Ce e, până la urmă, important? Important e că vine 30 decembrie și pe urmă nu e 1948. Cu alte cuvinte și aceleași date, nu ne vom pierde libertatea de pe o zi pe alta. Tot mai puțină lume știe sau înțelege acest lucru pe care istoria ni l-a explicat începînd din după amiaza zilei de 30 decembrie 1947, până în seara zilei de 21 decembrie 1989. Nu urmează răpirea și arestul național sub supraveghere, pentru 42 de ani, cu întreruperea pedepsei în urma neînțelegerilor între gardieni și direcția închisorii. Dar să nu insistăm cu analogiile generale. Aplicația la firul ierbii prin care șerpuiește lanțul de la picioare e mult mai instructivă.
Maniacii pătimași ai jocurilor virtuale nu au decît să își închipuie că e 30 decembrie 1947, că lumea se pregătește de revelion și că părinții lor sînt plecați prin oraș după ultimele tîrguieli de mistuit la masa înțesată de neamuri și prieteni. Totul e bine sau așa pare copiilor care se pregătesc de tinerețe netublurată. Și totuși, părinții șușotesc la cafea, alături de alți părinți informați, îngrijorați și nu prea de ce scrie prin jurnale și se aude prin oraș. Se spune că nu știu ce partid de răzvrătiți montați de Moscova a scos capul și că au apărut lozinci pe ziduri. Ceva cu Republica și Clasa Muncitoare. Dar nu poate fi nimic serios. Totul se va liniști curînd. Americanii sînt puternici și nu vor îngădui asemenea trăznăi.
Apoi, imediat după prînz, viitorul cade cum ar cădea serviciul de pe masa la care urma să sărbătorim curînd. Viitorul se face țăndări și pleacă, înghițit, fără urmă, de prezent. Dintr-o mișcare, fără somație, argumente și discuții. Brusc, mama și tata sînt clătinați, apoi disperați, pe urmă și arestați, în mii și zeci de mii de exemplare. Regatul cade. Republica populară se așează, cu fundul ei mare și colectiv, pe orice și peste oricine nu e progresist, exploatat și muncitor. Regele, presa, Parlamentul, partidele și fiecare respirație liberă se opresc. De-a doua zi începe, apăsat și fără răgaz, viața la stăpîn. Părinții fac valize și plîng, zoriți de cete intrate în casă să preia bogățiile „furate de la popor”. Copiii privesc speriați și n-au cum să știe că mai au de așteptat 42 de ani. Pînă și gîndul la ce va fi după ce e interzis de școală, presă, radio, mitinguri și congrese. De peste tot se aude că a venit libertatea, că exploatatorii își vor primi răsplata, că tu și părinții tăi sînteți exploatatori și trebuie să ispășiți în fața tribunalelor populare, în închisori și la munca de jos.
Și zilele încep să curgă, la fel, într-un șir fără sfîrșit care-i cruță doar pe cei pe care îi îmbătrînește pe loc. Vin închisorile, exmatriculările de elevi și studenți, îndoctrinarea izvorînd fără oprire din guri de profesor, din filme și piese de teatru cu moșieri pedepsiți, din romane și poeme cu muncitori dezrobiți, din ziare în care nu mai e loc decît pentru conducători luminoși ai epocii noi.
Totul s-a schimbat, a luat-o razna și lovește în fiecare clipă prin legi și decrete dure sau fără. 30 decembrie, ziua în care lumea se pregătea de revelion, a rămas în urmă și nu se mai vede. Mesenii porniți spre sărbătoarea ce avea să încheie 1947 n-au mai ajuns să se întîlnească. Mulți s-au risipit prin piețe și talciocuri unde își vînd pe nimic hainele, cărțile, mobila și cumpără, la negru, mîncare. Lumea s-a scuturat, și-a lepădat oamenii și sensul și, în locul lor, a așezat o istorie dobitoacă, încăpățînată și mare mîncătoare de vieți.
Pînă în decembrie 1989. Asta e tot. Dar numai pentru cine își pune, măcar o clipă, problema după ziua de 30 decembrie 1947.
Textele din rubrica Agora reprezintă opiniile autorilor