Cu o ascendență strălucită ca strănepot după tată al premierului liberal Dimitrie Sturdza și al boierilor Slătineanu după mamă, Șerban Sturdza le oferă contemporanilor un exemplu de prezervare și revitalizare a clădirilor de patrimoniu recuperate de familia sa: Librăria Cărturești Verona, fostă reședință a străbunicului Sturdza, sau conacul de pe moșia Tibănești/jud. Iași a altui străbunic, P. P. Carp, fost premier conservator al României.
Arhitectul a locuit un sfert de veac în Timișoara, după care s-a mutat în București unde s-a născut. Se ocupă de restaurare, a întocmit un ghid de materiale pentru restauratori, refuză proiectele mari și mărturisește că „arhitectura e profesorul meu”.
Accente din interviu:
- Nu există în România evidențe actualizate ale clădirilor de patrimoniu;
- Pierderile patrimoniului sunt iremediabile: restaurarea a 2000 de conace necesită mii de ani;
- Capitala și majoritatea orașelor nu au Plan Urbanistic General și se dezvoltă haotic;
- Rapoartele pentru București arată un oraș fragmentat de interese și incoerent;
- Statul nu are politici și strategii de dezvoltare a orașelor;
- Intervenția politicului în arhitectură are consecințe negative;
- Casa Storck se degradează pentru că statul nu e capabil să o întrețină;
1. S-a întâmplat ceva remarcabil în salvarea patrimoniului arhitectural în București sau în țară în ultimii ani?
Șerban Sturdza: Sunt câteva lucruri, care aparțin strict proprietarilor. Unele restaurări sunt mai bine făcute, altele mai prost. Dar fiindcă nu există niște principii care sunt comunicate și când se falsifică proiectele și avizele, proprietarii cu mulți bani și care nu se pricep, forțează mâna arhitectului să facă tâmpenii. Noi avem un caz în Cotroceni, când proprietarul strică o casă, nelăsându-i autenticitatea, ca să obțină mai mult lux.
Dacă mă întrebați de ce prefer Librăria Cărturești Verona și nu Cărturești Carusel, spun că noi am vrut ca omul să se simtă bine, nu să epatăm cu ceva spectaculos.
Am restaurat și am inaugurat acum doi ani Casa Enescu de la Mihăileni, cu concerte și cu o foarte bună școală de măiestrie pe pian. Raluca Știrbăț a fost doi ani acolo. Încercăm să facem rezidențe, avem acest pian extraordinar al lui Mircea Vulcănescu donat Casei Enescu printr-un act de donație semnat de fiicele familiei Vulcănescu, Sandra și Măriuca.
Mie mi se pare o reușită formidabilă, cu o condiție: să existe continuitate. Dacă rămâne un mic muzeu de țară, nu are nicio șansă. Caut bani să repar pivnița, să scot umezeala. Când e totul gata, vrem să racordăm Casa Enescu la un circuit de concerte care există în Europa. Ce am greșit cu unele case restaurate este că nu le-am pus din prima clipă în mișcare, să se întâmple ceva acolo. Asta trebuie făcut încă din primul moment.
Dar mai avem o problemă: dacă ceri evidența clădirilor de patrimoniu, nu știe nimeni precis, nicio instituție. Ele sunt scrise undeva, dar nu există o evidență clară și actualizată.
Ministerul Culturii, care are o listă, nu s-a deplasat să vadă dacă ce e pe listă mai există pe teren sau în ce stare este acest patrimoniu. La fel în fiecare localitate, nu avem evidențe pe care să ne putem baza. Statul îmi pune impozit majorat sau mă amendează dacă nu îmi repar fațada, dar statul are în proprietate mii de clădiri degradate pe care le neglijează de zeci de ani.
2.Ați avut o corespondență asiduă acum câțiva ani cu administrația Firea, i-ați adresat 21 de scrisori fără efect. Care era miza?
Șerban Sturdza: Lumea le-a perceput ca pe un scandal între mine și Firea. Dacă ar fi fost așa, probabil că ar fi generat un proces, dar nu a fost așa fiindcă toate scrisorile erau adrese oficiale, eram președintele Ordinului Arhitecților și aveam nevoie de informații în baza statutului nostru, dar și în baza unor protocoale semnate cu primăria. Cum doamna Firea nu a dat curs solicitărilor noastre, am recurs la varianta scrisorilor.
Intenția era ca lumea să știe ce face Firea, că nu se ocupă în niciun fel de oraș și este răspunzătoare pentru asta. Că sistemul de reclamă și de bugetare a proiectelor era nu numai ilegal, ci și complet absurd. Și va fi și în continuare dacă îl pierdem pe Nicușor Dan.
3. Credeți că Nicușor Dan face ce trebuie pentru București?
Șerban Sturdza: Eu sunt sigur că face ce trebuie, deși afirmația mea va irita multă lume. Trebuie mai întâi să redreseze o situație catastrofală în privințe care nu țin de arhitectură, ci de încălzire, apă și altele, dar e blocat de personalul din primărie, de interesele imobiliare și e dezavuat de partid.
Eu l-am cunoscut bine pe Nicușor Dan, l-am și ajutat, dar când și-a făcut partid m-am retras fiindcă reprezentam o instituție și vorbeam în numele ei. În ultimii patru ani nu am mai avut nicio legătură, dar cred că el face ce trebuie, chiar dacă are un defect de comunicare evident și e încăpățânat.
Poate că încăpățânarea mai mult îl ajută, fiindcă nu e capturat de interesele din jur. Dar, din câte știu, are o echipă de urbaniști cum n-a mai fost în acel birou consultativ, foarte competenți, foarte corecți care au dat la o parte PUZ-uri, proiecte absolut false și ilegale.
Mai e ceva: Bucureștiul nu a prea avut primari cu capacitatea culturală de a înțelege acest oraș complicat. Chiliman, de exemplu, avea această calitate. Nicușor Dan e un primar care înțelege foarte multe lucruri, e meticulos și știe. Dar cred că e într-o situație disperată.
4. Arhitecta Raluca Munteanu vorbea despre „urbanismul de junglă”. Bucureștiul are un Plan Urbanistic General?
Șerban Sturdza: Nu are un Plan Urbanistic General (PUG). Și nu are de mult. Așa că se improvizează. Urbanismul este o meserie și o disciplină care nu poate fi privată. Nu poate fi făcută de un S.R.L.
Urbanismul are caracter public, privește un interes mai larg și activitatea urbanistică trebuie coordonată de o instituție de stat, indiferent că ești în comunism sau în capitalism. În România asta nu există, fiindcă statul nu își asumă obligația de a da o coerență generală țesutului urban. Deci niciun oraș din România nu are un PUG valabil, adică asumat și validat de stat.
Primăriile lansează licitații și o firmă de arhitectură câștigă licitația pentru a face un PUG. Principiile nu le știe nimeni, în mâna acelei firme stă cum să arate lucrurile. Când sunt vremuri de pace, să zicem că merge și așa, slogan preferat la noi, dar dacă vine vreo criză, cum e războiul din vecini, cine coordonează, cine spune ce să faci, cum să limitezi pierderile? etc. Fiindcă urbanismul cuprinde toate acestea, cum să nu îmbolnăvești populația, cum să o protejezi etc. Toate astea nu pot fi făcute cu un S.R.L.
La un moment dat și-au dat seama că nu merge așa, la București au făcut un concurs și au încredințat Universității de Arhitectură să facă un PUG. Dar au trecut douăzeci de ani și nu s-a realizat, ba fiindcă nu s-au înțeles la bani, ba că s-au schimbat condițiile sau că sistemul proprietăților nu e cunoscut etc.
5. Ați făcut un Raport pentru București timp de doi ani. De ce s-a oprit în 2016?
Șerban Sturdza: După ce am plecat din poziția de președinte al Ordinului Arhitecților, s-a abandonat. De altfel, am plecat pentru că mi se încheiaseră mandatele, dar și fiindcă poziția mea nu coincidea neapărat cu a colegilor din OAR. Ordinul este ca Baroul la avocați.
Statul încredințează unei profesii liberale – avocați, medici, arhitecți - responsabilitatea ca în acel domeniu lucrurile să meargă bine. Asta nu înseamnă că statul îl încurajează pe arhitect, ci încurajează ca arhitectura să fie conformă, deci Ordinul Arhitecților nu este un sindicat, ci o organizație care să aducă o viziune de ansamblu, o strategie etc.
Primul gest care trebuia făcut era să facem un raport public despre starea din acel an al Bucureștiului pe care să îl oferim primăriei.
Nu era prima dată. Pe vremea când era primar, Băsescu a cerut un raport juridic, unul pe educație, unul pe patrimoniu. Eu mă ocupasem de raportul pe patrimoniu.
Ideea era ca, pe baza rapoartelor, primăria Capitalei să înființeze un birou de urbanism și după ce direcțiile sunt trasate, să fie făcute concursuri pentru a fixa detaliile. Asta era schema, dar a deranjat. Doamna Firea nu a vrut să livreze informațiile necesare raportului. Dar și pe unii arhitecți i-a deranjat, fiindcă ideea lor era că OAR trebuia să îi apere pe ei. Se poate face act sindical la Uniunea Arhitecților, dar nu la Ordinul Arhitecților care îți certifică profesia și te face răspunzător față de nevoile statului.
Or, statul habar nu are des propriile sale nevoi. Când am plecat cu scandal de la OAR, am pus totuși condiția ca întocmirea raportului anual pentru București să continue. Nu a continuat, ca să nu supere pe nimeni. Raportul era făcut pe un model european împrumutat, ales tocmai pentru a avea și termen de comparație și, pe lângă critici și observații, avea și un set de propuneri, sugestii, care puteau deveni subiect de dezbatere.
Era exact ce avea nevoie orice primar și orice investitor. Acum investitorul nu poate afla decât în secret dacă e bine sau nu să investească, ce riscuri sunt, totul e mai mult la noroc.
6. Cum era Bucureștiul din acele rapoarte?
Șerban Sturdza: În primul rând fragmentat de interese, unde nu știau unii de ceilalți, cu contradicții foarte mari, așa cum e toată România. Apoi nu avea ierarhii în aceste interese. Toată lumea critica circulația, fiindcă cetățenii au mașini.
Circulația este obsesia românilor. Și în această privință suntem cu 40 de ani în urma Europei civilizate. Orașele europene își dezvelesc albia râurilor, noi vrem să betonăm Dâmbovița ca să facem 6 benzi de circulație. Dacă actualul primar vrea să reducă decalajul, se opune rezistență fiindcă oamenilor nu le convine să plătească parcarea. La fel se întâmplă și în Timișoara sau în orașe unde se încearcă modernizarea.
Dar probleme mai importante pentru a locui într-un oraș mare sunt tot ce înseamnă energie, sănătatea populației, adică spațiu verde, confort, căldură etc. Circulația este un fragment subsidiar care obturează ierarhiile reale.
7. În ce măsură intruziunea politicului influențează munca arhitectului și viața orașelor?
Șerban Sturdza: O influențează sută la sută. Arhitectul nu e niciodată singur, iar gândirea lui va fi influențată de constrângeri, care sunt foarte des de natură politică. Vă dau un exemplu. Era de vânzare Cula de la Măldărești. După 5 ani statul, care ar fi trebuit să răspundă în 30 de zile dacă își exercită sau nu dreptul de preempțiune, a zis că vrea să o cumpere. Proprietarul avusese oferte din țară și din străinătate, dar statul are mereu drept de preempțiune.
Între timp, cula s-a degradat. Consiliul Județean Vâlcea a luat-o și a făcut niște licitații cu termeni atât de restrictivi încât să nu se poată face mare lucru. Am decis să participăm, cu biroul meu, chiar dacă suma este infimă, ca să salvăm cula. Deci dacă câștigăm, vom avea dificultăți ani de zile. Deci atunci când statul se bagă, face niște reguli mai penibile decât orice proprietar care își calculează bugetul și nu dă garanții că iese bine.
Sau Muzeul Storck. Proprietarii au decis să vândă și casa, care le-a rămas fiindcă au donat obiectele pentru muzeu, cu condiția să fie reparată. M-au angajat pe mine să o repar. Casa a fost desfăcută, dar lucrările s-au oprit, deci se strică de două ori mai repede.
Statul vrea să o ia din prostie, fiindcă nu e în stare să o facă. Unde intervine ideologia și politica? Dacă ar veni o entitate străină, de exemplu germană, să ia casa și să facă din ea ce trebuie, politicul se va opune vorbind despre patriotism și altele asemenea. Deci casa se degradează văzând cu ochii, statul nu e în stare, dar suntem patrioți.
Am făcut câteva școli în format e-learning pentru copiii din sate. La Țibănești și Călinești. Când zici sat, nu mai e ce a fost în trecut. Mai întâi, nu sunt toți proști. Apoi, nu mai găsești oameni care să vrea să muncească. Nu contează dacă ar putea câștiga ceva, mai bine nu.
Comunitățile nu funcționează, iar asta ține și de politică. Am avut destule conflicte cu primărița PSD din Țibănești unde restaurez conacul de pe moșia străbunicului meu, P.P. Carp. Actualul primar PNL este ceva mai echilibrat, dar toți se ține departe să nu zică partidul că s-au dat cu dușmanul. Adică cu noi, care dezvoltăm ceva pentru comunitate, dar părem excentrici.
8. A existat vreo perioadă mai roz după 1990 în privința salvării patrimoniului?
Șerban Sturdza: Perioada cea mai roz a fost ministeriatul la Cultură al lui Ion Caramitru care a obținut cei mai mulți bani. El a fost atât de inteligent, tenace și cultivat încât să se lupte pentru acest lucru. Dar a obține bani pe mai mulți ani nu rezolvă problema patrimoniului.
Avem 70 de ani de pace. În 1949, în 2 martie, au fost băgați la închisoare într-o singură noapte posesorii a 4.560 de conace care au fost confiscate de comuniști. Sunt cifre consemnate în Raportul Tismăneanu.
Un conac se restaurează în medie timp de 5 ani. Să zicem că jumătate din conacele confiscate în 1949 a dispărut, dar tot rămân peste 2000. Dacă înmulțim cu 5, ies zece mii de ani necesari pentru a le salva. Pierderile noastre de patrimoniu în 70 de ani de pace sunt imense. Și nici valorile nu sunt cunoscute.
Dar dacă ar veni vremuri mai grele, vezi Ucraina, cum am acționa? Către ce am merge, ce ar trebui să salveze Pro Patrimonio sau Ambulanța pentru Monumente? Acestea sunt probleme care ar trebui discutate mai larg și s-ar găsi câteva concluzii despre cum să acționeze și să se organizeze statul și ceilalți. Problema e să micșorezi pierderile și să pui ierarhii.
9. Ce se poate face în condițiile prezente?
Șerban Sturdza: Un exemplu este Ambulanța pentru Monumente care s-a născut dintr-o discuție cu Arafat. Ne-am dus într-o seară la el, Mariana Celac și cu mine, ne-a primit pe la zece și jumătate seara și l-am întrebat cum putem face cu monumentele.
Ne-a spus că el nu se pricepe la monumente dar, dacă are un accident pe șosea cu mai mulți răniți, va trebui să-i ajute pe cei care au o șansă. Adică are o politică.
Ne-am dat seama că trebuie să avem un plan și niște ierarhii. Câte case, unde sunt, ce trebuie să facem la ele. Atunci am făcut proiectul salvării a 60 de biserici de lemn. Adică, în loc să facem o singură biserică bine, mai bine prelungim viața a 60 de biserici cu 30 de ani. Intervenim, reparăm acoperișurile și fundațiile să nu putrezească, iar peste 30 de ani vin alții să le mai prelungească viața.
Am primit premiul „Europa Nostra” pentru proiect. Când au venit cei de la Europa Nostra, ne-au luat la bani mărunți, au vorbit cu popii, cu administrația, cu noi și au făcut un raport din care reieșea că facem bine ce facem, dar întârziem cu 30 de ani dispariția sigură a acestor case.
Ne-au îndemnat să vorbim cu guvernul să ia în considerare salvarea lor, fiindcă reprezentanții Pro Patrimonio nu au reușit să intre în legătură cu Guvernul României.
Culmea e că singurul interlocutor din guvern care a făcut ceva a fost Elena Udrea, pe atunci ministru al Dezvoltării. A pus mâna pe telefon, a dat niște ordine și s-a dus o sumă importantă la Consiliul Județean Hunedoara pentru 4 biserici din județ. Am cerut să fie menționat pentru ce merg banii la C.J. Hunedoara și totuși banii au fost deturnați. Și nu s-a făcut nimic. De aceea nu lucrăm cu statul.
Am mai avut o întâmplare la Pojogeni, acum vreo zece ani: am găsit o biserică de cimitir din lemn abandonată unde nu se mai slujea, am găsit un loc unde să o ducem, am luat-o cu ajutorul sătenilor și am dus-o în curtea unei mănăstiri pe riscul nostru.
Am pus-o la punct și la recepție a venit Ministerul Culturii și cei de la județ să ne amendeze că am lucrat ilegal. Noi eram la masă, sărbătoream reușita și ei veneau să ne amendeze că nu aveam avize. Totuși, s-au simțit atât de prost când au văzut biserica în picioare unde se oficiază și azi, încât au renunțat. Asta e cu statul.
10. Ați declarat public că opțiunea de a locui în Timișoara din anii '70 până după anii '90 a fost o alegere bună. Cum comparați viața în Timișoara cu viața în București?
Șerban Sturdza: Mie mi se pare că incomparabil mai coerentă viața în Timișoara decât în București și din cauza dimensiunii, dar și din cauza structurii orașului. Bucureștiul e împrăștiat, iar Timișoara are o structură clară, după plan austriac.
Există și valențe istorice, faptul că teritoriul a fost administrat de Imperiu, fără baroni locali, cu o administrație structurată care a împiedicat anumite interese. Administrația imperială avea puterea.
Vă pot explica așa: autorizația de construcție nu este un drept, ci o excepție de la regula generală care spune ce se poate și ce nu pentru conviețuirea cu ceilalți. Corupția a fost mai puțină la Timișoara în toate vremurile și s-a construit mai puțin și fără atâtea excepții.
Timișoara era departe de București și a mai scăpat. De exemplu, voiau să facă Centrul civic ca să deschidă Ceaușescu anul universitar, fiindcă nu îi plăcea în Piața Operei că vedea Catedrala. S-a tot amânat. De fapt a fost o amânare bună, a venit Revoluția și nu s-a mai făcut.
Noi am făcut la IPROTIM Timișoara primul plan urbanistic din țară în timp ce la București se certau pe probleme de proprietate fără de care nu se putea face un plan.
Noi am început fără să ținem cont de asta, în mod utopic, dar încercam să punem niște jaloane: problema apei, nu doar Bega, ci și apele din jur, fiindcă știam că orașul se va extinde, problema depozitelor de gunoi, aveam obsesia unui deal după modelul celui din München făcut din gunoi pentru Olimpiadă, deci aveam un deal în proiectul nostru lângă Pădurea Verde, problema ambianței dintre zona construită și neconstruită. Cu toate că era utopic, totuși principiile enunțate sunt valabile și astăzi.
