La 32 de ani de la căderea comunismului, România nu are încă o sală de spectacol adecvată marilor concerte simfonice, deși se află la a 25-a ediție a Festivalului George Enescu.
România continuă să fie gazda celor mai valoroase filarmonici din lume, conduse de cei mai mari dirijori, într-o sală construită pentru congresele și ședințele Comitetului Central al Partidului Comunist Român, cu o acustică la jumătate din parametrii tehnici necesari.
Sala Palatului a fost ridicată „pentru vorbărie”, după cum spune cu umor amar unul din creatorii construcției, arhitectul Romeo Belea, singurul rămas în viață din echipa care i-a dat chip.
Intenția sa de a adapta Sala Palatului prezentului și noului, după modelul marilor centre din lume, este respinsă sistematic de autorități. Sau este acceptată la nivel de promisiune. În plus, nu există nici un plan concret de a se construi o mare sală de concerte, potrivită pentru orchestrele simfonice și diverse alte tipuri de spectacole de mare amploare, în alt amplasament, nu există.
Singura sală de concerte care stă în picioare de 135 de ani este Ateneul Român, construit pe vremea lui Carol I, între 1886 și 1888, după planurile arhitectului francez Albert Galleron. Sala Ateneului rămâne, în timpul Festivalului Enescu, alături de mai îndepărtata Sală Radio, o contraofertă la cea a Sălii Palatului.
Sala Ateneului e chiar locul în care a cântat tânărul George Enescu, sub ochii și protecția reginei Elisabeta. În prezent, Ateneul adăpostește și sediul Filarmonicii „George Enescu”. Dar spațiul său este insuficient pentru prestația marilor orchestre simfonice.
Ateneul Român, ridicat în mai puțin trei ani, între 1886 și 1888, a fost construit prin donații publice, prin celebra strângere de fonduri „Dați un leu pentru Ateneu!”. El a reprezentat clădirea iconică a Bucureștilor chiar și în vremea comunismului, chiar dacă primul și cel mai important donator, regele Carol I nu era menționat niciodată, nicăieri.
Paradoxal, ideea construirii unei clădiri pentru Ateneul Român nu a pornit de la muzică, ci de la „facerea întru această capitală a unei biblioteci publice”, după cum spunea inițiatorul Societății Ateneul Român (înființate în 1865), boierul și cărturarul Constantin Esarcu.
Prin testamentul, el lăsat Societății 200.000 de lei aur, o adevărată avere, dar totuși insuficientă ridicării „unui edificiu dedicat Artei și Științei care să fie monumental”.
Pentru obținerea celor 500.000 de lei în plus, s-a organizat o loterie publică, 12.300 de bilete a câte un leu.
Societatea „Ateneul Român” a cumpărat terenul din strada Episcopiei pe 21 iunie 1886, clădirea a fost dată în folosință la 14 februarie 1888, cu alte cuvinte a fost gata în aproximativ 20 de luni.
Societatea „Ateneul Român” a fost înființată în 1865 de boierul Constantin Esarcu cu scopul de promova artele și știința. Esarcu a lăsat prin testament 200.000 de galbeni (lei aur) pentru ridicarea „clădiri monumentale”. În anii '50, guvernul pro-sovietic a dorit să distrugă marea frescă a istoriei naționale ce înconjoară sala principală. Relații personale și inspirația unui administrator a făcut ca ocupații să se mulțumească cu acoperirea ei cu o pânză roșie. Plăcile comemorative cu numele donatorilor au fost însă sparte. Se află în subsolul clădirii așteptându-și restaurarea. Foto: Arhivele Naționale
În plus, calitatea edificiului se dovedește până astăzi una excepțională.
Proiectul și construcția au fost realizate de compania Beuchelt din Grunberg/Germania specializată în poduri și construcții metalice.
Sala, remarcabilă prin simplitatea arhiutecturii și eleganță se sprijină pe tiranți de oțel și, deși nu concertele, ci conferințele științifice, erau principala sa destinație, acustica este de cea mai bună calitate. Acoperișul de zinc ce acoperă cupola centrală a rămas cel original, deși a fost avariat și restaurat după bombardamentele naziste din august 1944.
Majoritatea statelor civilizate și-au adaptat spațiile la nou, la interacțiune socială și virtuală, făcând din sălile de spectacol mai mult decât sunt, transformându-le în veritabile centre culturale sau de recreere.
România nu putut aplica nici măcar să pună în aplicare proiectul arhitectului Romeo Belea, un simbol al domeniului, singurul arhitect român în viață ale cărui creații arhitecturale au fost declarate piese de patrimoniu, cel dispus să facă din Sala Palatului un centru cultural.
Ce ar fi de schimbat? În primul rând, este vorba de acustica sălii, adică de perceperea sunetului de către artiștii interpreți și de publicul spectator, apoi de minimum de condiții pentru artiști, care nu au nici acum cabine în care să se schimbe înainte și după concert, de un minimum de respect pentru publicul spectator care în pauze trebuie să stea la coadă pentru o sticlă de apă plată, după ce inițial a așteptat pe scări ca să intre în foaier, fie ploaie, fie caniculă. Pe scurt, de toată investiția necesară pentru ca Sala Palatului să devină în sfârșit un spațiu prietenos, cu muzica și cu oamenii.
Dacă nu de dragul muzicii, măcar pentru a estompa trista menire a acestui punct aflat chiar în inima Bucureștiului: aceea de sală de congrese pentru Comitetul Central al Partidului Comunist Român.
Totuși, Sala Palatului a fost creată de o mână de profesioniști, profesori dați afară de la Arhitectură sau absolvenți împiedicați să-și susțină examenul de diplomă pe motiv de cosmopolitism - adică înclinați spre cultura occidentală. Au fost adunați în Palatul Regal de alături pentru a concepe chiar din Sala Tronului, de la planșetă, ceea ce trebuia să fie replica istorică a comunismului chiar față de Palatul Regal.
Palatul Regal în jurul anului 1900, așa cum arăta în epoca lui Carol I. A ars însă în 1926. Forma actuală a clădirii datează însă din vremea lui Carol al II-lea. Este decodată de Nicolae Tonitza și Arthur Verona. Carte poștală. Arhivele Naționale.
Ironia face ca nici măcar comuniștii nu au izbutit să elimine din imaginarul spațiului marcat de Carol I o trimitere la regalitate. Sala vreme de decenii s-au ținut discursurile comuniste cele mai promovate s-a numit fără întrerupere Sala Palatului...
Dacă în urmă cu 130 sau 90 de ani, autoritățile române erau capabile să coordoneze clădiri și lucrări de infrastructură durabile, de ce acum nu sunt? Birocrație, interese de partid sau de grup, lipsa respectului minim pentru public, neînțelegerea fenomenului muzical, timp în care Sala Palatului se degradează, nerenovată și fără direcție.
Sala Palatului
Despre promisiuni și chinurile facerii și prefacerii Sălii Palatului, pe scurt:
- La fiecare ediție a festivalului „George Enescu” este adusă în discuție inadecvarea Sălii Palatului, ca sală de concerte pentru marile filarmonici ale lumii, câtă vreme sala a fost concepută pentru congresele PCR.
- Fostul primar, Sorin Oprescu, a promis în 2011 că va construi o nouă sală de concerte de 4000- 4500 de locuri, prin parteneriat public-privat, pe care l-a și găsit, pe terenul de lângă Biblioteca Națională, în cel mult doi ani.
- Fostul ministru al Culturii, Adrian Iorgulescu, anunță în 2006 că vrea să modernizeze și să transforme Sala Palatului într-un mall cultural
- Pentru reabilitare, Sala este transferată la Ministerul Culturii de la RA-APPS, în 2006. În 2012 este trecută la SGG și apoi înapoi la RA-APPS.
- Fostul ministru al Culturii Vlad Alexandrescu a venit cu ideea construirii unei noi săli de concerte cu până la 2.400 de locuri în locul imobilului denumit „Garajele Leonida”, lângă Palatul Victoria.
- Fostul ministru al Culturii, Corina Șuteu, a anunțat că „proiectul pentru renovarea Sălii Palatului este realizat și că s-au emis toate avizele necesare, inclusiv autorizația de construcție.” Ministrul a adus ca argument costul: o sală nouă ar fi costat 200 de milioane de lei, renovarea ar costa 40-50 de milioane.
- Patru mari dirijori ai lumii le cer autorităților o sală adecvată pentru marile orchestre simfonice: Zubin Mehta, Antonio Pappano, Daniel Barenboim, Valery Gergiev.
- Sala Palatului a fost construită între 1959-1960. Arhitect șef Horia Maicu, cel care a realizat proiectul era arhitectul Tiberiu Ricci, care a fost discipol al lui Duiliu Marcu înainte de război. Acesta a contribuit la proiectarea Academiei Române, Palatului Victoria, Palatului CFR, actualul Minister al Transporturilor, sau Hotelului Athenee Palace, actual Hilton.
- Din echipa inițială de arhitecți a făcut parte și arhitectul Romeo Belea, discipol al lui Tiberiu Ricci, care a lucrat și la proiectul clădirii Teatrului Național. Soarta arhitectului, intervievat de Europa Liberă, s-a împletit cu cea a Sălii Palatului, modificată din ordinul lui Ceaușescu. Clădirea Naționalului a fost refăcută recent tot de arhitectul Romeo Belea. Teatrul Național este singurul din lume cu șapte săli de spectacol.
Protestul dirijorilor
Sătui de lipsa de responsabilitate a autorităților române, patru mari dirijori ai lumii le-au înmânat în 2011 un protest în care au cerut o sală de concert potrivită, amenințând că nu vor mai veni în România să concerteze în aceste condiții. „E trist că un astfel de eveniment şi o audienţă atât de doritoare de cultură duc lipsa unei săli de concerte potrivite”, scria dirijorul Zubin Mehta în 2011, într-o scrisoare deschisă adresată autorităţilor române.
„Este nevoie ca urgent să se găsească o soluţie pentru ca această sală de concerte să fie demnă de un asemenea eveniment”, continuă scrisoarea susţinută şi de Daniel Barenboim, dirijorul Staatskapelle din Berlin şi de Valery Gergiev, dirijorul London Simphony Orchestra.
Dirijorul Zubin Mehta
Ioan Holender, fostul director al Operei din Viena şi până de curând director al Festivalului Enescu, a reproșat an de an, până la retragerea sa de la conducerea Festivalului, primăriei Bucureştiului şi Ministerului Culturii incapacitatea de a construi în Bucureşti o sală de concerte adecvată prestației celor mai mari filarmonici din lume. Demersul celor trei dirijori a fost susținut de unul individual al lui Antonio Pappano, alt mare dirijor al lumii.
Cum a apărut Sala Palatului
„Puțini au văzut începutul Sălii Palatului. Mie, Sala Palatului mi-a schimbat complet destinul. Eu am fost trântit la diplomă împreună cu niște colegi de-ai mei, pentru cosmopolitism în proiectare. Pe vremea aceea nu se putea face decât arhitectură socialistă. Eu l-am avut profesor pe Tiberiu Ricci și îmi permitea să fac tot felul de chestii. A fost un proiect la care am primit 10 pentru funcțiune și 0 pentru expresie. Prin anul 5. Dar nu numai eu. A fost un an extraordinar. 7-8 am fost. Mi s-a spus că nici nu se mai știe dacă mai primesc dreptul să-mi susțin diploma. Am susținut-o, dar cu o comisie care nu mai era a facultății, nici rectorul nu a mai încăput, a fost făcută cu foști ilegaliști comuniști, totuși niște oameni extrem de cultivați. Macovei și alții. Printre care și arhitectul șef de atunci Maicu”, deapănă arhitectul Romeo Belea, 90 de ani, începuturile sale premergătoare implicării în construcția Sălii Palatului.
Arhitectul Romeo Belea îțși amintește de profesorul Tiberiu Ricci, mentorul și idolul său. Un om din România veche, România cosmopolită.
Rectorul de la acea vreme al facultății de Arhitectură, Ascanio Damian, i-a propus imediat după susținerea examenului de diplomă să vină să lucreze pentru el, la târguri și expoziții. Într-una din plimbările sale prin București s-a întâlnit, însă, cu mentorul său, cel despre care și acum, la 90 de ani, vorbește cu smerenie și emoția ciracului de odinioară care admira personalitatea profesorului Tiberiu Ricci.
„Nu-i de tine placajul și hârtia (de la târguri și expoziții – n.r.)”, își amintește studentul de odinioară discuția cu mentorul său care avea să-i schimbe și cariera și destinul. „Tu ești făcut pentru...”, i-a spus profesorul Ricci dând demonstrativ cu piciorul în piatra clădirii lângă care, profesor și fost student, s-au retras pentru a discuta. „Când o să vrei și dacă o să vrei, oricând ai un loc la mine în institut”, i-a spus Ricci.
Sala Palatului, a doua școală
Și s-a dus. Dacă dimineața conducea un institut de proiectare, seara, Ricci lucra la propriile sale proiecte, așa că l-a invitat fostul student să-l asiste. Alături de arhitectul șef, Horia Maicu, urma să-și prezinte schițele temutului dictator, Gheorghe Gheorghiu-Dej: „Profesorul Ricci făcea soluțiile, iar eu i le puneam mai pe curat, am stat până noaptea târziu.
Gheorghiu Dej și-a dat acordul asupra proiectului, orgolios să fie ctitorul sălii de congrese a noilor conducători. Era momentul în care noul regim se folosea de arhitectură ca să se impună în inima tuturor marilor orașe:
„Așa a început proiectarea Sălii Palatului și acolo am lucrat: în Sala Tronului, ca să fie lângă șantier. Și, pentru că era lucrarea Comitetului Central erau numai unul și unul din toate disciplinele proiectării. Ricci era de departe cel mai tânăr. Toți erau niște celebrități interbelice. Fiecare dintre ei și-a adus câte un cirac. Ciraci cu care am rămas până în ziua de astăzi prieteni de familie, nu doar că mai lucrăm împreună cei care am mai rămas. Ei veneau în fiecare zi acolo, dar trasul tare de tot cădea pe mâinile noastre.
Perioada a rămas memorabilă. Și pentru arhitecți, și pentru bucureșteni. Sala Palatului a fost inaugurată în 1960, în același an cu statuia lui Lenin, cea demolată în martie 1990. Regimul arăta că prinde rădăcini. Din interiorul proiectului, situația însemna însă, în primul rând, foarte multă muncă. Și contrar a ceea ce se crede, conexiunea încă existentă cu marea cultură europeană în materie de arhitectură:
„Pentru mine, Sala Palatului – cât a durat, pentru că din noaptea aia până s-a dat în folosință, proiectare și execuție a durat 13 luni, nici astăzi nu-mi vine să cred – a fost a doua școală. Pentru că Ricci mi-a pus o planșetă lipită de planșeta lui și așa am lucrat cele 13 luni. De Sala Palatului mă leagă mult mai mult decât a doua școală, pentru că am avut șansa – de asta sunt foarte fericit că am prins vârsta asta – că am prins în școală, profesori și asistenți, generația interbelică, celebră. Din bulevardul Magheru făcuseră cea mai contemporană arhitectură interbelică din Europa”, își amintește fostul student.
De ce nu este adecvată Sala Palatului pentru concerte simfonice? Sală de congrese politice
Era o lucrare a Comitetului Central pentru că Palatul Regal fusese transformat în Consiliul de Stat al Republicii Populare România.
„Ei aveau acolo niște birouri în aripa Kretzulescu și foloseau Salonul Albastru care este sub Sala Tronului, unde stăteam noi ca să avem legătură directă cu ce se construiește în spate”, își amintește fostul absolvent.
„Adică era lucrarea numărul 1 din țară. De asta i s-a dat atâta importanță. Iar tema era așa: sală de congrese și conferințe pentru partid. Deci, ea a fost concepută ca sală destinată vorbei. La vorbă, durata de reverberație este 0,8—0,9”, explică arhitectul motivele pentru care Sala Mare a Palatului, fără o transformare din temelii, nu este adecvată marilor concerte simfonice.
Tradiția organizării Festivalului Enescu la Sala Palatului vine exact din acele vremuri. Prima ediție a festivalului a avut loc în septembrie 1958, Sala Palatului a fost construită între 1959-1960, iar doua ediție a festivalului a avut loc în 1961.
„Nu știu cum s-au descurcat, dar entuziasmul era așa de mare. Eram o țară socialistă. Veniseră și celebrii ruși, violoniști”, își amintește arhitectul Romeo Belea, el însuși un mare iubitor de muzică, alături de soția sa, arhitecta Liliana Belea.
Iar Festivalul Enescu nu a fost singurul moment de respiro cosmopolit care s-a desfășurat la Sala Palatului:
„Perioade lungi din existența ei, Sălii Palatului i s-a permis să fie cinematograf, unde cel puțin o dată pe săptămână rulau niște filme extraordinare, care nu rulau în altă parte, și ne întâlneam acolo 4.000 de oameni, ajunsesem să ne cunoaștem între noi. Dar la cinematograf nu contează, pentru că este o emisie prin electroacustică, nu este un sunet natural”, își amintește arhitectul.
Anii '80 au însemnat însă o involuție de la rău la foarte rău. Concurat în Occident de adevăratul reformator, Mihail Gorbaciov, Nicolae Ceaușescu pierde simpatia finanțatorilor din Vest, iar economia hiper-centralizată intră pe avarii. Ca să își mențină puterea, revine la maniera stalinistă în care își făcuse ucenia politică. Cenzura revine în forță și, de această dată, naționalismul, nu amiciția cu URSS, este cuvântul de ordine. Festivalul Enescu, prea cosmopolit, e suspendat.
Dar după Revoluția Română din 1989, festivalul a fost reluat, iar anul acesta evenimentul se află la a 25-a ediție.
„Am vrut să fac ceva pentru domnul Constantinescu (Mihai Constantinescu, directorul Artexim, organizator de 30 de ani al festivalului – n.r.)”, relatează arhitectul, așa că în primăvara anului trecut i-a propus actualului ministru al Culturii, Bogdan Gheorghiu, „o soluție în așa fel încât să iasă sală de concerte”, pentru că sala de concerte are nevoie de o reverberație de 1,5.
„Adică dublu. La vorbă toate suprafețele sunt absorbante, în timp ce la muzică, mai ales la simfonică, toate suprafețele sunt reflectante. Pereții sunt reflectanți. Până și scaunul este cu totul și cu totul special. N-are pluș sau materie textilă decât în zona în care corpul uman ia legătură cu scaunul. Restul e lemn de rezonanță. În loc de mochetă pe jos, cum este acum, că trebuia să fie totul absorbant, trebuie să fie parchet, deci cu totul altceva. Oricum, se pare că sunt bani, iar ce propun eu nu este foarte scump”, explică arhitectul.
Soluția în prezent
Primele soluții sunt șocant de simple. Arhitectul a propus cumpărarea a 4.000 de scaune, demontarea celor care datează din 1982 - cel mai probabil un „record mondial absolut”, constată cu umor arhitectul – montarea unor scaune care să nu fie absorbante de sunet, smulgerea mochetei groase și vechi și montarea unor scuturi rezonante pe lojele laterale de pe pereți.
„Deci, nu se cheltuiește niciun ban în plus, pentru că toate acestea sunt recuperabile. Când se termină festivalul din 2021, scaunele se iau și se depozitează, scuturile la fel, iar parchetul se protejează. Există soluții extraordinar de facile să protejezi un parchet”.
Alte probleme sunt mai dificil de rezolvat, dar sunt urgente:
„Să se deschidă șantierul, să modificăm tavanul care, nu știu dacă știți, dar el tot cade – de aici a început problema Sălii Palatului. Tavanul are niște saci albi dedesubt în care cad bucăți din ipsosul din tavan. Asta se întâmplă din 1995”, spune arhitectul.
Ministrul a fost entuziasmat, dar, contactat de arhitect, directorul Unității de Management a Proiectului din Ministerul Culturii, care accesează fondurile europene, Bogdan Trâmbaciu, i-a spus că nu se poate, în ciuda ofertei arhitectului de a face întreaga lucrare de proiectare pe gratis.
„Nu se poate pentru că noi trebuie să scoatem la licitație aceste lucrări”, i-a spus Trâmbaciu. Or, pentru Teatrul Național licitația a durat un an, își amintește arhitectul.„N-avem cum. Dumneavoastră puteți să faceți, să desenați scaune, să desenați scuturile, dar ce fac cu ele?”
Regulile europene sunt într-adevăr foarte stricte. Licitația este obligatorie. Din păcate, procedurile nici nu au început. A venit pandemia.
Chinurile unei transformări amânate 30 de ani
Destinată „vorbei” cum punctează permanent arhitectul, Sala Palatului a început să se degradeze de-a lungul timpului, bucăți din tavan cad amenințător.
Așa a ajuns arhitectul să fie chemat de Adrian Iorgulescu (ministru al Culturii între august 2005 – decembrie 2008), care i-a cerut transformarea sălii într-una adecvată pentru concerte.
„Când au început să cadă bucăți de tavan, directorul Sălii Palatului m-a chemat să mă întrebe de ce cad. I-am spus ce cred eu, era un fenomen fizic pe care noi nu-l cunoșteam în anii ’50-’60. Și tavanul nici nu fusese întreținut, de fapt. Ministru era Adrian Iorgulescu. I-am cerut o audiență, ducându-mă cu niște fotografii ale tavanului. Și mi-a spus: ’nu numai că refacem tavanul, dar n-ați putea să transformați sala asta în sală de concerte?’ ” , și i-a cerut arhitectului un set de schițe.
„Și i-am făcut niște schițe și cred că de cel puțin 2-3 ori pe săptămână mă ruga să trec pe la el să-i mai arăt schițele”, spune arhitectul.
Ce conțineau schițele. De la 5.000 la maximum 2.900 de locuri
După noul proiect, prezentat ministrului Iorgulescu, numărul de locuri ar fi urmat să fie redus de la 5.000 la 2.900 pentru a putea transforma sala într-una de concerte cu posibilitatea limitării numărului de spectatori, pentru că sunt orchestre care nu vor să cânte pentru mai mult de 2.500-2.600 de spectatori.
O sală de concerte nu poate depăși 2000 -2.900 de locuri.
„Îi puneam un perete în spate care apărea și dispărea. La un moment dat s-a cerut, aproape de Revoluție, limitarea capacității sălii și atunci am atârnat o draperie de pluș grea, în așa fel încât sala să rămână nu de 5.000, cât o făcusem, ci de 2.800 – 2.900 de locuri”, își amintește arhitectul.
Cererile lui Ceaușescu. Megalomanie. Modificări cu suplimentări
Inițial, sala avea o capacitate de 3.100 de locuri, dar cu timpul, dictatorul Ceaușescu i-a tot cerut sporirea numărului de locuri, dând frisoane arhitectului care se temea pentru siguranța celor din sală.
În 1983, la un an după ce a fost dat afară de la refacerea Teatrului Național, unde avusese loc un incendiu în 1978, episod când între arhitect și Elena Ceaușescu a avut loc un schimb de replici, Ceaușescu l-a căutat pe arhitect pentru a-i cere să sporească numărul de locuri din Sala Palatului de la 3.100 la 4.000.
„I-am spus că în construcții se poate orice. Dar nu mai rămânea mare lucru din construcția Sălii Palatului. Și el atunci s-a uitat la mine și a spus ’dacă mă iei iarăși așa, fă cum te taie capul, dar eu nu calc pe șantier și nu vreau să văd proiectul. Când e gata, vin, dar vreau să fie gata în 9 luni’, că urma nu știu ce congres și a cerut să-l chemăm doar la final să o vadă”. Arhitectul trebuia să mai adauge 900 de locuri.
„Am făcut-o de 4000 (de locuri - n.r.) și am fost atent ce se poate întâmpla în cazul unei panici. Nu doar la incendiu, ci și din alte motive. Nici la 3.100 de locuri când am făcut-o în 1959 nu erau norme foarte precise de securitate la incendii și ne-am sfătuit cu un arhitect și un inginer de la pompieri, care au făcut toată legislația în domeniu de atunci și cred că până în ziua de astăzi. Teama mea a fost că nu am suficiente căi de evacuare pentru încă 900 de persoane și atunci am mai spart niște pereți în fațada principală și laterală și am mai dat niște uși de evacuare, că atât puteam să fac. Am tras balconul în consolă peste loja oficială și am pus primul rând de loje pe pereți. Ca să pot să scot consola balconului peste loja oficială, însemna că trag un cozoroc peste loja oficială. Și atunci am făcut pentru prima dată în lume, nici nu știu cum am avut curajul, gradenele curbate – întotdeauna gradenele sunt curbe în plan, dar perfect orizontale în secțiune, deci o gradenă are aceeași cotă de nivel dintr-o parte într-alta – de la stânga la dreapta trecând peste loja oficială. Și le pierdeam spre fundul sălii. Am înlocuit plușul verde cu pluș galben-auriu. În fiecare zi primeam vizita celor trei membri ai Comitetului Central: Gere (Mihai)-Banc (Iosif) și Dincă (Ion). Nu se băgau, veneau doar să vadă. La final a venit cuplul. El m-a întrebat atât: ’câte locuri ai pus?’ Ați spus 4.000, atât are.”
„Și ce ai mai făcut?”, l-a întrebat Ceaușescu. Întrebările sale mascau însă o nemulțumire cu privire la amplasarea lojei principale, care nu permitea ca audiența să vadă intrarea în sală a cuplului Ceaușescu, pentru a-l putea aplauda.
„Acesta era un lucru care pe el l-a deranjat. Când intra el în loja oficială, aproape jumătate din audiență nu-l vedea, nu-l putea aplauda. Cei de la balcon se ridicau când o făceau cei de la parter”, explică arhitectul.
„Spune-mi, m-a întrebat, întotdeauna loja principală se punea acolo?
-Nu, asta a apărut târziu, i-am răspuns.
-Dar unde se pune o lojă?
„Întotdeauna se puneau în stânga sau în dreapta scenei, erau așa-numitele loje regale. E adevărat că pe urmă loja regală de lângă cortină s-a mutat în fundul sălii în ax, dar în săli potcoavă, iar toată lumea vedea loja oficială. I-am zis: acesta a fost mersul lojelor regale, imperiale. 'Și noi nu putem să facem una din lojele alea?' Păi, zic: prima, că oricum a ieșit mai mare decât celelalte din motive structurale. Și aia a devenit loja oficială în care el a și venit pe urmă”, relatează arhitectul.
Numai că, mulțumiți de rezultat, cei doi au cerut ca pentru viitorul congres sala să aibă nu doar 4.000 de scaune, ci 5.000.
„Și am făcut-o de 5.005 că așa mi-a ieșit și am pus al doilea rând de loji, cinci sau șase care sunt peste primul rând de loji laterale, dar am apelat la 600-700 de strapontine. Eu nu am putut niciodată să suport strapontinele într-o sală în care urmează să te concentrezi, în care urmează catarsisul. Și am făcut strapontine pentru prima oară care aveau și șezut și spătar, adică era un scaun obișnuit numai că nu avea unul din cotiere. N-am dormit liniștit mult timp, pentru că nu am mai putut să adaug decât câteva uși (de evacuare -n.r.). În plus, 5.000 era o cifră.”
După Revoluție, arhitectul a fost la directorul Sălii Palatului și i-a cerut să scoată strapontinele și să le arunce. „S-a dus la Pleșu (ministrul de atunci al Culturii, Andrei Pleșu – n.r.), a scos strapontinele și am rămas cu 4.300 de locuri, cât are și acum. N-a avut 5.005 decât până la Revoluție. Asta se întâmpla în 84. În 82 a fost de 4.000 și în 84 de 5.000. Și n-am mai adăugat decât 100 de scaune. Deci, scaunele de acum sunt din 82”, spune arhitectul.
O Sală a Palatului umană – proiect respins
În schițele făcute la cererea ministrului Culturii Adrian Iorgulescu, arhitectul a cuprins ideea care-i este lui pe plac, potrivit căreia „o sală de spectacol trebuie să aibă și altceva decât spectacolul în sine.”
Cum vede arhitectul complexul cultural Sala Palatului.
„Singurul lucru de care mă izbeam de câte ori mă duceam la teatru și pur și simplu mă îngrozea era că trebuia să stăm pe-afară și de obicei sezonul e în mare măsură pe timp prost. Se stă afară cu jumătate de oră până începea spectacolul, când se deschideau ușile. Și am spus, nu se poate, îl fac loc public, să stea deschis ca loc public. Între 10 dimineața și 11 noaptea să intre toată lumea înăuntru cum a devenit cu timpul Teatrul Național de la Londra, Royal Festival Hall, într-o măsură Filarmonica din Lincoln Center (New York – n.r.), Kennedy Center de la Washington, de pe râul Potomac. Pe acestea le și văzusem, cât am fost acolo să facem consultații pentru Teatrul Național, Americanii aveau cei mai buni specialiști pe vremea aceea, consultanți la tot ce se construia. Că în anii 50-60 în lume s-a construit enorm. Nemții își refăceau vechile teatre și construiau altele noi. Americanii își făceau la rândul lor, că a fost „epidemia” aceea de bun augur a teatrelor universitare; la două dintre ele Ciulei a fost director. Care au tot felul de chestii: veneai mai devreme, intrai, beai o cafea. Ce nu suportam eu pe vremea aceea era foaierul. Ieșeam în pauza de la spectacol ca să ce? Să beau un cico sau să mănânc o ciocolată. Mi se părea ceva îngrozitor”, relatează arhitectul Romeo Belea.
Reprezentarea aceasta a avut-o încă din anii 70, spune el, de la proiectarea Teatrului Național, când a comandat cele trei tapiserii enorme și o sculptură a lui Maitec, pentru ca atunci „când ieși din emoția spectacolului de teatru să dai de emoția spectacolului plastic. Și atunci am spus „hai să facem din foaiere săli de expoziții și fiecare foaier să nu poarte numele uneia din cele șapte săli (de la Național -n.r.) ci să poarte numele artistului expus. Și la Sala Palatului, la fel. Cum birourile la Sala Palatului sunt la parter, lucru care pe mine m-a oripilat întotdeauna (cum, vin dintr-un parc la un concert și la parter sunt birouri luminate în care sunt funcționari?) și atunci am propus în proiect ca în locul lor să fie câte o cafenea și într-o parte și într-alta, mai ales că terasa din sud este în continuu în soare, cea dinspre Kretzulescu. La interior am propus o librărie cu nuanță muzicală.”
La librăria de la Teatrul Național din Londra sunt cărți editate de teatrul național, care se referă în majoritate la actual teatral. Acolo se pot cumpăra și produse cu sigla teatrului.
O librărie de acest fel există acum la Teatrul Național, concesionată unor tineri „care au înțeles proiectul, te așezi în fotoliu și citești. Același lucru am vrut să-l fac și la Sala Palatului. Iar în foaierul de la etajul II să fac un restaurant „before și after show” pentru că, de exemplu, la Covent Garden s-a făcut în urmă cu 20 și ceva de ani o aripă nouă care nu conține decât două lucruri: un restaurant „before” și unul „after show”. Primul e pentru cei care, dacă vin mai devreme de la lucru să mănânce ceva înainte de spectacol. Cel de după are un regim special în care locul costă cam cât biletul iar acolo te duci ca să iei o gustare, să ciocnești un pahar de șampanie cu actorii. Cum să nu dai bani ca să socializezi cu primadona?”, se întreabă arhitectul în sprijinul viziunii sale despre sala de concerte interactivă.
Pentru că prezidiul sălii de congrese este spre Palatul Regal, în corpul acela de legătură există o scară monumentală din care membrii prezidiului veneau fie din Salonul Albastru, fie din Sala Tronului.
„Acum totul e zăvorât acolo, pentru că e tot tezaurul muzeului, iar scara a devenit inutilă și atunci trebuie demolată și acolo să pun cabine pentru la ora actuală sala nu are cabine. Am mai proiectat un tavan care să nu fie 70% absorbant, ci reflectant și altele. Când am trecut la 4000 de locuri mi-am dat seama că nu am suficientă garderobă, dar a fost o intuiție, nu știam că o să-mi ceară să fie de 5.000 de locuri. Și atunci i-am pus să scoată pământul de sub holul principal de intrare până la fundație și acolo am făcut un foaier cu garderobă, cu grupuri sanitare, care putea să fie și o mică sală de spectacol și în care mult timp a funcționat un casino”, relatează arhitectul despre proiectul care ar face din Sala Palatului și o sală de concerte validă, adaptată circuitului de mari filarmonici venite la Festivalul Enescu dar și în beneficiul publicului consumator de cultură.
Despre zbaterile politice și culisele care au făcut imposibilă transformarea Sălii Palatului într-una de concerte sau construirea alteia noi a relatat pentru Europa Liberă directorul Artexim, Mihai Constantinescu, cel care organizează festivalul de 31 de ani.
Scoica acustică
La inițiativa directorului artistic al Festivalului, Laurence Foster, festivalul a fost organizat și la Sala Palatului.
„Noi, în 1991 am făcut deschiderea festivalului, însă a fost un mare eșec pentru că sonorizarea a fost proastă și n-a fost ce trebuie. În 1995 nu a mai fost folosită Sala Palatului, ci cea de la Parlament, iar la inițiativa lui Laurence Foster, care a propus folosirea Sălii Palatului pentru orchestrele care veneau prima oară, era un lucru deosebit, pentru că li se dădea posibilitatea doritorilor să vadă aceste orchestre în număr cât mai mare, pentru că noi am folosit atunci sala la capacitate maximă, patru mii și ceva de locuri. Atunci, în 1998, a fost făcută această scoică acustică, făcută de domnul Mario Smighelschi, pe care noi am mai folosit-o încă vreo trei ediții”, relatează Mihai Constantinescu.
Scoica - o soluție tehnică ce presupune montarea unor elemente speciale - ajuta mai mult orchestra să se audă, nu era o amplificare pentru sală, cea pentru sală a fost făcută electronic „și atunci am avut, pe lângă scoică, amplificarea acustică făcută de Paul Enigărescu, cu care am mers până în 2009. Amplificarea acustică a fost destul de puternică. Scoica, făcută în 1998, a fost folosită în 2001, 2003, foarte puțin în 2005, ce mai rămăsese din ea, pentru că scoica a avut niște părinți adoptivi care au încercat să scape de ea.”
Sala Palatului și celebra „scoică” acustică
Dată în custodia Filarmonicii George Enescu, scoica nu a fost îngrijită, așa că a rămas să se degradeze la Sala Palatului.
„Chiar dacă, din punct de vedere al imaginii, era o chestie interesantă și s-au păstrat niște elemente și în scoica făcută și după aceea, era extraordinar de greu de montat. Ea se monta cam în cinci-șase zile”, își amintește directorul Artexim.
Scoica constă în montarea unor panouri foarte înalte, cam cât e deschiderea din față a sălii, de 13-14 metri, panouri foarte grele, tapetate cu un material special, care, odată demontate, se degradau.
Nu era făcută de specialiști, ci de niște muncitori, care aveau sau nu mai multă grijă de ea și tot punând-scoțând, s-a degradat.
Acela a fost momentul în care ministrul Adrian Iorgulescu a veni în 2007 cu ideea ca aceste panouri să fie fixe și să nu mai fie arlechini din pânză, din catifea și să fie niște panouri modulare, care să poată fi mișcate în funcție de necesitate.
„Atunci când noi închideam scena, pentru ceilalți deveneau niște arlechini, depinde cum voia fiecare să-i folosească, idee care s-a dovedit bună și pe care o folosim și acum. La asta s-au adăugat de-a lungul anilor și amplificările acustice care, din 2011, au fost făcute cu ajutorul unor sponsori și a unui specialist din Olanda, care a făcut mai multe săli în Europa. Acest expert ne-a spus că sala, așa cum este acum, nu mai poate să fie folosită pentru că nu poate să existe o amplificare corectă, o amplificare minimă electronică. Și, atunci am tăiat sala, am rămas la vreo 3000 de locuri, 2900, făcând acel paravan în spatele scenei, și am reușit să avem o amplificare electro acustică de maximum 10%, 7-8% cu un sumum de sunet pe care cele patru microfoane din acoperișul scenei îl preiau, iar ceea ce se aude pe scenă se transmite și în sală”, spune Constantinescu.
Directorul Artexim spune că nu exista posibilitatea de a face mixaj de sunet sau de a diferenția instrumentele, ca pentru un sunet de înregistrare.
„Era un sunet fals până la urmă pe care îl aveam noi, pentru că în funcție de fiecare orchestră vedeam: ridicăm viorile sau dăm mai jos suflătorii sau dăm suflătorii mai puternic. Era un sunet nenatural. Acum mergem pe un sunet natural, cu acel 7-8% pe care până la urmă a fost acceptat de orchestre și am scos acea pădure de microfoane”.
Proiectul de refacere, subminat din interior. Sala, dăruită RA-APPS
În 2003 a avut loc prima discuție la nivel de premier, cu Adrian Năstase, dar abia în 2007 a fost prezentat proiectul arhitectului Belea.
„Îmi aduc aminte de o discuție la minister, cu mare pompă, despre cum vom face o sală extraordinară, de fapt un complex cultural care va cuprinde, în afară de Sala Mare a Palatului, niște săli, voia să facă o sală modulară, între 600 și 1000 de locuri, alte două săli de 300 de locuri, librării. Proiectul domnului arhitect Belea era extraordinar. Totul s-a poticnit de la faptul că se așteptau niște fonduri europene. S-a făcut solicitarea la una dintre băncile internaționale și s-a spus – pe atunci încă depindea de Ministerul Culturii – că nu se vor cere bani de la băncile europene pentru sală, pentru că ei vor face singuri bani, nu știu cum, și vor cere bani doar pentru Biblioteca Națională, Teatrul Național, Sala Odeon și încă vreo două-trei obiective culturale pentru care s-au solicitat bani.”
Cel care a luat decizia ca Sala Palatului să nu fie refăcută cu bani europeni a fost chiar ministrul Culturii, Adrian Iorgulescu.
„Ministrul de atunci (a decis – n.r.), domnul Adrian Iorgulescu. Și atunci s-a pierdut. Pentru că, după aceea a venit 2008-2009 cu criza. După criză sala a fost dată pur și simplu degeaba celor de la RA-APPS (fosta gospodărie de partid a PCR -n.r.). Atunci când s-a pierdut acea finanțare europeană, eu am spus că nu cred că mai apuc să văd sala refăcută. Și, iată, mă pensionez anul acesta și nu mai apuc, poate, cei de după mine. În 2012, domnul Hașotti, în timpul guvernării PNL cu PSD, a vrut să scape de Sala Palatului și a dat-o pe degeaba la RA-APPS. S-a făcut un document între Ministerul Culturii și Secretariatul General în care se specifica faptul că „Festivalul Enescu” va beneficia de Sala Palatului ori de câte ori este nevoie și că va plăti doar utilitățile. După aceea, Secretariatul General a semnat un document cu RA-APPS care nu a ținut deloc cont de ceea ce s-a stabilit între minister și Secretariatul General, iar în momentul în care noi ne-am dus să facem contractul cu RA-APPS ne-am trezit cu o chirie în 2011 de aproximativ 130.000 de lei iar, în 2013 chiria ajunsese la 900.000 de lei. Când ne-am dus la Secretariatul General cu documentul respectiv și i-am arătat că altceva prevedea documentul semnat cu Ministerul ni s-a spus „băi, băiete, dacă vrei, dă-ne în judecată și lasă-mă în pace”.
Cu bărbia în pământ
Autorul îndemnului, spune Mihai Constantinescu, era secretarul general al guvernului din acea perioadă, Ion Moraru (PSD), iar director al RA-APPS era Gabriel Georgian Surdu (PNL), condamnat între timp la trei ani de închisoare. Era guvernarea USL (PSD+PNL).
Ion Moraru a fost senator PSD și fost șef de cabinet al lui Nicu Ceaușescu, alături de care participa la chermezele organizate de fiul fostului dictator comunist. Din acest motiv a fost marginalizat de Elena Ceaușescu, care-l acuza, pe el și pe Ioan Hidegcuti, fost șef al BTT, de coruperea fiului său.
Georgian Gabriel Surdu, care a debutat în lumea politicii ca șofer al soțului fostei senatoare PNL Doina Tudor, a fost condamnat pentru cumpărare de influență după ce a intermediat acordarea unei șpăgi de 1 milion de euro pentru Dorin Cocoș, lucru relatat chiar de el în fața Instanței Supreme.
El a fost numit de Călin Popescu Tăriceanu șef al RA-APPS, regia de stat care administrează clădirile de protocol ale statului, și a rămas în funcție și în mandatele de premier ale lui Emil Boc, Răzvan Mihai Ungureanu şi Victor Ponta.
Şeful RA-APPS este numit sau schimbat de primul ministru. Cariera lui Surdu s-a încheiat în aprilie 2015 odată cu reținerea sa de către procurorii DNA.
Patrimoniul RA-APPS nu a fost niciodat evaluat oficial.
Soţia lui, Raluca Surdu, a fost aleasă deputat în Parlamentul României, în legislatura 2012-2016, pe listele PNL.
Directorul Artexim, Mihai Constantinescu, organizatorul Festivalului Enescu, timp de 31 de ani, neîntrerupt
Cel care a provocat, însă, discuția a fost Gabriel Surdu, spune directorul Artexim, „pentru că noi ne-am dus și ne-am plâns. El ne-a chemat în biroul lui de director înălțat pe un piedestal, eu m-am dus cu colega mea, secretar general al Ministerului Culturii de la acea vreme și cu încă un coleg. Iar fotoliile noastre erau băgate în pământ cumva, stăteam cu bărbia în genunchi. Iar el avea biroul înălțat pe un piedestal. Iar directorul RA-APPS ne-a spus așa: „Băi, băieți, voi veniți la mine după ce mă reclamați la ministere? Păi, voi nu știți cine sunt eu, mă? Păi, uite, pe locurile ălea pe care stați voi stă nea Nicu Văcăroiu și bea cafea. Pe locul celălalt stă Nelu Moraru, secretarul general al Guvernului și bea și el cafea. Păi, ăștia vin la mine să-mi ceară: case, catering, restaurante, tot felul de chestii. Și voi ălora mă reclamați, mă?”
După discuția cu Surdu, ministerul a plătit RA-APPS chiria pentru Sala Palatului, chiar dacă în materie de amenajare administratorii ei nu au făcut mare lucru pentru ca Festivalul Enescu să se desfășoare în condiții mai umane.
„Asta a fost discuția la care noi nu am mai avut ce face, a trebuit să plătim banii pentru chiria Sălii Palatului, pentru care între timp nu se mai făcuse mare lucru. Acolo nu ai practic ce să faci: acolo ori o faci, ori nu o faci. Tot ce vrei să faci ca micuțe lucruri sunt cârpeli. Adică, au mai vopsit băile și, la un moment dat, erau wc-urile din spatele scenei vopsite în bordo sau veneau cu tot felul de aparate să lustruiască marmura. Acestea erau lucrurile pe care ei le făceau”, spune Constantinescu.
Între timp, majoritatea serviciilor au fost externalizate, „nu mai aveau plasatoare, nu mai aveau tehnic decât vreo doi băieți, vai de capul lor și nu puteai să faci nimic, trebuia să vii cu toată aparatura ta. Acolo trebuie să ceri acordul pentru folosirea scenei, a devenit foarte complicat de făcut ceva. Singurul care a mers cu mine de mână - și m-a ajutat după ce am reclamat că chiria tot creștea la fiecare ediție – și care m-a luat și am discutat cu noul director, nu mai era Surdu, a fost ministrul (PSD al Culturii – n.r.), Lucian Romașcanu. Întotdeauna am spus că, din punct de vedere al managerului, a fost cel mai bun ministru pe care l-a avut Ministerul Culturii. Era omul care, dacă te duceai la el și vedea că ești pe felie și ai dreptate, punea mâna pe telefon și rezolva problema. El a fost cel care, înainte de a pleca (el a plecat în ianuarie), a vrut să preia Sala Palatului din nou la minister. Bătălia e foarte mare acolo și nu cred că cineva va putea să ia înapoi sala respectivă”, spune Constantinescu.
Sala Palatului, fabrică de bani. Ministerul de Interne, sesizat degeaba
Directorul Artexim are și o explicație: Sala Palatului este o „fabrică de bani”.
„Pentru că acolo este o fabrică de bani mulți. Acolo, la fiecare spectacol se opresc 300 de bilete pentru Sala Palatului. Că le vinde, că le dă la protocol, e problema ei. Dar aceste bilete se iau din „rețeta” respectivă. Același lucru au încercat să facă și cu mine și am ajuns să ne certăm foarte tare cu ei, pentru că erau exact locurile de protocol pe care noi le foloseam: rândurile 9 și 10, lojele zero. Se și vindeau bilete la negru. Deci, noi am luat în 2013 sau 2015, nu mai țin bine minte, am vorbit cu o televiziune care a venit cu niște camere nasture și au folosit niște parole care se foloseau pentru cumpărarea acestor bilete. Am dat acest filmuleț la Ministerul de Interne. Nici până acum nu s-a întâmplat nimic.”
Ministrul Romașcanu a încercat să preia Sala Palatului și a fost bătălia între RAAPPS care nu voia să o dea la minister și Ministerul Culturii.
„Era Mihai Tudose prim-ministru și Tudose a zis: „Băi, eu ți-o dau, dar nu mă lasă să o dau Dragnea”.
Pentru că intervențiile SGG și ale RA-APPS erau la nivelul lui Dragnea, Romașcanu i-a relatat directorului Artexim că s-a dus „ cu două pagini de avantaje și motive de a prelua Sala Palatului la Ministerul Culturii și o pagină albă pe care i-am dat-o domnului Dragnea pentru a-mi scrie acolo care ar fi avantajele pentru a o păstra în subordinea RA-APPS.” Și, după ce a fost această întâlnire, mi-a spus „gata, domnule, ți-o dăm la minister”. Asta se întâmpla în decembrie, iar în ianuarie a fost dat afară. A fost sunat în data de 30 de Dragnea și n-a răspuns la telefon. Când a revenit, după sărbători, l-a chemat Dragnea și i-a spus „altădată să răspunzi la telefon, la revedere” și l-a dat afară. Deci, n-avea niciun motiv, el era cu proiectele, avea multe planuri de făcut.”
Discuția privind re-preluarea Sălii Palatului la minister a fost reluată în mai- iunie anul trecut, tot atunci când arhitectul Belea, 90 de ani, a fost reintrodus pe ușa ministrului pentru proiectul său pe care e dispus să-l facă și gratuit, numai să se urnească lucrurile.
„După aceea s-a reluat discuția în mai-iunie anul trecut să fie preluată de minister. Ce am reușit atunci a fost să-i fac intrare domnului arhitect Belea. Pentru că Belea are proiectul, pe care l-a prezentat și cu ani în urmă de refacere a Sălii Palatului în 18 luni. A Sălii Palatului, nu a întregului complex. Deci Sala Palatului poate fi refăcută în 18 luni. I-am făcut intrare la ministru. Am primit niște documente, pe care i le-am dat doamnei viceprim-ministru Turcan, care a spus „vai, grozav, avem fonduri, o să fiți contactați de ministrul Fondurilor Europene.” Asta se întâmpla anul trecut, în mai. Cum v-a contactat pe dvs, așa m-am contactat și pe mine. A murit toată treaba, din aceleași motive: că nu se dorește preluarea sălii, deși s-a plătit proiectul, chiar din banii lor și trebuia să fie dați banii de la minister să acopere cheltuiala RA-APPS. RA-APPS nu poate să facă împrumut la nicio bancă internațională. Singura posibilitate era să fie preluată de minister. Sunt multe lucruri pentru care această repreluare de către minister este foarte grea pentru că ei revin la alt statut și atunci era vorba de diminuare de salarii. Foarte mulți dintre cei care lucrează acolo nu au vrut. Problema nu e dacă vrea sau nu Grivei. Problema este mult mai sus, la nivelul primului ministru.”
Vlad Alexandrescu a vrut o sală și un nume
În 2016 a fost ministru Vlad Alexandrescu și a avut și el o propunere: să facă o sală nouă și să-și facă un nume care să rămână în istorie.
„M-a chemat la el și mi-a spus „dom’le, nu vreau să mai continui susținerea proiectului de refacere a Sălii Palatului. Eu vreau o sală nouă care să fie făcută și să rămână sala Festivalului Enescu și s-au căutat mai multe terenuri în București.' Evident că nu sunt. Eu le-am făcut un necesar de vreo șase sau opt pagini în care le-am spus de ce am nevoie pentru a sală de concerte și, dacă acestea pot fi puse într-un proiect arhitectural, e perfect. Printre care, cea mai grea cerință pe care o avea acest program era posibilitatea ca un camion de 18 metri lungime ca să poată intra și ieși ca să ducă instrumentele în zona respectivă, așa cum avem la Sala Palatului. S-a găsit pe ultima sută de metri Garajul Guvernului, clădirea Leonida, care aparține RA-APPS, care este monument istoric, iar lângă este o clădire veche, urâtă, despre care nimeni nu știe ce este acolo. Este o clădire a Securității, unde au fost băgați sute de mii de euro pentru echipamente. Acolo este o stație a Securității care are grijă și de guvern, este un tunel care iese din guvern direct la ei în curte. Noi am încercat odată să ne ducem acolo, în timp că căutam un teren și 'băieții' numai că nu au dat drumul la câini. Au spus, „plecați de aici”. Iar domnul ministru Alexandrescu a spus „eu aici vreau să fac sala nouă”. În spatele guvernului este un depou de tramvaie, vreo 54.000 de metri pătrați acolo care ar fi fost extraordinari pentru așa ceva. Eu am insistat, dar nu s-a dorit, era altcineva la primărie și au spus că nu se înțeleg ei cu primăria ca să ia terenul respectiv. Și am spus că noi aici vrem să facem noua sală”, relatează Constantinescu.
Vlad Alexandrescu
Cu trei zile înainte de demisia lui Alexandrescu, directorul Artexim a fost chemat de ministru.
„Mergem clar pentru acest teren”. Erau și niște doamne de față și mi-am cerut scuze și l-am întrebat ”aveți dvs coaiele necesare să vă luptați cu domnul Tobă?”, care era ministrul de Interne atunci. ”Nu, că am să fac, că vreau ca sala să fie făcută să-mi pun eu numele că a fost făcută în vremea mea”, își amintește Constantinescu.
Alexandrescu și-a dat demisia.
„Bineînțeles că a murit totul, că, dacă mergem pe idei de ăstea, cu pusul numelor pe plăcuțe, nu iese nimic. Evident că nu avea niciun viitor această propunere. Mai erau încă patru-cinci propuneri, dar nu au stat în picioare, iar după ce a plecat Alexandrescu a murit și ideea aceasta de a se face o altă sală, lucru pe care eu nu-l înțeleg. Eu întotdeauna am susținut necondiționat Sala Palatului, pentru că din punctul meu de vedere și al artiștilor care vin acolo și a publicului este cea mai bună locație pe care poate să o aibă o sală de concerte.”
Cât privește acustica, aceasta poate fi refăcută, spune Constantinescu.
„Da, pentru că este aproape și de Ateneu, de Sala Radio (săli în care au loc concertele complementare celor de la Sala Palatului în timpul Festivalului Enescu – n.r.), de toate hotelurile, eu îi duc pe artiști pe jos, se plimbă până la Sală. Plus că există metrou, există autobuze. Există parcare subterană care se putea face. E Piața Festivalului, Biblioteca Universitară, Sala Mică a Palatului. Zona e superbă.”
Constantinescu, către Ponta: A mai zis cineva înainte de 89 chestia cu ’noi cântăm cel mai bine Enescu’ și a murit împușcat
Directorul Artexim își amintește și un moment în care a fost implicat fostul premier Victor Ponta, care ar fi vrut la un moment dat să se renunțe la festival sau cel puțin să se reducă drastic numărul filarmonicilor străine care să vină la festival. Motivul invocat: nu cântă nimeni mai bine Enescu decât românii. Omițând că prezența filarmonicilor străine în festival, dincolo de omagiul formal adus compozitorului, nu reprezenta neapărat o prestație din opera lui Enescu, introdusă recent în festival, cât o bucurie făcută publicului de festival, de o condiție financiară modestă, care nu și-ar fi permis într-o viață de om să meargă într-una din marile săli de concerte ale lumii. Darămite să vadă multe din filarmonicile lumii la un preț subvenționat, la câteva stații de metrou de acasă.
Victor Ponta
„Suntem atât de mici pentru acest război, dar îmi dau seama că, și dacă vom dezvălui și dezgoli lucruri, lumea va da din umeri și va spune „ei, și?” Cum ziceam noi la un moment dat în 2013, când era o discuție că Ponta era atunci prim-ministru și voia să anuleze Festivalul „George Enescu” și am avut o discuție la el în birou, la care a participat el, ministrul Barbu, secretarul de stat și Oprescu. Nu au fost bani pentru organizare. Trebuia să vină Filarmonica din Berlin, totul era organizat numai că nu au mai fost bani. Nu s-au dat bani. Discuția a fost destul de lungă și, la un moment dat, zice „ia mai terminați cu festivalul ăsta. O să faceți acum, o să vedem ce bani o să vă dăm și o să chemați și voi o singură orchestră internațională și restul o facem cu formații românești că noi cântăm cel mai bine Enescu și asta o să fie, ce mare scofală? O să apar în presă. Și, ce? Asta e prima și ultima oară când o să apar în presă? Eu stăteam lângă el și i-am spus, „domnule prim-ministru, iertați-mă, a mai zis cineva înainte de 89 chestia cu ’noi cântăm cel mai bine Enescu’ și a murit împușcat”. În momentul ăla, i-au sărit ochelarii lui Barbu, ăștia nu mai știau ce să facă. Ponta a înghițit-o, n-a avut ce să facă”.
Europa Liberă a încercat să obțină un punct de vedere de la Victor Ponta cu privire la cele relatate de directorul Artexim, dar fostul premier a refuzat să ofere unul.
Miza controlului asupra Sălii Palatului? Directorul Sălii Palatului, printre primii schimbați din funcție de orice putere politică
L-am întrebat pe directorul Artexim care e, totuși, miza menținerii controlului asupra Sălii Palatului. Să fie doar cele 300 de bilete?
„Vă dați seama că acolo se organizează și congresele. La congrese, plătești sau nu plătești chiria. Se mai fac și alte lucruri acolo. Eu am zis întotdeauna că acolo e... am văzut un documentar la Discovery la un moment dat, era în junglă și era o podea făcută și în momentul în care a ridicat-o dedesubt era șerpărie. Ei, exact același lucru e și cu Sala Palatului. Tot șerpărie îți dă senzația că este. Pentru că e ceva acolo care nu merge, care nu e normal. Acolo lucrurile trebuie să meargă normal.”
Cât privește voința politică de a face lucrurile să meargă, de a oferi publicului și artiștilor sala pe care o merită, Constantinescu crede că dacă va fi cineva care să hotărască, atunci acela va fi politicul.
„Păi, e posibil ca printre primii oameni schimbați de guverne, de toate guvernele, să fie directorul de la Sala Palatului? Fiecare guvern a venit cu omul lui. N-a fost unul care să fi trecut.”
Cât privește calitatea celor care ajung să decidă destinul festivalului și, implicit, al Sălii Palatului, Constantinescu spune că „festivalul a avut mult de suferit. Nu am avut politicieni la concerte. Politicienii au spus, „dom’le să nu ne vadă, ca să nu creadă publicul că ne facem propagandă”. Bine, pentru unii dintre ei, într-adevăr, e greu să vii la concert.”
Vin frecvent președinții Ion Iliescu și Emil Constantinescu. Dar nici unul, nici celălalt nu mai au putere practică de decizie. În 2009, când festivalul a fost deschis cu opera ”Oedip”, de George Enescu, în montarea Operei din Toulouse, ministrul de atunci al Culturii, Theodor Paleologu, l-a invitat pe președintele Traian Băsescu la operă.
„A venit Băsescu împreună cu soția, s-au așezat în loja oficială și au stat trei ore și jumătate să asculte „Oedip”, de George Enescu. Cu tot respectul, știm cu toții că trebuie să ai o anumită tragere ca să reziști. După ce s-a terminat, așa hâtru cum îl știm, l-a luat deoparte pe Holender și i-a spus „băi, de-acum încolo, începeți festivalul cu Oedip și chemați-i pe toți politicienii să-i culturalizați aici și să vedeți cine iese din sală.”
Îți mai recomandăm Dispută între arhitecți la renovarea Operei din Timișoara | Istoria unui monument