Țara pe care Johnson o va conduce nu mai e țara pe care au cunoscut-o și administrat-o șefii de guvern britanici, în aproape 300 de ani de democrație parlamentară mordernă.
Azi, Marea Britanie e un stat divizat și nesigur,o națiune fără valori și credințe comune. Marea aglomerare urbană sudică din Londra și zonele provinciale sînt două lumi aproape lipsite de comunicare și colaborare. Elitele politice, academice, birocratice și culturale au control aproape complet asupra opiniei și discursului public. De aici, convingerea tot mai prezentă după care elitele au dreptul să decidă dinainte cine trebuie sau nu trebuie să câștige alegerile. Mulți ar putea numi asta un stat modern și globalizat.
După o regulă aplicată fără jenă și rezerve oricărui politician neagreat de elite, Boris Johnson a fost prezentat și tranșat ca personaj nedemn de orice funcție publică, farseur și extremist.
Lăsînd etichetele vagi la o parte, e mai simplu de spus că Marea Britanie nu-și mai cunoaște drumul, pentru că a pierdut credința comună în democrație, adică în sistemul de autoguvernare din care a făcut un model admirat și imitat în toată lumea. Ruptura s-a produs în 2016, cînd referendumul convocat de Guvern a decis despărțirea de UE. Rezultatul perfect democratic, popular, legal și legitim al referendumului a fost respins imediat de cei ce ar fi trebuit, urmînd marea tradiție democratică britanică, să respecte și să urmeze votul alegătorilor.
Majoritatea mediilor de informare, lumea universitară și artistică, elitele administrative și parlamentul au refuzat să accepte rezultatul referendumului pentru că interesele lor sînt legate direct de sistemul legal, ideologic și fianaciar al UE, și nu de națiunea care i-a ales sau pe care s-au angajat să o respecte și servească.
După 3 ani de la marele șoc al referendumului, decizia alegătorilor rămîne, în continuare, nerespectată. Ca Prim Ministru, Boris Johnson e rezultatul acestui impas extraordinar. Boris Johnson a preluat guvernul după ce fostul Prim Ministru, Theresa May, a încercat, zadarnic și nerealist, să obțină un compromis imposibil cu UE, cîștigătorii referendumului, învinșii de la referendum, Parlamentul, la rîndul lui divizat, și militanții pro-UE promovați masiv de mediile de informare.
Autoritatea lui certă se restrînge la propriul Cabinet. Dincolo de Cabinet, în Parlament, în presă, pe ecranele tv și de computer, în tot ce ține de viața opiniei și a instituțiilor, Johnson nu are unde găsi suficient sprijin.
Reacția a apărut exploziv la prima ocazie, adică la alegerile pentru Parlmentul European, folosite de alegători pentru a pedepsi un guvern incapabil și poate chiar nedoritor să își facă datoria. Guvernul Conservator a fost, astfel, anunțat că a luat-o pe un drum greșit iar Partidul Conservator a înțeles că riscă dispariția la următoarele alegeri generale. Așa a apărut un guvern nou și așa a devenit Boris Johnosn Prim Ministru. Evident, după o regulă aplicată fără jenă și rezerve oricărui politician neagreat de elite, Boris Johnson a fost prezentat și tranșat ca personaj nedemn de orice funcție publică, farseur și extremist.
Mandatul noului Prim Ministru e simplu și titanic: Marea Britanie trebuie să părăsească UE pînă pe 30 octombrie, termenul final al negocierilor îndelung suplimentate cu UE. În caz contrar, Conservatorii pot conta pe eliminarea din viața politică iar Marea Britanie, pe retragerea din procesul democratic și pe resentimenul unei părți largi a societății.
Fiind Prim Ministrul care a promis să respecte voința alegătorilor și să scoată Marea Britanie din UE, Boris Johnson are în mână o singură carte și va fi judecat numai și numai în funcție de cum va juca această carte. Boris Johnosn e Brexit sau nimic. Iar Brexit e expresia voinței populare pe care sistemele politice și administrative contemporane nu mai vor să o ia în seamă. Boris Johnson e un Prim Ministru mult mai puțin prim decît o spune titulatura. Autoritatea lui certă se restrînge la propriul Cabinet. Dincolo de Cabinet, în Parlament, în presă, pe ecranele tv și de computer, în tot ce ține de viața opiniei și a instituțiilor, Johnson nu are unde găsi suficient sprijin.
E adevărat că 17,4 milioane cetățeni britanici au votat pentru Brexit și îi sînt aliați lui Johnson. Numai că 17,4 milioane e o cifră, nu o instituție iar instituțiile îi detestă sau sfidează pe cei 17,4 milioane. Nici un Prim Ministru britanic nu s-a mai aflat în această situație. Pînă și în situațiile în care țara era în război, Prim Miniștrii britanici au știut că se pot bizui pe națiune și pe instituțiile ei. Boris Johnosn e primul caz de Șef de Guvern care nu are spatele asigurat. Mai mult, situația politică imediată de la care pronește mandatul noului Prim Ministru e mai asemănătoare cu o capcană decît cu o platformă rațională de lucru.