Uitarea și memoria construiesc, umăr la umăr, istoria. Ce a fost cîndva începe ca una din treptele pe care pășim în căutarea viitorului și continuă ca o scară depozitată în debaraua pe care o deschidem o dată pe an.
1989 se apropie de această definiție care îi rotunjește festiv importanța și îi desfințează conținutul. După 30 de ani, Revoluția din 1989 se îndreaptă spre locul în care se va întîlni cu 1848, 1877, 1918 și alte date aniversate automat. Unii vor protesta în fața acestei concluzii, întristați și scandalizați, mai ales că numeroși martori ai evenimenteleor din decembrie 1989 sînt, încă, printre noi. Alții, înțelepțiți pînă la cinism, vor observa că marele tocător care provoacă dispariția trecutului nu putea face o excepție pentru 1989. De fapt, a 30-a aniversare a Revoluției ne spune că, după atît timp, începem să facem deosebirea între ce s-a întîmplat în decembrie 1989 și ce înseamnă, azi, toate aceste lucruri.
Dacă Polonia a lăsat în urmă imaginea lui Lech Walesa, electricianul care a carbonizat comunismul, România a rămas cu imaginea lui Nicolae Ceuașescu, cizmarul care a desăvîrșit comunismul
Evenimentele din decembrie 1989 ne sînt cunoscute, mai ales prin ce nu știm despre ele. Violența generală, vărsarea de sînge nevinovat, intervenția armatei, acțiunile teroriștilor nevăzuți, delirul stîrnit de panici stîrnite de zvonuri stîrnite de nu se știe cine, frica, busculadele din studiourile tv, proclamațiile solemne întrerupte de alte proclamații solemne pot fi rememorate în detaliu, dar nu lămuresc. Fuga și execuția Ceuașeștilor au încoronat șocant un spasm fără origini cunoscute și autori asumați. Povestea furioasă a acelor zile nu răspunde întrebărilor simple: cine, cum și de ce? Rezumatul lui decembrie ’89 e istorie haotică, nemaivăzută și, în același timp, tragică, misterioasă și comică.
În mai puțin de o săptămînă (16-21 decembrie 1989) un regim de dictatură neatins vreme de 42 de ani dispărea cu totul. Spre deosebire de cazul altor state aflate sub dictatură comunistă (Polonia, Ungaria și Cehoslovacia), aproape nimic nu anunța răsturnarea comunismului în România. Cea mai violentă și mai declarativă revoluție anti-comunistă a anului 1989 nu a fost condusă de un partid, de un sindicat sau de grupuri de rezistență vizibile, ca în atîtea alte state est-europene. Dacă Polonia a lăsat în urmă imaginea lui Lech Walesa, electricianul care a carbonizat comunismul, România a rămas cu imaginea lui Nicolae Ceuașescu, cizmarul care a desăvîrșit comunismul. Asta e tot ce știm prin ce nu știm despre Revoluția din România și, exact de aici, începe discuția despre ce înseamnă, după 30 de ani, evenimentele din 1989.
În lipsa eroilor și a forțelor vizibile, pe scenă au urcat noțiuni largi, vagi și greu de contestat: poporul, armata, anti-comunismul, libertatea și democrația.
Mai întîi, n-ar trebui uitat că, în lipsa eroilor și a forțelor vizibile, pe scenă au urcat noțiuni largi, vagi și greu de contestat: poporul, armata, anti-comunismul, libertatea și democrația. Toate au fost numite rapid și emoționant în postul de autor al Revoluției. Problema cauzelor a fost preluată de o altă etichetă largă și colpeșitoare: miracolul. Așa cum atîția oameni s-au obișnuit să spună din decembrie 1989 încoace, Revoluția a fost o minune. Un celebru anunț la Radio a legat oficial execuția Ceuașeștilor de Sfînta Zi a Crăciunului.
Rezultatul a fost saltul spre succes furibund al unui număr mic de beneficiari ai relațiilor din era comunistă. Ei au dat ce s-a numit oligarhia sau grosul clasei politice
În următorii 30 de ani, albia deschisă de aceste împrejurări s-a lărgit. Pe de o parte, istoria deschisă de miracolul din decembrie 1989 a ajutat la cooptarea inexplicabiulului ca stare normală. Căderea comunismului, ca regim impus din afară, n-a mirat, dar prăbușirea lui Ceuașescu ca produs inern și ultra-național a fost primită fără explicații. În următorii 30 de ani, legitimarea inexplicabilului a provocat o aplecare specială a societății românești spre jocul întîmplării fericite, lipsă de interdicții și limite. Astfel, ideea după care ne putem reinventa total a devenit o credință generală. Rezultatul a fost saltul spre succes furibund al unui număr mic de beneficiari ai relațiilor din era comunistă. Ei au dat ce s-a numit oligarhia sau grosul clasei politice. Pe acceeași strucutră, s-a produs și saltul în gol. Nenumărați oameni fără relații au crezut că pot deveni ce își doresc, dar au înțeles, după un timp, că trăiesc o iluzie. Așa s-a născut frustrarea pe care o mare parte a societății o trăiește și azi. De aici protestul neîntrerupt al ultimilor 30 de ani, sub diverse nume și alcături: anti-comunism, civism, rezistență. De remarcat că anti-comunismul a atins vîrful maxim după, și nu înainte de 1989. Ceea ce spune că în absența unei împotriviri reale la comunism, răfuiala a fost mutată și a țintit cavalerii prosperi și dubioși ai post-comunismului.
Textele din rubrica Agora reprezintă opiniile autorilor