Vasile Popovici, scriitor, profesor universitar, diplomat de vocație în Franța, la Paris și Marsilia, precum și în Maroc și Portugalia ca ambasador, a fost și a rămas una din vocile cele mai răspicate în susținerea democrației și a binelui public. I se trage nu doar din consistenta sa cultură, ci și de la momentul de grație al Revoluției timișorene, la care a participat cu entuziasmul și idealismul miilor de cetățeni dornici de libertate.
Împrejurările ulterioare, „confiscarea Revoluției” de către nomenclatura regimului Iliescu, l-au maturizat politic. Împreună cu un nucleu de intelectuali a fondat în ianuarie 1990 Societatea Timișoara și ziarul Timișoara, iar două luni mai târziu s-a citit public, în fața a peste 15.000 de oameni, textul programatic la care a lucrat, intitulat Proclamația de la Timișoara, despre care Ana Blandiana spunea că rămâne „nu numai cel mai coerent program politic al României de după '89, ci și punctul de pornire al unei construcții legislative”.
Încă o notă: incapabil de compromis, Vasile Popovici a ales să părăsească orice formațiune politică la care aderase îndată ce aceasta s-a îndepărtat de la principiile morale în care crede. Fiindcă, așa cum ne-a mărturisit, nu poate despărți morala de politică.
Europa Liberă: Facem puțină istorie: cum s-au născut Societatea Timișoara, Proclamația de la Timișoara și ce împrejurări au determinat acest fenomen?
Vasile Popovici. „Societatea Timișoara s-a înființat la mijlocul lui ianuarie 1990 dintr-un grup de tineri care se văzuseră în stradă la Revoluție. Grupul selectiv, alcătuit din intelectuali, urma regula să avem încredere 100% unii în ceilalți. Trebuia să ne fi văzut în zilele cele mai grele, cum era ziua de 16 decembrie, la casa pastorului Tökés, când încă nimic nu era trucat, când încă „băieții” nu se dezmeticiseră să infiltreze totul. Tinerii care eram pe atunci ne-am lăsat cuprinși de euforia căderii lui Ceaușescu în credința că sistemul se va prăbuși de la sine, dar iluzia asta a ținut până prin 10 ianuarie 1990, când am văzut că la Timișoara sistemul era la locul lui, abia clintit.”
Europa Liberă: Care au fost semnele că sistemul comunist rezistă și după Revoluția din decembrie 1989?
V.P. „De la presă am plecat, acolo s-a văzut cel mai clar. Ziarele locale și-au schimbat doar numele și au continuat cu aceiași oameni. Știam că trebuia să intervenim la Asociația Scriitorilor și la revista „Orizont”, unde cunoșteam situația ca-n palmă, mult mai bine decât la „Drapelul roșu”, unde știam că e o infecție ideologică, dar unde ar fi fost greu să cernem grâul de neghină. Ne-am întâlnit așadar pe stradă și am decis să mergem la „Orizont” să facem schimbarea, ceea ce s-a și întâmplat.
Dar am văzut că asta nu e suficient, că nicio schimbare nu vine de la sine, că începuse o acțiune de manipulare și dezinformare în legătură cu morții și răniții, că „Drapelul roșu” e tot același, chiar dacă primise numele stalinist de „Luptătorul bănățean” iar mai târziu de „Renașterea bănățeană”. Și atunci ne-am zis că trebuie să înființăm un ziar, o publicație unde să se audă vocea străzii, adică a oamenilor care au riscat în decembrie '89 și și-au formulat doleanțele în niște lozinci foarte inspirate. Am înaintat o cerere către Ministerul Culturii și ni s-a dat cred, nu mai țin bine minte, o aprobare să edităm ziarul „Timișoara”. Poate părea straniu că, abia ieșiți din focul Revoluției, ceream aprobări, însă era important să primim repartiție de hârtie tipografică. Așa era atunci. Am primit și ne-am instalat în sala de ședințe a Asociației Scriitorilor, din Piața Sf. Gheorghe, unde ne-am făcut redacția. Era o nebunie: acolo, într-o singură sală, se scriau articolele, acolo se aduceau revistele și se pornea difuzarea, acolo făceam ședințele de redacție.”
Europa Liberă: Cine făcea parte din grupul redacțional?
V:P: „Daniel Vighi, Viorel Marineasa, Harald Zimermann, Florian Mihalcea, Doina Pașca, Niky Harsanyi, George Lână, Ioan Crăciun și alți câțiva, nu mai mult de 17-18 oameni, cărora li s-au adăugat mai târziu alții. Societatea Timișoara se fondase înainte de apariția ziarului, ca editor al publicației. Începuse deja să se umfle balonul naționalist, erau deja manipulări de învrăjbire a românilor cu maghiarii, apoi era vehiculat discursul defensiv, că armata n-a tras, că Securitatea n-a tras, că toți apăraseră patria de un dușman neprecizat etc. Vedeam orori: vinovații pentru crimele de la Timișoara erau numiți miniștri – ministru de Interne era Chițac, ministrul Apărării era Stănculescu etc. – iar ca vinovați erau arătați doar cei din anturajul imediat al lui Ceaușescu. Noi eram singurul nucleu în Timișoara care organizam proteste.
Pe măsură ce ziarul local de partid rebotezat „Renașterea bănățeană” manipula tot mai deșănțat în favoarea vechiului regim, am decis să facem un protest și să ocupăm redacția. Ei au făcut un contraprotest și a trebuit să ieșim de acolo, am primit în schimb un sediu redacțional destul de jigărit, dar l-am acceptat. La unul dintre mitingurile împotriva lui Iliescu și a restaurației, a venit la mine, fiindcă eram președintele Societății Timișoara, George Șerban, care publicase vreo două articole în ziar, și mi-a cerut să vorbească la miting.
Trebuie să vă spun, în spiritul adevărului, că George Șerban n-a făcut parte din nucleul inițial, poate pentru că predase științe politice și aveam o rezervă față de el. Însă articolele lui erau foarte bune. A spus la acel miting că Societatea Timișoara urmează să elaboreze un articol care să sintetizeze programul exprimat în lozincile scandate în timpul Revoluției. A venit cu o primă schiță, am discutat mult cu întreg grupul, s-au adăugat puncte foarte importante, ca Punctul 4 care accentua buna înțelegere dintre naționalități, esența spiritului Timișoarei. Apoi Proclamația a fost citită și adoptată în Consiliul local și, cu dificultate, în Consiliul Județean.
Trebuie spus că la Timișoara a existat pentru prima oară după 1989 un Consiliu local ales prin reprezentanți de la întreprinderi, instituții etc., delegați care au ales membrii acestui consiliu. În fiecare din aceste locuri s-au adus adăugiri și reformulări, iar textul final a fost rezultatul tuturor acestor modificări. În data de 11 martie 1990, Proclamația a fost citită de George Șeban din balconul Operei – spațiul simbolic al Revoluției timișorene – în fața unei mulțimi entuziaste. Au fost mii de semnături de susținere, nu doar în Timișoara, ci în toată țara, după ce Proclamația a fost citită și la Televiziunea Română.”
Europa Liberă: A fost de la început clar că Punctul 8, cu celebra formulare „propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească” va fi cel mai popular?
V.P. „Mărturisesc că, atunci când acest Punct 8 a ieșit în față și s-a detașat față de toate celelalte puncte ale Proclamației, noi am fost uimiți. Pentru noi cel mai important era Punctul 4 în acel moment de tensiuni româno-maghiare de la Târgu Mureș. Punctul 8 al Proclamației a devenit atât de relevant prin prezența retrogradă și toxică a lui Ion Iliescu pe scena politică românească, fiindcă aducea înapoi comunismul „cu față umană” cu toți nomenclaturiștii ridicați din nou în funcții, adică tot ce oamenii repudiaseră în stradă, gata să își dea viața pentru asta.Tot ce se întâmpla era extrem de fluid: dacă la început oamenii i-au acordat încredere lui Iliescu – trebuie să recunosc cu jenă că m-am numărat și eu printre aceștia pentru scurt timp – foarte rapid s-a dovedit că Ion Iliescu este reprezentantul trecutului, că a confiscat Revoluția și că trebuie să plece. Tot atât de rapid am început și noi să ne maturizăm politic și să deschidem ochii, devenind opozanți înverșunați ai sistemului întreținut de puterea de la București.”
Europa Liberă: Pentru că erați atât de vizibili, ați intrat în colimatorul puterii, știm asta. Ce manevre s-au folosit pentru a vă obstrucționa?
V.P. „Puterea a fost mai inteligentă decât noi, a priceput imediat că documentul acesta trebuie luat în serios. Iliescu și-a trimis la Timișoara doi oameni de încredere – pe Măgureanu, despre care habar nu aveam cine este, și pe Velicu, un consilier de mare încredere - ca să vorbească cu noi, niște scriitori, niște profesorași fără mare importanță. Ideea era să îl sprijinim noi pe Iliescu să vină la Timișoara și să ne afișăm alături de el la un miting local. Ce idee creață! Noi am retezat-o scurt, am respins categoric ideea. A doua propunere era să ne întâlnim cu Iliescu la București la Patriarhie, unde era sediul Parlamentului provizoriu. Asta am acceptat. Am fost Daniel Vighi, George Șerban, Dorel Mihiț și cu mine. Era în martie 1990, chiar în ziua violențelor de la Târgu-Mureș. Tot timpul celor două ore cât a durat discuția, intrau, ieșeau emisari care îi raportau președintelui Iliescu ce se întâmplă, cum evoluează lucrurile, cam din 20 în 20 de minute.”
Europa Liberă: Ce ați discutat în cele două ore?
V.P. „Deși era foarte preocupat de ce se întâmpla la Târgu-Mureș, totuși ne chemase să ne palpeze, asta am simțit clar. Voia să își exercite asupra noastră carisma, să ne atragă de partea lui, fiind convins că într-o întâlnire de două ore el ne putea arăta că este o persoană deosebită, că ne făcea onoarea să ne primească, el, președintele care conducea țara, și, mai mult, ne făcea propuneri prin interpuși. Ni s-a sugerat, și sunt convins că se și realiza, că, dacă ne-am fi dorit, puteam avea funcții în guvern, sau în diplomație și orice am fi vrut”.
Europa Liberă: A fost și o a doua întâlnire, în aceeași formulă...
V.P „Piața Universității s-a format în jurul ideilor Proclamației. La momentul când am fost invitați a doua oară, Piața se destrăma iar Iliescu avea nevoie de mediatori cu „golanii” și a considerat că noi am fi putut media între el și Piață. De data aceasta erau mulți prezenți la Guvern în jurul unei mese, figuri necunoscute pentru noi, dar pe care acum le putem identifica. Era Adrian Năstase care ne-a și condus până la poartă, Ion (Mircea) Pașcu și alții, iar între noi, încercând să lege capetele dintre noi și Iliescu, era Caramitru, care ne lua cumva partea. Discuția nu a mai fost amabilă, a fost cu invective, mai ales de la mine la adresa lui Iliescu direct, fără menajamente.”
Europa Liberă: Ce i-ai reproșat ?
V.P. „I-am spus că este principala cauză a discordiei din societate, că trebuie să se retragă, că toate violențele i se datorează, că după discuția de la Patriarhie a permis să degenereze situația până la conflict etnic. Am plecat de acolo într-un dezacord total, cu mesajul că nu există cale de compromis și că noi nu putem face nimic să demontăm Piața Universității, cum spera, fiindcă nimic din ceea ce Piața ceruse nu se înfăptuise și iar puterea nici nu era dornică să o facă. Cu toate acestea, Năstase și cu Pașcu ne-au însoțit până la poartă unde noi, tot pe o linie idealistă, i-am întrebat cum de niște oameni tineri și educați pot sta lângă acest crocodil de Iliescu”.
Europa Liberă: Erau și ei niște crocodili, dar de generație nouă, așa cum s-a dovedit mai târziu... Au fost ulterior repercusiuni asupra carierei voastre, v-ați simțit urmăriți, intimidați ?
V.P. „Da, presiuni, amenințări am simțit imediat.
În iunie 1990 s-a emis ordin de arestare pentru mine și pentru George Șerban, ordin trimis comandantului garnizoanei Timișoara, care ne-a chemat la el și ne-a spus „Am primit ordin să vă arestez. N-o să vă arestez, dar să știți că ordinul acesta există”. Mărturisesc că mă uitam seara la ușă, când mă puneam în pat, și așteptam ca din moment în moment să sară ușa din țâțâni și să mă văd arestat. N-o să uit toată viața acele momente. Pe urmă, mult mai târziu, când eram în diplomație, Iliescu m-a înlăturat din funcție de la Marsilia, unde eram consul general. M-au adus la Paris în ambasadă, fiindcă aveau nevoie de cineva pe presă și nu găseau pe altcineva mai potrivit în MAE. Însă, când a venit Iliescu în vizită oficială, a cerut ambasadei ca nu cumva să mă ocup eu de presă, fiindcă precis îi voi pune capcane. A trebuit ca toată ambasada, nu doar ambasadorul, să-l convingă că așa ceva nu se poate întâmpla și că îmi fac jobul cu bună-credință. Am convingerea că nici azi, după 30 de ani, atitudinea mea radicală n-a fost uitată și produce efecte.”
Europa Liberă: Așa pare, fiindcă, iată, te afli în prezent într-un proces cu Teodor Meleșcanu și cu MAE, minister pe care l-ai slujit cu strălucire ca diplomat. Poți să amintești contextul?
V.P. „Faptul că mă aflu într-un conflict juridic cu Teodor Meleșcanu, până de curând al doilea om în stat, este și politic, și simbolic: eu, unul dintre miile de oameni pe stradă în Revoluție, și el, care a servit diplomația securistă de pe vremea lui Dej, apoi pe vremea lui Ceaușescu. Noi am fost, simbolic și politic, pe baricade opuse în zilele Revoluției. După 30 de ani, suntem tot acolo: el a devenit însă al doilea om în stat, iar eu sunt victima acestui individ, care m-a substituit cu fiul său vitreg într-un post diplomatic câștigat prin concurs public. Nimic nu poate descrie mai clar ce urmări are în societatea românească neaplicarea Punctului 8 al Proclamației. O relicvă securistă în conducerea țării și după treizeci de ani, ceea ce sfidează Proclamația, idealurile ei și pe oamenii care au crezut în ea.”
Europa Liberă: Totuși, ce din cele 13 puncte ale Proclamației, ceva s-a înfăptuit. Ce rămâne, ce nu rămâne valabil după trei decenii?
V.P. „În punctele politice și în cele morale – iar eu nu despart politica de morală – Proclamația rămâne valabilă. Cele care se referă la proiecția economică sunt și perimate, și naive. Documentul rămâne solid în anticomunismul său, în faptul că îndeamnă la înțelegere între etnii. Într-o țară în care trăiesc etnii diferite, orice cetățean român trebuie să se simtă la el acasă. Nu mai spun despre vâna europeană a întregii Proclamații, bine subliniată în Punctul 5, pentru care trebuie să fim mândri și azi, după trei decenii, fiindcă e o intuiție vizionară.”