În vremea când lucram la televiziune, mă surprindeau adesea la montaj imaginile femeilor filmate pe teren: de sus în jos, plonjat, sau în plan apropiat, gros-plan, invadând intimitatea emoțională a persoanei. După o vreme am înțeles că era reflexul unor stereotipuri și al inerțiilor de percepție, care spun, într-o societate dominată de bărbați, că femeia e doar suflet și prea puțin rațiune, că e ființa decorativă făcută să fie anexa bărbatului puternic, că e personajul secundar, neimportant, al cărui portret poate fi prezentat de sus în jos, strivit de prejudecățile cameramanului sau ale jurnalistului.
Am recunoscut aceste stereotipuri în reportajul publicat de ziarul Libertatea în 21 și 22 mai 2020, despre poeta Gabriela Melinescu, vizitată într-un azil din Suedia. Ca jurnaliști, știm că nu e simplu să faci subiect din persoane vulnerabile, cu atât mai dificil când ele aparțin și istoriei culturale. Autoarele și redacția au avut, după cum am aflat, propriile controverse și dileme. Reacția unei părți din public a fost vehementă, mai mulți scriitori au solicitat retragerea reportajului într-un Apel la decență, pe care ziarul l-a publicat. Dar părerile nu au fost unanime.
Provocarea morală și dilema semantică
Semnatarii Apelului la decență au reproșat încălcarea demnității poetei diagnosticată cu demență senilă și aflată în imposibilitatea de a decide cum să fie descrisă în mass-media. Reportajul este astfel „un abuz”, este „sexist” fiindcă pune accent pe relația de iubire a poetei cu Nichita Stănescu și îi încalcă „dreptul la intimitate”, prezentând-o în suferința bolii și a vârstei. Alte voci publice au fost încă mai aspre: „Greață: sunt realmente siderat, revoltat, deprimat. Cum e posibilă o asemenea exploatare a suferinței unui om? Cum e posibil acest exhibiționism profund cinic și inuman? Senzaționalism iresponsabil?”, se întreba politologul Vladimir Tismăneanu pe Facebook.
Și tot în spațiul virtual, Robert Adam, fost director la ICR Bruxelles, azi colaborator la Pressone, opinează că reportajul „este o imensă rușine, chiar și după standardele precare ale presei românești. Dacă ar exista o zmeură de aur a presei de limbă română, pentru cel mai mizerabil, lipsit de deontologie și degradant material al anului, articolul respectiv nu ar avea concurență”.
Polemic, R.T. combătea critica lui Robet Adam argumentând că „este unul dintre cele mai bune reportaje pe care le-am citit vreodată în presa mainstream din România. Și unul dintre cele mai bine documentate: oamenii au fost acolo (reporter + fotoreporter), au adăugat fotografii de arhivă, poezii ale Gabrielei Melinescu, declarații ale apropiaților/ foștilor apropiați etc., totul extrem de bine închegat. Reportajul are absolut tot ce îi trebuie: actualitate, ritm, descriere, portret, foto, video, întindere”.
Parcurgerea până la capăt a reportajului în două episoade, primul cu titlul Marea iubire a lui Nichita Stănescu, poeta Gabriela Melinescu, stă într-un azil din Stockholm, izolată în fața COVID-19 și zăvorâtă în propria suferință, al doilea intitulat „Ea era altfel”. Teama de spionii Securității, concertele de orgă și liniștea poetei Gabriela Melinescu, lasă fără un răspuns clar ce anume s-a dorit: o readucere a poetei în memoria literaturii actuale, un portret biografic, o imagine a suferinței provocate de demența senilă ilustrată cu o cunoscută scriitoare, o recuperare a deceniilor suedeze ale Gabrielei Melinescu sau, pentru aducere în actualitate, o radiografie a riscului pentru cei vârstnici în timpul epidemiei, amenințând „moștenirea spirituală” a unui popor?
Toate acestea pot fi, dincolo de intenția editorială, provocări morale, cărora li se adaugă dilema semantică a unghiului jurnalistic și a formei: cum să te apropii de un subiect delicat, cât e îngăduit, ce distanță e adecvată. Cătălin Tolontan, coordonatorul editorial al Libertății, a dezvăluit pentru Radio Europa liberă care au fost dilemele redacționale: „Am discutat între noi, dacă trebuie sau nu să vorbim, în imagini și în text, despre suferință. Unii colegi au spus că suferința face parte din viață, nu trebuie să ne fie jenă, deci nu ar trebui să ocolim subiectul și nici să scoatem fotografiile. Alții au fost de părere că e nevoie să scoatem imaginile prea naturaliste, ceea ce am și făcut”.
Reportajul ilustrează, cu multe fotografii actuale și de arhivă, viața poetei Gabriela Melinescu internată într-un azil din sudul Stockholmului, însoțită de prietena sa, Silvia Luca, în calitate de tutore. Ce vede publicul, este o încăpere decentă și o femeie în vârstă, cu ochii stinși și inertă, aflată în scaun rulant. Descrieri lacrimogene redau atmosfera locului și îndeamnă la compasiune.
Reporterul ignoră că persoana reală este absentă, vorbește în numele ei și îi croiește, din text și imagine, o identitate pe care, deși în viață, nu o poate contesta. Se întâlnesc mai multe stereotipuri în poveste, de la cel al victimei (victima abuzului masculin în tinerețe, victima bolii, a singurătății), la clișee paseiste, printre care contrastul dintre femeia „fermecătoare” de altădată și degradarea prezentă a senectuții și a bolii, este cea mai șocantă.
Reproșul îndreptățit al comentatorilor este portretizarea senzaționalistă, încă din titlu, a unei poete sensibile, cu o carieră remarcabilă, ca „anexă” a lui Nichita Stănescu, poetul glorios. Accentul pe relația de iubire a Gabrielei Melinescu cu Nichita, ornamentate cu versuri ale celor doi poeți și completate cu mărturii ale unor scriitori care i-au cunoscut, este o alegere editorială deliberată, așa cum reiese din declarația pentru Radio Europa liberă a lui Tolontan: „Am ținut să arătăm abuzul emoțional al lui Nichita Stănescu asupra Gabrielei Melinescu, necunoscut până acum, chiar dacă, poate în anii '70 lumea nu percepea captivitatea femeii iubite ca pe un abuz”.
Un comentariu de finețe face Iulia Popovici, în „Observator cultural”, sub titlul ironic „Demnitatea unei femei sau pagina 5 a marilor poete”, remarcând că scriitoarea a fost discretă în privința a două aspecte ale existenței sale, sexul și credința, așadar episodul Nichita nu a fost niciodată exhibat. Ea adaugă că poeta are dreptul moral de a rămâne în memoria publicului prin opera sa, iar nu prin neputințele unei boli și conchide cu amărăciune:„Se prea poate ca asta să fie limita jurnalismului românesc: nu poate întîlni <cultura> cu <poporul> decît pe terenul senzaționalismului biografic (de la mari iubiri și mari frumuseți la sinucideri tragice, morți suspecte și boli spectaculoase”.
Aspectul legal vs deontologie
Organizațiile specializate în tratarea bolilor de tip Alzheimer și demență senilă au elaborat ghiduri destinate mass-media cu recomandări detaliate pentru abordarea pacienților. „Dementia-friendly Media and Broadcast Guide”, publicat în 2018 de Alzheimer's Society din Marea Britanie, indică evitarea limbajului senzaționalist și trivializant și a stereotipurilor negative. Termenii pozitivi și imaginile foto și video realizate cu discreție oferă publicului încredere.
Dar, mai ales, nu vorbiți despre bolnavul de Alzheimer ca despre un mort, spune ghidul. Codurile etice ale mass-media, inclusiv Codul etic al jurnalistului, adoptat în 2009 de Convenția Organizațiilor de Media din România, prevăd respectarea vieții private și protecția imaginii persoanelor vulnerabile. Noul Cod Penal lărgește sfera dreptului la imagine și la intimitate în art.71-74. Regulamentul European 679/2016 precizează necesitatea consimțământului pentru folosirea imaginii unei persoane (art.51, 53, 75 etc.). În cazul pacienților diagnosticați cu demență senilă și Alzheimer, consimțământul aparține tutorelui legal. Autoarele reportajului au avut acordul, au dialogat cu tutorele în numele scriitoarei și au considerat că lucrează în interes public, deci fac un demers legitim.
Profesorul Mircea Lăzărescu, psihiatru, apelat de radio Europa liberă, a subliniat dreptul la demnitate al persoanei, în orice situație. Faptul că un tutore gestionează toate aspectele vieții unui pacient, de la monitorizarea asistenței sociale și medicale, la imaginea sa, înseamnă o mare responsabilitate. Profesorul identifică „o gravă problemă de bun-simț în acest demers jurnalistic. Astfel de probleme se pot discuta în cerc intim, dar cred că a le pune în spațiul public aduce a indecență”.
Recunoaștem reportajului din „Libertatea” realizat de Florinela Iosip și Eli Driu o anume tandrețe a abordării, fotografiile sunt susținute de o regie preliminară (lumina, șalul, obiectele poetei, terasa pustie etc.). Din păcate, este depășită o limită etică atunci când camera se apropie nepermis de mult de femeia imobilă din scaunul rulant, iar tutuiala jurnalistei o minimalizează.
Am întrebat o ziaristă de origine română din Marea Britanie cum apreciază din punct de vedere etic, de la distanță, reportajul în discuție. „Nu văd scopul editorial al folosirii unora dintre fotografii. Mă refer la pozele în care poeta apare neajutorată, tristă, însingurată în scaun cu rotile. Fotografiile care o prezintă într-o situație precară nu susțin articolul, ba chiar îl subminează din cauza impresiei puternice pe care o lasă asupra cititorilor”, ne-a spus Crina Boroș, reporter de investigație și profesor de jurnalism, membră în National Union of Journalists – UK.
Urmărind dinamica evenimentului editorial, Mircea Toma, președintele ActiveWatch, salută „deopotrivă vigilența cititorilor cât și politica editorială deschisă a Libertății” și ajunge la concluzia că „redacția a înțeles și instrumentat reacția publicului și a repus în drepturi, în partea a doua a reportajului, personalitatea Gabrielei Melinescu, eliberată, acum, de concesii lacrimogene și de sugestia condiției de muză a poetului pe care l-a iubit”, apreciind și efortul celor două jurnaliste.
Am analizat frecvent cum arată mass-media din România, contextul cultural, respectarea standardelor jurnalistice și a normelor etice socotite adesea facultative, am remarcat tendința de a ceda tabloidizării și senzaționalismului aducător de audiență. Demersul recuperator, dacă asta s-a intenționat în reportajul cu poeta Gabriela Melinescu, a eșuat. În schimb, audiența obținută, peste 100.000 de vizitatori unici, este mai mult decât satisfăcătoare.
*Gabriela Melinescu este o scriitoare importantă a literaturii române contemporane. A debutat în 1965 cu volumul de poezii „Ceremonie de iarnă”. Este unul dintre reprezentanții primului val al generației ’60, alături de poeți ca Ana Blandiana, Marin Sorescu sau Ileana Mălăncioiu. Împreună cu ei, Gabriela Melinescu este responsabilă pentru reconectarea expresiei poetice autohtone la sursele modernismului literar interbelic, în care reflexivitatea limbajului se îndreaptă către reprezentarea conținuturilor psihice și spre o sintetizare a experienței personale prin intermediul abstracției literare.
A publicat numeroase volume de poezie: Ființele abstracte (1966), Interiorul legii (1968), Boala de origine divină (1970), Jurământul de sărăcie, castitate și supunere (1972), Împotriva celui drag (1975). După emigrarea în Suedia din 1975, va publica cinci volume de poezie și nouă de proză în suedeză, dintre care amintim: Zeul fecundității (1977), Lupii urcă în cer (1981), Omul pasăre (1991)
Pentru că și-a dorit a fi o punte între culturile suedeză și română, traduce în și din ambele limbi: Strindberg, Swedenborg, Katarina Frostenson, Birgitta Trotzig, Ileana Mălăncioiu, Nichita Stănescu, Mircea Eliade.
Între 2003 și 2010 îi apar la editura Polirom mai multe volume din Jurnalul Suedez. Primește premiul Albert Bonniers Opera Omnia în 2001, premiul Nichita Stănescu al Academiei Române în 2002, Premiul Academiei Suedeze pentru introducerea literaturii suedeze în străinătate, iar în 2006, primește Premiul Național „Mihai Eminescu” Opera Omnia (Extras din Apelul la demnitate).