Recent, publicația Pressone a dezvăluit că 42 de pagini din teza de doctorat de 138 de pagini a premierului PNL, Nicolae Ciucă, sunt copiate. Acesta și-a susținut doctoratul în 2003 la Universitatea Națională de Apărare „Carol I”.
Premierul Ciucă spune că a respectat cerințele academice ale vremii și a cerut Comisiei de Etică a universității respective verificarea acuzațiilor. Președintele Iohannis a transmis că așteaptă verdictul acesteia ca să se pronunțe. Dar aceasta are rol consultativ. Experții atrag atenția că singura instituție îndrituită să se poate pronunțe este Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare (CNATDCU).
Cazul premierului Ciucă nu este singular. Începând cu premierul PSD Victor Ponta, în 2012, lista a continuă cu următorul premier PSD, Mihai Tudose, vicepremierul, Gabriel Oprea, fostul ministru de Interne Petre Tobă, șeful Inspecției Judiciare Lucian Netejoru sau procurorul general adjunct Bogdan Licu.
În decembrie 2021, prim-ministrul Nicolae Ciucă i-a cerut demisia, ca gest de onoare, ministrului Cercetării și Digitalizării, Florin Roman (PNL) care își trecuse în CV o facultate pe care nu o absolvise.
Fenomenul plagiatului nu se limitează la tezele de doctorat care țin capul de afiș din cauza notorietății celor în cauză - miniștri, magistrați, înalți funcționari publici - ci macină întregul sistem de învățământ. Europa Liberă a analizat cauzele profunde ale erupției de plagiat de la sporurile la salariu la lipsa reperelor morale.
Ce este plagiatul? Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, substantivul plagiat înseamnă „operă literară, artistică sau științifică a altcuiva, însușită (integral sau parțial) și prezentată drept creație personală”. Iar a plagia reprezintă acțiunea de „a lua, a fura ideile, expresiile, invențiile cuiva, prezentându-le drept creație proprie; a publica pe numele său fragmente din lucrarea altuia”.
Ce are de făcut un absolvent de Universitate și Masterat ca să obțină titlul de doctor? Regulile sunt clare, iar efortul pe care respectarea lor îl presupune este unul substanțial: muncă intensă și disciplină spartană pe parcursul mai multor ani. Deseori, candidații conștiincioși trec printr-o reducere drastică a veniturilor pentru că nu au timpul necesar să lucreze eficient/full-time în mediul privat, iar veniturile pe care le presupune un doctorat la zi sunt modeste.
Parcursul unui candidat la titlul de doctor
În România, programele doctorale se pot organiza la forma de învăţământ cu frecvenţă şi cu frecvenţă redusă. Un candidat la statutul de doctor ar trebui să parcurgă mai multe etape de-a lungul celor trei ani de studiu:
- Candidatul dă examen de admitere în fața unei comisiei de doctorat
- În timpul primului an, doctorandul urmează obligatoriu cursuri de metodologia cercetării. La finele acestui prim an, candidatul prezintă din nou comisiei proiectul de doctorat într-un stadiu avansat. Etapa este eliminatorie: comisia poate decide eliminarea din școala doctorală.
- Urmează lucrul la mai multe referate pe care doctorandul le prezintă în fața unei comisii, iar în funcție de calitatea lor primește acordul dacă merge mai departe.
- Scrierea tezei de doctorat este ultima etapă din cei trei ani de studiu. Aceasta va fi prezentată în primă fază în catedra de specialitate, care fie își dă acordul pentru primirea titlului de doctor, fie impune o amânare, timp în care candidatul își îmbunătățește teza.
- Ultima etapă în universitate, este susținerea publică a tezei în fața comisiei de doctorat. Toți membrii comisiei au obligația să cunoască amănunțit lucrarea, iar candidatul trebuie să răspundă întrebările, examinarea axându-se pe ceea ce a duce nou în domeniul de cercetare respectiv.
- La final, CNATDCU analizează deciziile comisiilor anterior și propune Ministerului Educației acordarea titlului de doctor.
Pentru doctoranzii care și-au obținut titlul de doctor cinstit, scandalurile de plagiat la nivel înalt sunt resimțite ca o ofensă. Pare că regulile nu sunt aceleași pentru toți. Dar în ciuda sentimentului apăsător că „unii sunt mai egali decât alții”, despre plagiat se vorbește insistent numai în contextul marilor scandaluri, dar, pe fond, lucrurile nu s-au schimbat semnificativ în bine.
Unele măsurile luate s-au dovedit forme fără fond, demonstrative, pentru a „bifa” că problema nu a fost abandonată. Și cum anticorpii nu au funcționat, în timp societatea a devenit și mai insensibilă la fenomen. Plagiatul s-a banalizat. Care sunt rădăcinile lui, care sunt mecanismele care îl fac posibil și ce îi mână în luptă pe plagiatori? Răspunsurile sunt complicate, pe măsura fenomenului.
După 1989, numărul românilor care au obținut titlul de doctor în diverse domenii a crescut foarte mult. Dacă în 1990, obțineau doctoratul 331 de persoane, în 2012 numărul acestora ajungea la 6.259. În România, sunt în prezent 80.000 de persoane care își pot pune înaintea numelui râvnita particulă „dr”. În mediul academic și nu numai, echivalează cu un titlu nobiliar. Cu condiția să fie obținut cinstit.
Poți să îți adaugi titlul de doctor astfel încât să te diferențiezi. Ești general, dar dacă ești și doctor ești mai general.
Or, după cum arată universitarii intervievați de Europa Liberă, plagiatul nu este o întâmplare nefericită, cauzată de schimbarea „cerințelor vremii” sau a „neatenției”, așa cum clamează mai toți cei prinși, este o infracțiune cu premeditare, ca dovadă că plagiatorul folosește tehici de camuflare a hoției. De la tradiționala „copiuță” la răspunsurile primite de studenți pe grupul de WhatsApp, special creat pentru examene, și până la doctorandul care compilează amestecând surse fără să le citeze, copiază paragrafe sau chiar pagini întregi fără să pună banalele ghilimele, drumul plagiatului este unul bine bătătorit în timp și în conștiința celor care aleg un astfel de parcurs.
Drumul de la „copiuță” la plagiat
În perioada ceaușistă, copiatul era sport național, iar despre falsele teze de doctorat nu sufla nimeni niciun cuvânt. Era de notoritate că însăși „academician doctor inginer Elena Ceaușescu”, soția dictatorului și prim-vice-premier, cu doar clasele primare la bază, obținuse doctoratul în chimie.
Copiatul în școli și licee s-a agravat apoi atât de mult încât la 20 de ani după Revoluția Română, examenele de final de liceu erau numite chiar de profesori „concursuri naționale de copiat”. Dovada de necontestat a apărut după ce fostul ministru Daniel Funeriu (PDL) a introdus, în 2011, camerele de supraveghere la bacalaureat (2011): procentul de promovare s-a prăbușit la 44,47%, cu 23% mai puțin decât în anul anterior.
„La Liceul Pedagogic unde am învățat în anii '90, copiatul era atât de răspândit încât atunci când am decis împreună cu câteva colege să nu mai copiem niciun rând vreodată, am ajuns să fim privite ca niște ciudate. Unii profesori ieșeau din clasă la teze ca să lase fetele să copieze în liniște. La examenul de definitivat, candidatele din jurul meu au strâns bani de protocol ca supraveghetorii să fie...înțelegători”, mărturisește o învățătoare pentru Europa Liberă. În aceste condiții, „evaluarea, aspect fundamental în educație, devine o mascaradă, un fals. Elevii nu își descoperă lacunele, li se blochează accesul la performanță reală”, adaugă ea.
„Toate tezele și lucrările de control din liceu le-am dat cu cartea pe masă sau cu copiuța rulată în palmă, iar la BAC am știut dinainte toți elevii din clasă subiectele, ni le-au spus chiar profii. Eram la un liceu industrial în București, pe lângă piața Obor, acum îi zice colegiu”, ne spune Mihai Costache (numele nu este cel real, la cererea intervievatului, rușinat de situație). Are acum o firmă și îi merge binișor, dar recunoaște că nu i-ar fi stricat dacă ar fi învățat ceva mai mult în școală, mai ales matematică și gramatică.
Omul e supărat, fiica lui, elevă la liceu, are materii la care copiază referatele de pe Internet. „Cel mai tare mă enervează chestia cu referatele și zău că nu-i înțeleg pe profesorii ăia, am mers și la școală și am zis, îi lasă pur și simplu să copieze de pe internet. Ce treabă e asta? Mai înțelegeam în clasele mici, dar la liceu, și încă unul bun?”
Așadar, pe de o parte, la nivel preuniversitar avem de-a face cu două fenomene: copiatul „tradițional”, în bancă, și cu copiatul pentru realizarea diverselor teme, la indicația unora dintre profesori.
Cele două coexistă, acesta fiind drumul pe care îl parcurge persoana care ajunge să plagieze mai târziu, spune pentru Europa Liberă, directorul Centrului de Acțiune, Resurse, Formare pentru Integritate Academică al Universității din București (CARFIA), profesorul universitar Marian Popescu.
„Elevii sunt foarte obișnuiți în gimnaziu și mai ales în liceu să folosească copierea în loc să-și folosească propria gândire pentru că nu sunt îndrumați în sensul acesta. Sau, mai rău, sunt cadre didactice care nu au echipamentul intelectual și de comunicare care să determine elevul să-și formeze o gândire proprie, o gândire critică, una care să-l pună pe el în centrul actului educațional și nu cerințele birocratice. De la copiere până la a nu-și folosi propria gândire este drumul pe care îl parcurge persoana care plagiază, adică fură munca altuia”.
Rectorul Universității Babeș Bolyai din Cluj, profesorul Daniel David, susține că redarea după manual, sistemul practicat în comunism și o lungă perioadă după, nu creează sentimentul plagiatului, ci îl alimentează.
„Începând din comunism și mulți ani după, cu cât redai mai fidel din manual, cu atât erai mai bine punctat. Nu aveai niciun sentiment că, de fapt, ai plagiat. Deci nu exista ideea de gândi, de a rescrie textul pentru a-i da o notă de originalitate”.
Plagiatul, oglinda decăderii corpului academic
Care este însă cauza profundă care face ca plagiatul să continue să fie un fenomen în pofida marilor scandaluri din ultimii ani? Singur aspect pozitiv al acestor dezvăluiri a fost că au generat discuții și dezbateri pe temă, au mobilizat organizațiile non-guvernamentale să lanseze programe dedicate, parte a presei să ia atitudine și mediul academic să devină mai sensibil. Răspunsul nu este însă unul simplu, mai ales dacă ne uităm la efecte, care sunt departe de așteptări.
Din punctul de vedere al profesorului universitar Mihai Coman, fondator al Facultății de Jurnalism din Universitatea București, una dintre problemele de fond care favorizează plagiatul este inflația de cadre didactice universitare și de conducători de doctorat de o valoare mediocră și submediocră, sub care, evident, aceste malversațiuni sunt posibile.
„Plagiatul este oglinda decăderii corpului academic. Cauza profundă este legată de scăderea standardelor și inflația la nivelul unei elite care nu mai funcționează ca o elită autentică. E o problemă structurală la nivelul corpului profesoral care are un dublu discurs, pe de o parte condamnă plagiatul, pe de altă parte face orice ca să nu-l încurce”.
Din nefericire, spune profesorul Mihai Coman, problema începe să devină sistemică, e ca în „Rinocerii” lui Eugen Ionesco „enclavele unde se aplică standardele academice serios sunt din ce în ce mai puține și cei care o fac apar ca niște aberații ale naturii”.
Or, acest scade încrederea în mediul academic din România și afectează în ultimă instanță credibilitatea și probitatea celor care își construiesc carierele, inclusiv ale celor care își obțin doctoratele prin muncă asiduă, talent și creativitate. Și atunci care este scopul celor care își permit să plagieze și a celor care tolerează plagiatul?
„Scopul este crearea rețelelor clientelare, care în universitățile locale implică și notabilitățile- politicienii, oamenii de afaceri, administrația- iar în marile centre universitare e vorba de o clientelă academică, cu ramificații politice și, probabil, și serviciile sunt foarte prezente”, susține profesorul Mihai Coman.
Valorile morale, evacuate din societate. Situația cursurilor de etică
Plagiatul, ajuns vedeta mediatică a proastei conduite academice și de cercetare, are nevoie de un context permisiv, iar acesta este creat de „evacuarea valorilor morale din sfera publică”, avertizează profesorul universitar Marian Popescu.
„Frauda este la ordinea zilei în educație. Dar ca să fraudezi trebuie să fie un context permisiv la acest lucru. Iar la noi contextul este faptul că societatea românească a evacuat din sfera publică valorile morale. Nu auzi un discurs că statul încurajează funcționarea societății pe baza valorilor morale, nu auzi o preocupare sau elemente legislative, dincolo de cele punitive, care să încurajeze formarea în sfera morală”, spune pentru Europa Liberă profesorul Marian Popescu.
Valorile morale ar trebui susținute în sistemul de educație prin cursuri de etică și integritate, care, din păcate, nu există la nivel preuniversitar, iar în cel universitar au fost introduse abia din 2018 în timpul guvernului Dăncilă de către ministrul Liviu Pop. În mandatul de doar nouă luni, ministrul, rămas faimos pentru gafele și greșelile gramaticale, a emis un ordin prin care cursurile de etică deveneau obligatorii, din anul doi la licență, iar la masterat și doctorat din primul an.
În liceu însă nu există cursuri de etică, nici măcar opțional. În 1941, de exemplu, exista un manual de etică pentru clasa a VIII- a secundară (ultimul an de liceu), care făcea parte din seria manualelor de filosofie publicate sub direcția știintifică a lui Rădulescu-Motru, scris de doi profesori de liceu, Emilia și Alexandru Bogdan.
„Absența educației în materie de etică și integritate în școală este o carență majoră. A dispărut o precupare majoră, încurajată de mai multe guverne în perioada interbelică, cea de fundamentare a actului educațional pe discipline etice sau ținând de etică.
Astăzi de abia încercăm să însăilăm programe pentru educarea etică în liceu și să formăm consilieri de integritate în preuniversitar la cele mai bune licee din București. Vă dați seama, suntem în 2022, la 80 de ani de la apariția manualului de etică din 1941!”, spune prof. univ. Marian Popescu.
Alexandra, studentă în anul III la Filosofie, e însă dezamăgită: „cursul de etică e foarte plicticos, prea teoretic, la facultatea noastră; m-am uitat pe cursurile celor de la Jurnalism, e plin de exemple concrete, de probleme care te fac cu adevărat să meditezi la chestiuni morale și etice, de viață”.
După ce scandalurile de plagiat au atins inclusiv reputația Universității din București, cea mai veche din Capitală, regulile pentru cei care urmează cursurile unui doctorat s-au schimbat.
„Doctoranzii sunt selectați în mod normal dintre cei mai buni absolvenți de la masterat. În prezent, din ce am observat, numărul de doctoranzi care renunță este mult mai mare. Acum foarte mulți nu mai intră în susținerea tezei. Abandonează pe parcurs. Cei mai mulți renunță pentru că nu pot face față”, spune Marian Preda, rectorul Universității București.
Softurile, similitudinea și plagiatul
După scandalul generat de plagiatul fostului premier Victor Ponta, primul plagiat descoperit la nivel înalt, universitățile de prestigiu au început să achiziționeze soft-uri antiplagiat. Cu ajutorul acestor softuri sunt verificate automat tezele de doctorat. Dar nu și cele de licență sau master. Inițiativa s-a dovedit un progres semnificativ, dar nu rezolvă problema. Softurile depistează similitudinile, nu plagiatele. Iar multe softuri nu sunt performante.
În plus, atrage atenția profesorul Mihai Coman, „softurile sunt eficiente atât timp cât ai 80% din surse digitalizate. Or, la noi nu știu dacă ai 10-20 % digitalizate. Softurile pe care le achiziționează multe facultăți sunt primitive, mai bine cauți cu google decât cu ele”.
Decanul Facultății de Drept de la Universitatea din București, Răzvan Dincă, susține că similitudinile nu înseamnă neapărat plagiat, mai ales la Drept.
„Din punct de vedere tehnic, folosim un program antiplagiat care determină procesul în care o anumită lucrare este asemănătoare cu lucrări anterioare. Dar acest program determină similitudinile, ceea ce poate să nu fie plagiat. De exemplu, când citezi un proiect de lege este cu totul justificat pentru o analiză juridică riguroasă, este chiar necesar să faci asta. Coordonatorul ar trebui să-și dea seama în ce măsură similitudinile sunt plagiat. Profesorul este cel care responsabil dacă își pune semnătura pe un plagiat”, explică Răzvan Dincă.
Coordonatorul unui doctorat plagiat scapă basma curată
Calitatea conducărilor de doctorat este foarte slabă, ceea ce a dus la obținerea cu mai multă ușurință a titlului științific, deplânge situația prof. univ. Mircea Miclea, fost ministru al Educației.
„Toate plagiatele s-au făcut cu largul concurs al conducătorilor de doctorat, care nu îi monitorizează îndeaproape pe doctoranzi. Este imposibil să plagiezi dacă cel care te coordonează este atent la ceea ce scrii. Dar cum ei sunt slabi, atunci apar și doctorate de slabă calitate”, precizează el.
În opinia lui rectorului Universității București, prof. univ. Marian Preda, mulți dintre cei care au obținut doctoratul înainte de legea educației din 2011, au studiat sub îndrumarea unor profesori mai puțin exigenți, nefamiliarizați ei înșiși cu regulile academice sau neinteresați de onestitate.
„La Sociologie de exemplu, mulți dintre profesori au fost la stagii de pregătire în străinătate, și erau mult mai exigenți, îți arătau de mai multe ori unde ai greșit și unde să pui citatele. Dar sunt multe domenii în care conducătorii de doctorat nu aveau tocmai practici corecte”, mai spune Marian Preda.
În prezent, conducătorii de doctorat nu sunt trași în vreun fel la răspundere dacă doctoranzii lor plagiază. Din legea educației din 2011 a dispărut ulterior, în vremea guvernării PSD, prevederea că dacă cineva era prins că a plagiat, atunci conducătorul de doctorat își pierdea dreptul de a conduce doctorate.
Deținătorii de doctorate primesc sporuri salariale
Titlul de doctor aduce după sine în afară de prestigiu și pasul înainte pe scara socială și, de multe ori, inclusiv pe cea profesională, obținerea unor sporuri salariale. Până în 2017, cine avea diploma de doctor primea un spor de 15% la salariu. Din acel an, legea salarizării unice s-a schimbat, iar în prezent există o indemnizaţie lunară fixă în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară , adică 950 de lei. Indemnizația se obține însă numai dacă persoana îşi desfăşoară activitatea exact în domeniul pentru care deţine titlul.
Sporul doctoral a atras mulți amatori pentru obținerea titlului, chiar dacă nu aveau apetență pentru cercetare și, de multe ori, nici timp pentru munca presupusă de o teză de doctorat autentică „pe bune”.
Prof. univ. Mircea Miclea: „Logica de la noi este că simpla diplomă aduce banul, nu competența ta”
Profesorul Mircea Miclea, fost ministru al Educației, dar și șeful comisiei prezidențiale care a realizat un raport privind educația din România, susține că sporul de doctorat este unul dintre cele trei motive pentru care numărul de titluri de doctori a crescut mult după Revoluție. În sistemele de administrație publică din celelalte țări europene, doctoratul nu este legat material de salariu, arată Mircea Miclea.
„Sigur că acest lucru a dus la goana după doctorate. Să primești o sumă de bani pentru titlul de doctor, după părerea mea, e ceva greșit. Angajatorul este cel în măsură să decidă dacă teza de doctorat pe care ai luat-o îi aduce lui valoare adăugată ca să fii plătit în plus. Altfel, logica de la noi este că simpla diplomă aduce banul, nu competența ta. Or, logica trebuie să fie că deprinderile aduc bani în plus, nu diplomele”, spune Mircea Miclea pentru Europa Liberă.
Cercetător Răzvan Florian: „În nicio țară doctoratul nu este o metodă de îmbogățire”
Cu sporul de doctorat nu este de acord nici Marian Preda, rectorul Universității din București, care spune că numărul de doctori a crescut și din cauza asta. „Singurul avantaj ar trebui să fie acela că faci cercetare, să intri în echipe de cercetare și să promovezi în mediul academic. Dar altfel nu ar trebui să fie niciun fel de alt avantaj. N-ar trebui legat deloc sporul de doctorat de salariu. Oamenii trebuie plătiți în funcție de rezultatele lor, nu de ce diplome au”, arată Marian Preda.
Răzvan Florian, cercetător în neuroștiințe, care a lucrat la Comisia de Educație de la Cotroceni din 2007, arată că nu ar trebui să existe un spor pentru doctorat, pentru că este un factor care poate să distorsioneze.
„În mod normal, candidatul ar trebui să fie pasionat de a aduce ceva nou într-un anumit domeniu și acest fapt ar trebui să fie ceea ce motivează o persoană să facă un doctorat. În nicio țară, doctoratul nu este o metodă de îmbogățire”, arată Răzvan Florian.
De ce nu a dispărut fenomenul
Deși sporul procentual de 15% din salariu, s-a redus la suma fixă de 950 RON, sub 200 de euro, fenomenul plagiatului nu pare să înregistreze vreun regres.
Chestiunea plagiatului pare să preocupe tot mai puțin mediul academic, unde nu există o discuție consistentă nici la nivelul facultăților, nici al Senatului despre cultura etică și integritate, existând automulțumirea legată de cursul de etică.
În plus, realitatea se impune: măsurile luate împotriva celor declarați plagiatori întârzie cu anii și sunt, după câte se pare, derizorii.
„Fenomenul nu s-a redus după scadalurile de plagiat, pentru că aceste scandaluri nu au afectat pe nimeni. Plagiatorii sunt bine merci în pozițiile lor sau în altele, iar instituția academică nu a cerut înapoi salariul sau să plătească daunele că au exercitat ilegal profesia. Chiar dacă instanțele au decis că doctoratul este invalid, instituția păgubită de faptul că respectivul a obținut foloase necuvenite având titlul, nu a revendicat nimic. Opinia publică vede că nu există o consecință a pedepsei. Nu a existat nici sancționarea profesorilor care au coordonat doctoratele, deși legea e foarte clară”, susține profesorul Coman.
Există plângeri de plagiat care așteaptă cu anii prin sertarele CNATDCU, sau atunci când se declanșează analiza unei lucrări, ea durează câte trei-patru ani. Apoi încep procesele care durează și ele cu anii. „Așa ceva este de neacceptat. Aspectele procedurale nu trebuie să bată standardele academice, dacă noi vedem că e un plagiat, dar tu câștigi procedural, este un eșec de instituție”, atrage atenția profesorul Daniel David.
Așa cum a arătat o investigație Europa Liberă, anul trecut erau zece plagiatori care încă ocupau diverse înalte funcții publice.
