Duminică au loc alegeri parlamentare în Spania, a doua oară în 2019 şi a patra oară în ultimii patru ani. Sunt chemaţi la vor în jur de 37 de milioane de alegători.
Spaniolii s-au săturat de atâtea alegeri, fiindcă acest scrutin vine după ce anteriorul a avut loc cu șapte luni în urmă. De atunci încoace țara este condusă de primul ministru Pedro Sánchez, liderul Partidului Socialist al Muncitorilor (PSOE), care a câștigat ultimele alegeri, dar nu a reușit să aibă o majoritate în Parlamentul de la Madrid.
Potrivit sondajelor de opinie, primul loc este ocupat în continuare de socialiști, dar aceștia nu vor reuși nici de această data să obțină majoritatea parlamentară, care să ducă la deblocarea crizei politice. În plus, populiștii de la Vox, considerați de extremă dreapta, sunt așteptați să obțină un rezultat mai bun decât cel pe care l-au avut la alegerile din aprilie când au fost votați de 10% din electoratul prezent la urne.
Regele Felipe al VI-lea a cerut organizarea alegerilor anticipate, fiindcă liderul socialiștilor nu a reușit să-și facă o majoritate, totul pe fondul protestelor din Catalonia, declanșate după condmanarea la închisoare a liderilor separitiști.
Dosarul secesiunii
Nouă lideri catalani au fost condamnaţi la mijlocul lunii octombrie la închisoare pentru încercarea de a declara independenţa provinciei lor, după referendumul din 2017, interzis de guvernul de la Madrid. Alţi trei acuzaţi au fost consideraţi vinovaţi doar de nesupunere, faptă mai puţin gravă, pentru care nu vor fi închişi. Cea mai grea pedeapsă, 13 ani de detenţie, a primit-o fostul vicelider al guvernului Cataloniei, Oriol Junqueras.
Quim Torra, liderul Guvernului regional de la Barcelona, a denunțat decizia instanței supreme, catalogând-o drept "un act de răzbunare, nu un act de justiție".
Dosarul secesiunii are implicații majore atât pentru alegerile din 10 noiembrie, cât și pentru Catalonia, cea mai dezvoltată regiune a Spaniei. Totul a început cu referendumul pentru independența Cataloniei, organizat pe 1 octombrie 2017, în urma căruia 90,18% din voturi în favoarea independenţei regiunii, cu o rată de participare de 43,03.
Independența Cataloniei: istoria unei regiuni în 300 de cuvinte
Aspirația deindependenţă a catalanilor nu este nouă, fiindcă din secolul X până la începutul secolului al XVIII-lea, această regiune forma un stat independent. Odată cu secolul al XII-lea alianţele între familiile regale au făcut posibilă uniunea cu regatul Aragonului, iar din secolul al XV-lea cu regatul Castiliei.
Acest echilibru între regatele iberice a fost stricat derăzboiul Succesiunii Spaniole. În 1714 burbonii au cucerit Catalonia dizolvând, ca în multe alte regiuni, instituţiile politice, culturale şi juridice ale catalanilor. Spaniola a devenit limbă oficială în toată ţara, inclusiv în Catalonia. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea Catalonia a reuşit, însă, să îşi recâştige încet-încet importanţa şi să cunoască o înflorire economnică şi culturală - lucru care, desigur, a retrezit şi naţionalismul catalan.
Victoria fasciştilor în Războiul Civil (1936-1939) a însemnat pentru catalani a însemnat pentru catalani repreimarea sentimentelor naționaliste. Dictatorul Francisco Franco a înăbuşit brutal orice tendinţă separatistă inclusiv prin interzicerea limbilor regionale în instituţiile statului, cum ar fi în ca şcoli sau primării. Catalanii au putut readuce în discuţie chestiunea independenţei abia după moartea lui Franco, în 1975. Constituţia democratică din 1978 şi legea privind statutul regiunilor (1979) au făcut, însă,posibilă existenţa regiunilor autonome.
În 2006 Catalonia şi-a redefinit statutul prin reglementări care prevedeau modificări la nivel instituţional, un nou model de finanţare a bugetului şi obligativitatea fiecărui cetăţean de a stăpâni catalana la fel de bine ca limba spaniolă. În 2010 cea mai înaltă instanţă din Spania a declarat ilegal noul statut al provinciei. Conflictul între conducerea centrală de la Madrid şi guvernul catalan n-a mai putut fi oprit. De atunci catalanii se dezic tot mai mult de statul spaniol, iar ceea ce le lipseşte cel mai mult catalanilor este supremaţia asupra impozitelor. Adepţii independenţei mai susţin şi că regiunea are propria limbă, propria cultură şi istorie - valori pe care doresc să le apere, chiar dacă limba catalană este deja limbă de predare în şcoli şi universităţi.
Socialiștii și conservatorii s-ar putea să fie nevoiți să urmeze modelul german
După 1975, când s-a încheiat dictatura lui Franco, în Spania au alternat la putere PSOE şi Partidul Popular (PP), dar ecuația politică s-a schimbat după 2010, când au apărut formaţiuni noi de stânga: Unidos Podemos şi Mas Pais și partide de dreapta rivali de dreapta: Ciudadanos, partid liberal care se opune secesiunii Cataloniei şi Vox.
Pe 3 noiembrie, rezultatele combinate ale mai multor sondaje creditau PSOE cu 27% din intenţiile de vot, PP cu 21%, Vox cu 14%, Podemos cu 12%, Ciudadanos cu 9%, ERC din Catalonia şi Mas Pais cu câte 4%.
Cum PSOE nu a reuşit să formeze o alianţă cu celelate două partide de stânga, Podemos sau Ciudadanos, dacă blocajul va continua şi după alegerile din 10 noiembrie, popularii ar putea încerca să formeze o coaliţie cu Ciudadanos şi Vox.
Premierul spaniol în exerciţiu, Pedro Sanchez, a afirmat cu două zile înainte de alegeri că formaţiunea sa PSOE ar trebui să poată forma un guvern chiar şi în situaţia în care nu va obţine o majoritate de voturi: "dacă parlamentul nu reuşeşte să convină asupra formării unui guvern, propun să lăsăm să guverneze grupul care a obţinut cele mai multe voturi"
Liderul Partidului Popular, Pablo Casado, a invocate o"egalitate tehnică" şi a menţionat că participarea slabă la urne aşteptată ar putea face rezultatul şi mai imprevizibil.
E posibil, ca urmând modelul Germaniei, Sanchez şi Casado să fie nevoiți să încheie un acord pentru a ieşi din impas, în afara cazului în care Sanchez va reuşi să formeze un guvern de stânga, cu ajutorul partidelor regionale catalane şi basce.
Aflată într-o criză politică de durată, Spania se întoarce la urne duminică pentru a patra oară în patru ani, într-un context care se complică de la o zi la alta în Catalonia susceptibilă să dea un nou impuls partidului de extremă-dreapta Vox, care şi-a făcut intrarea în Camera Deputaţilor în aprilie, într-o ţară unde extrema-dreaptă era marginală de la sfârşitul dictaturii lui Franco, în 1975.