30 de ani sînt un amar de vreme. Măsurătoarea e mai apăsătoare în tot neprevăzutul ei, dacă e înțeleasă ca durate de viață și cultură. Astfel, nu e deloc greu de înțeles că o persoană sau o generație care a trăit 30 de ani într-un singur loc sau în același regim va reține această experiență pentru totdeauna.
Lumea generației care nu a cunoscut sau nu își mai amintește comunismul e complet detașată de gravitatea momentului, pare convinsă că acest fel de probleme n-o privesc și e sigură că atenția acordată unui regim dispărut acum 30 de ani e deplasată sau inutilă.
Așa cum, o persoană sau o generație care începe să deschidă ochii asupra unei lumi schimabte, la 30 de ani distanță de experiența celor ce au trăit 30 de ani în același loc și sub același regim, nu va înțelege mare lucru din acea stare și perioadă. După 30 de ani de viață în afara experienței în care altcineva a locuit 30 de ani, nimeni nu mai e legat, dator sau sensibil la trecut. Amintirea a dispărut înainte de a se naște. Obligațiile prezentului sînt vii și mult mai importante. S-ar spune că, în aceste condiții, e de mirare că mai avem istorie și istorici. Dată fiind amnezia repetată natural de fiecare generație, istoria pare o preocupare și o operă inexplicabilă.
Simplu spus, umanitaea, în diversele ei agregări naționale și sociale, e dominată de dorința de a-și cunoaște trecutul. De nevoia de a afla de unde vine și de curiozitatea de a afla cum s-a născut prezentul pe care îl trăiește.
Într-adevăr, nimic n-ar putea salva memoria trecutului, fără existența îndărătnică a nevoii de conștiință istorică. Simplu spus, umanitatea în diversele ei agregări naționale și sociale, e dominată de dorința de a-și cunoaște trecutul. De nevoia de a afla de unde vine și de curiozitatea de a afla cum s-a născut prezentul pe care îl trăiește. Mai mult decît atît, curiozitatea naturală trece în gîndire și filozofie, studiind trecutul, în încercarea de a găsi legi generale și de a evita erorile trecutului. Istoria devine, astfel, un automatism filozofic sau un reflex cognitiv pe care nici o epocă nu și l-a refuzat, indiferent de calitatea rezultatului. Sau, poate, nu. Epoca în care am intrat aum 30 de ani, epoca despărțirilor uriașe de regimuri și state ce frizau permanența ar putea da marea excepție.
În general, descriem schimbarea declanșată acum 30 de ani în termenii rupturii: desprinderea de comunism și, în plan global, înlocuirea vechii civlizații tehnologice moderne cu o martice post-industrială.
În general, descriem schimbarea declanșată acum 30 de ani în termenii rupturii: desprinderea de comunism și, în plan global, înlocuirea vechii civlizații tehnologice moderne cu o martice post-industrială. Percepția rupturii de trecutul istoric nu e doar un fel de a descrie diferențe, în lipsa unor termeni mai buni. Ruptura e, într-adevăr, formidabilă, poate nemaintîlnită în plan istoric.
O demonstrează foarte bine problemele masive de percepție ale generațiilor noi care par complet neinteresate de trecutul istoric, îi resping lecțiile și îi contestă utilitatea. Asta nu înseamnă că referințele la trecut au dispărut, ci doar că (în cazul lumii occidentale) legătura cu trecutul a fost înlociuită complet de ideologie. Înainte de a fi cunoscut, trecutul e adjudecat în termenii categorici ai ideologiei: colonialism, fascism, exploatare socială și ecologică sau emanicpare morală. Asta conduce la situația bizară în care o parte însemnată a generațiilor noi susține că a luat în posesie un trecut pe care nu l-a cercetat și nu îl cunoaște.
Mai toate intervențiile analitice, eseurile și recapitulările de presă dedicate aniverăsrii de 30 de ani par, mai degrabă, un efort de serviciu, aproape o obligație formală și mecanică.
Cealaltă față a refuzului de a fi în istorie e ilustrată (în cazul lumii est-europene) de problemele de percepție ale comunismului istoric, la exact 30 de ani de la dispariție. Momentul aniversar se apropie, de fapt a început, dacă reținem primele evenimente care au declanșat căderea comunismului în Germania Comunistă, Ungaria și Polonia lui noiembrie 1989. Mai toate intervențiile analitice, eseurile și recapitulările de presă dedicate aniverăsrii de 30 de ani par, mai degrabă, un efort de serviciu, aproape o obligație formală și mecanică. Mai larg, în plan public, aniversarea primilor 30 de ani fără comunism nu stîrnește emoții și nu împinge la reflecție. Lumea generației care nu a cunoscut sau nu își mai amintește comunismul e complet detașată de gravitatea momentului, pare convinsă că acest fel de probleme n-o privesc și e sigură că atenția acordată unui regim dispărut acum 30 de ani e deplasată sau inutilă. Presiunea și dimensiunea istoriei par să fi dispărut, odată cu memoria. Tot ce părea atribut al unei conșttințe întregi s-a dat la o parte, făcînd loc unui sentiment general de ușurare. Oficial, istoria care a dat naștere lumii noi există și e studiată dar asta nu mai privește societatea și generațiile noi. Ruptura a fost mai adîncă decît ar fi fost de iamginat. Cum s-a ajuns la această stare uluitoare și, probabil, necunoscută în istorie e greu de spus dar nu e cu totul inexplicabil.
Opinia autorului nu coincide, neapărat, cu poziția Radio Europa Liberă