină pe valuri. Se pare că nici captura concurenților nu este foarte bogată.
Un pește proaspăt prins într-o barcă din nordul Mării Aral.
Pescărușii se învârt pe deasupra, sperând să prindă pești, dar nu riscă să se apropie; sunt prea mulți oameni în barcă. Frații aruncă plasele în apă și se întorc la mal.
Pentru frați urmează încă o zi plină cu munca obișnuită a vieții rurale de aici: cai, cămile și repararea UAZ-ului, care are din nou probleme la motor.
Articol publicat inițial pe rferl.org.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI