Istoria lui Vladimir Ashkenazy

2 februarie 1997

„Univers cultural: Din lumea muzicii”. (Redactor: Victor Eskenasy)

Istoria lui Vladimir Ashkenazy

Dirijor al Orchestrei Filarmonice cehe, Vladimir Ashkenazy a acordat un interviu Europei Libere, prilej de a face o retrospectivă a istoriei sale și a experienței sale ruse.

La microfon Victor Eskenasy-Moroșan. Bun găsit la un program special al universului cultural pe care îl dedicăm pianistului și dirijorului Vladimir Ashkenazy. Consacrat astăzi ca unul din muzicienii de renume ai ultimelor trei decenii, Vladimir Ashkenazy s-a aflat recent la Praga pentru o suită de concerte la pupitrul Filarmonicii cehe, prilej cu care ne-a acordat un interviu în exclusivitate. In următoarele circa 40 de minute vă vom prezenta extrase largi din acest interviu, ilustrate cu fragmente muzicale din interpretările sale pe discul compact -- o selecție din cele mai apreciate -- în calitate de pianist și dirijor.

Insert 1: Mozart, Concertul pentru pian și orchestră No. 26 „Coronation”- Decca 443 732-2 .

V. Eskenasy: In ciuda celor 60 de ani pe care îi împlinește anul acesta, Vladimir Ashkenazy lasă impresia unei personalități pline de energie tinerească, în continuă mișcare și agitație, extrem de volubil și prietenos, cel puțin atunci cînd își acceptă partenerii de discuție. Incruntat, plictisit dar politicos, l-am văzut doar în fața unor întrebări de rutină ale unor ziariști cărora le tăia apetitul cu o scurtă sentință: “nu am răspuns la această întrebare”.

La încheierea unei repetiții, în sala Rudolfinum -- Ateneul praghez --, abia am avut timp să dau drumul mini-discului pentru a-i înregistra reacția amicală la rugămintea de a ne acorda un interviu pentru ascultătorii noștri din România: „Am foarte buni prieteni printre români. Radu Lupu îmi este un foarte bun prieten, dirijorul Lawrence Foster, de origine română, la fel, ca și soția lui care este româncă. In orchestra [mea], Deutsche Symphonie, există o violonistă română, o femeie extrem de drăguță și o foarte bună instrumentistă... Așa că am o serie de contacte. Din păcate nu am fost niciodată în România dar știu cît de dificilă este situația, cît de sărăcită a fost țara din cauza regimului Ceaușescu. A fost un dictator și o istorie deosebit de tragică, desigur, dar sper foarte mult că veți găsi calea de a ieși din acest impas. Intreaga situație a fost dificilă, pentru o țară comunistă satelit al Moscovei. Este greu...”

La observația că nu a participat niciodată la Festivalul “George Enescu”, Vladimir Ashkenazy mi-a răspuns: ”Intr-adevăr, nu am fost niciodată. Am cântat însă cea de-a treia sonată pentru vioară și pian de Enescu. Tocmai am înregistrat-o cu Ida Haendel și mi-a plăcut foarte mult. De altfel, cunosc cele două rapsodii ale lui Enescu și alte cîteva piese orchestrale. A fost un remarcabil compozitor iar cea de a treia sonată este admirabilă. Am înregistrat-o pentru compania Decca și discul va fi difuzat probabil în următoarele cîteva luni. Sper ca românilor să le placă interpretarea -- nu se știe niciodată -- dar nădăjduiesc că va fi așa. Vom vedea...”

Ales interpret al muzicii de cameră, cu înregistrări celebre alături de prietenii săi de generație, ca violonistul Itzhak Perlman sau violoncelistul Lynn Harrell, Vladimir Ashkenazy a înregistrat pentru casele de discuri EMI și Decca aproape întregul repertoriu al acestui gen. In așteptarea discului Enescu vă invităm să-l ascultați, alături de Perlman într-un fragment din sonata de César Franck.

Insert 2: César Franck, Sonata pentru vioră și pian (Decca 433 695-2 (1992).

Vladimir Ashkenazy s-a născut în 1937 în apropiere de Moscova, la Gorki, remarcîndu-se repede drept unul din cei mai talentați pianiști ai generației sale. In urma studiilor la Conservatorul din Moscova, în clasa lui Lev Oborin, Vova -- cum îl numesc cei apropiați -- cîștiga, la 18 ani, în 1955, premiul al doilea la concursul Chopin de la Varșovia. Un an mai tîrziu, guvernul sovietic îl trimitea -- cum își amintea el în interviul pe care ni l-a acordat -- să participe la Concursul internațional de pian “Regina Elisabeta”, la Bruxelles.

Vl. Ashkenazy: „Știi cînd am fost prima dată la Praga? nNu o să crezi, în 1956. Am fost trimis de guvernul sovietic să particip la concursul de la Bruxelles și a trebuit să schimb avionul la Praga. Pe vremea aceea nu erau avioane directe. Așa că am zburat cu Aeroflot la Praga și am avut 3-4 ore la dispoziție pînă cînd următorul avion, Sabena, ne-a luat la Bruxelles. Am fost dus la conservator să repet, îmi amintesc bine. Și ni s-au oferit ca aperitiv niște cîrnați cu pîine; au fost cei mai gustoși pe care i-am mîncat în viața mea. Dar astea-s frivolități, desigur. Asta a fost prima mea vizită la Praga. Apoi, amuzant cînd ne-am întors în Rusia, era la începutul lunii iunie, nu am mai găsit avion pentru Moscova. Trebuia fie să aștept trei zile, fie să plec cu trenul în ziua următoare.

Așa că am petrecut o noapte la Praga, la ambasada sovietică, cred și m-am putut plimba; eram singur, nu cunoșteam pe nimeni, celor de la ambasadă nu le păsa de mine; și am îndrăgit orașul; îmi amintesc încă ce am văzut, dealurile, natura, clădirile; totul era incredibil de frumos... Așa că pentru mine în Europa, în lume chiar, cele mai frumoase două orașe sînt Sankt Petersburg și Praga... ambele sînt două bijuterii absolute, cu deosebirea că St. Petersburgul este extrem de rece, distant; altfel de o frumusețe incredibilă, un soi de armonie înghețată, edificiu glacial, în timp ce Praga este atît de caldă și intimă... ca un basm... ”

Insert 3: Chopin, Nocturne în si major, Op. 9 No. 3 ( Saga Classics SCD 9014)

Vadimir Ashkenazy, o înregistrare din concert -- Nocturna în si major, Op. 9 No. 3 de Chopin -- datînd din 1955, unul din puținele transferuri pe discul compact al interpretărilor de tinerețe ale pianistului.

Cîștigarea prestigiosului concurs de la Bruxelles avea să-i aducă din partea autorităților sovietice permisiunea de a concerta în Europa și Statele Unite, însoțit însă de o “gardă de corp”. Dar, în fața îndrăznelii de a-și exprima public admirația față de muzica și pictura modernă și a lipsei de entuziasm față de pronuțarea elogiilor cerute de culturnicii sovietici, avea să fie considerat curînd o persoană de “neîncredere” și, timp de trei ani, i se interziceau călătoriile în străinătate.

Întrebat despre influența culturii și a educației sale ruse, Vladimir Ashkenazy răspunde astăzi: „Cultura rusă este o forță deosebit de puternică, desigur, extrem de viguroasă, de o mare profunzime, importantă pe plan mondial. Vezi, dacă crești în atmosfera unei culturi foarte puternice, nu poți să nu fi influențat; îți pot displace unele aspecte ale ei, poți aprecia altele, dar nu poți scăpa de sub influența ei. Crescînd în sînul ei de la o vîrstă foarte fragedă, nu cunoști nimic altceva decît această importantă cultură iar realitatea a fost cu atît mai valabilă pentru Rusia cu cît era vorba de o țară izolată, ca stat comunist, din care nu puteai călători, aveai extrem de puține contacte cu lumea din afară; dacă ar fi fost țară liberă cultura rusă ar fi fost și mai solidă. Ai fi putut avea măcar contacte cu lumea exterioară, să absorbi alte elemente, să compari, să transformi unele din influențele la care erai supus; dar, în Rusia comunistă nu se putea face nimic altceva decît cultură rusă.

Așa că am fost norocos că am emigrat la vîrsta de numai 26 de ani și am putut pune Rusia și cultura ei într-o perspectivă. Fără îndoială, am fost influențat de cultura rusă dar, sper, am fost capabil și să separ și să analizez lucrurile. Voi rămîne însă întotdeuna recunoscător pentru ceea ce am primit de la ea, prin profesorii minunați, grație studiilor într-un conservator excelent...”

Insert 4: Rachmaninov, Concertul pentru pian și orchestră No. 3 - (Decca 417 764 (1988).

Cel de-al treilea concert de pian de Rachmaninov în interpretarea lui Vladimir Ashkenazy și a Orchestrei simfonice londoneze sub bagheta lui André Previn; o interpretare considerată de critici drept “un excelent exemplu, poate cel mai strălucitor, al principalei tendințe de abordare modernă a concertului, în care suferința eroică și pasiunea sînt echilibrate de o viguroasă încredere de sine și energie”. In preludiile lui Rachmaninov, energia pianistului ar tinde chiar să atingă proporții cosmice, un Vlad Țepeș revenit la viață” -- scria în mod ironic un critic britanic.

Aproape de sfîrșitul celor trei ani de interdicție de mai concerta în străinătate, Vladimir Ashkenazy avea să trăiască o experiență decisivă în viața sa, după căsătoria cu o tînără pianistă din Islanda care își făcea studiile la Moscova. Autoritățile nu au reușit să împiedice căsătoria dar au profitat de conjunctură pentru a-l forța pe Ashkenazy, în ciuda voinței sale, să participe, în 1962, la Concursul Ceaikovski. Cu patru ani în urmă competiția fusese cîștigată de pianistul american Van Cliburn -- căruia Sviatoslav Richer, aflat pentru prima și se pare ultima oară într-un juriu de concurs sovietic, îi acordase, sfidînd pe toată lumea, nota 100 în loc de 10 iar celorlalți participanți nota zero. Pentru motive de van prestigiu politic, autoritățile sovietice au dorit neapărat o victorie rusă în 1962. Vladimir Ashkenazy avea să împartă premiul întîi cu britanicul John Ogdon dar și să ia decizia de a părăsi Uniunea Sovietică.

Victoria avea să-i readucă posibilitatea de a concerta în străinătate și, odată ajuns la Londra, Ashkenazy își anunța hotărîrea de a se stabili, “din motive familiale” în Occident. După cîteva săptămîni, familia Ashkenazy primea în mod neașteptat o viză cu multiple intrări și ieșiri din Uniunea Sovietică iar pianistul revenea la Moscova pentru a-și respecta angajamente luate anterior. Dar, experiența s-a dovedit atît de traumatică încît în 1963, lua hotărîrea să nu se mai întoarcă niciodată în țara sovietelor. Plecarea definitivă s-a petrecut tot prin Praga, de data aceasta -- ne mărturisea muzicianul -- cu teama ca rușii să nu încerce să-l recupereze în ultima clipă.

Întrebat dacă în ultimii ani și-a modificat atitudinea, Vladimir Ashkenazy răspundea: “Nu, nu mă duc prea des. Merg odată pe an pentru o scurtă perioadă de timp, de regulă la Sankt Petersburg, fiindcă am dirijat orchestre foarte bune; am înregistrat pentru Decca repertoriul rusesc, deoarece acesta este cel mai bun pentru ele; la Moscova merg mai rar... De la perestroika, din 1989 pînă în 1996, am fost doar de trei ori. Nu îmi place; Moscova nu este locul meu favorit...”

I-am cerut lui Vladimir Ashkenazy cîteva impresii despre starea actuală a orchestrelor ruse, amintindu-mi de un mai vechi interviu în care apreciase de calitate internațională doar orchestra Filarmonicii din St. Petersburg, pe vremea lui Evgheni Mravinski: „Nu cunosc prea bine calitatea lor... In Occident am dirijat o singură orchestră, cea a Operei Bolșoi, într-un proiect oarecum neobișnuit de 3-4 concerte. Au fost buni, nu extraordinari, nici extrem de buni; dar sînt muzicieni de calitate, oameni simpatici; dacă ar fi mai disciplinați ar fi cu adevărat buni dar nu sînt de loc disciplinați. Alte orchestre...? Am ascultat cea de stat, fosta orchestră oficială de stat, a lui Evgheni Svetlanov, și ea foarte bună, ca și Bolșoi-ul, cu buni instrumentiști. In Sankt Petersburg, în schimb, se păstrează calitatea cea mai interesantă, cu muzicieni extrem de civilizați, de noblețe; poate din cauza disciplinei impuse de Mravinski. Desigur și ei sînt limitați fiindcă interpretează mai ales muzică rusă. Sînt, cum spuneam, buni muzicieni dar le este foarte greu, după ce au trăit întîi în Uniunea Sovietică, apoi într-o țară în haos, lipsiți de bani, de proiecte valoroase, trebuind să lupte pentru existența lor artistică și cotidiană...”

Insert 5: Rachmaninov, Concertul pentru pian și orchestră No. 3 - (Decca 417 764 (1988).

Intervievat de revista “Diapason”, în februarie 1989, despre evoluția la acea dată a Uniunii Sovietice, Vladimir Ashenazy răspundea, “cu cinci ani în urmă doar, nici nu mi-aș fi putut imagina că lucrurile ar fi putut progresa astfel. Diagnosticul meu asupra Uniunii Sovietice era cu totul pesimist și sînt fericit că m-am înșelat. Dar, drumul va fi lung și trebuie să rămînem vigilenți asupra politicii externe. Atîta timp cît cheltuielile militare rămîn atît de importante, cu totul disproporționate față de necesitățile reale, nu le putem acorda încrederea. E prea devreme pentru a lăsa jos garda. ... Sper, în orice caz, că trăim un proces ireversibil iar anii viitori ne vor arăta dacă speranța este legitimă.”

L-am întrebat pe Vladimir Ashkenazy cu prilejul convorbirii noastre dacă urmărește și astăzi cu aceiași pasiune evenimentele politice din Rusia. Iată ce ne-a răspus: „Desigur că sînt interesat la fel de mult, dar calitatea interesului este diferită deoarece, în trecut, eram preocupat, extrem de temător și îngrijorat de ceea ce s-ar fi putut petrece în lume dacă existența sistemului comunist se prelungea pe durată lungă. Credeam că va dura pentru cel puțin o sută de ani și sînt fericit că m-am înșelat.

Interesul meu mergea pînă la detaliu, încercam să analizez ceea ce se petrece, să capăt informație, lucru extrem de greu din Rusia. Am avut însă prieteni și, în mod special, un prieten ales, kremlinolog de profesie. Se numea Victor Zorza și scria în “The Guardian” și “Washington Post”; era un kremlinolog respectat, de origine evreu polonez care s-a trezit în Rusia cînd Polonia a fost împărțită și a petrecut în Rusia cîțiva ani din tinerețe; a scăpat prin Iran, cu Armata poloneză, a venit la Londra și apoi a luptat din Anglia împotriva germanilor. Cunoștea perfect limba rusă, poloneza, era interesat ca expert în Uniunea Sovietică. Am avut foarte multe discuții cu el. Ceea ce vreau să-ți demonstrez prin asta este doar că am fost extrem de preocupat de ceea ce se petrecea în Uniunea Sovietică și în lume... ”

Insert 6: Rachmaninov, Preludiu în do diez minor, Op. 2 No. 2 (Decca 417 764 (1988).

Vl. Ashkenazy: „In prezent, sînt, desigur, interesat dar de o altă manieră, în primul rînd fiindcă informația este disponibilă; ea e la îndemînă. Situația este mult mai deschisă și ce se petrece mai evident. In mod clar este haos, este evident că va trece multă vreme pînă cînd vor reuși să-și organizeze viața și, poate, ceea ce a rămas la fel de dificil este să prezici ce se va întîmpla în viitor. Inainte, însă, era dificil să obții informațiile, așa că am avut nevoie de mai mult timp să încerc să pricep ceea ce se petrece, să încerc să analizez, să interpretez acele fragmente limitate de informații pe care le primeam; eram, aproape, asemenea unei ofițer de contrainformații, unei agenții specializate... A fost fascinant, deosebit de interesant, într-un anume fel extrem de stimulant. Acum citesc o mulțime de ziare, urmăresc știrile, lucrurile stau puțin diferit...”

Insert 7: Chopin, Ballade No, 2 (Saga Classics SCD 9014.

La începutul anilor 60, în momentul stabilirii sale în Occident -- prima decizie de acest gen a unui mare pianist rus de după război -- Vladimir Ashkenazy era apreciat de critici ca un urmaș și o expresie sintetică a calităților predecesorilor săi de renume, Sviatoslav Richter și Emil Gilels. Inzestrat cu o tehnică de mare finețe dar complet dezinteresat de interpretările de bravură, repertoriul său era axat pe operele romantice cu incursiuni, din cînd în cînd, în lumea unor capodopere moderne, de genul concertelor de pian de Bartok. Un stil caracterizat de un critic de la “New York Times” ca marcat de “sensibilitate, linie melodică și plasticitate a frazei”.

Interpretările sale aveau să se modifice treptat, odată cu intrarea în circuitul internațional și consacrarea sa drept unul dintre cei mai populari pianiști ai anilor 70-80. Pentru experți, Vladimir Ashkenazy -- poate și în urma ruperii tuturor punților cu lumea din care venea - și-ar fi transformat, și-ar fi “modernizat” treptat abordarea muzicală, concentrîndu-se mai mult asupra elementelor formale, în detrimentul interpretării poetice anterioare. Caracterizîndu-l, criticii au vorbit adesea despre interpretări “limpezi, inteligente, elegante” dar și “lipsite de rădăcini..., cosmopolite, impersonale”.

Judecățile sînt, desigur, subiective, iar ceea ce pianistul lasă în urmă ca mărturie este astăzi o multitudine de înregistrări pe disc -- peste 120 numai pe suportul compact -- considerate, de regulă, dacă nu de referință, drept admirabile, demne să figureze în discoteca oricărui colecționar serios.

Intre ele se află trei integrale ale concertelor de pian beethoveniene, cele două de Brahms, ediția completă a concertelor de Mozart, cărora li se adaugă integrala pieselor de pian de Chopin și una a sonatelor de Beethoven. Ascultați-l:

Insert 8: Beethoven, Sonata pentru pian în sol major, Op. 31 No. 1- II. Adagio grazioso (Decca-London 443 711-2).

Adagio grazioso din Sonata în sol major, op. 31 No. 1 de Beethoven, din integrala realizată în anii 70 pentru compania Decca; interpretarea era apreciată la apariție drept “mai puțin complexă, mai puțin reflexivă germanic” dar de o viziune “clară, limpede”, “excitantă și atractivă” în ansamblu.

Devorat de pasiunea sa pianistică - cunoscut pentru obiceiul de a repeta în orice moment de răgaz, fie el și pauza unei repetiții de concert - Vladimir Ashkenazy și-a găsit, de la mijlocul anilor 70 o a doua vocație, cea dirijorală. O vocație facilitată între altele de o fenomenală memorie, capacitatea de a învăța într-un timp extrem de scurt partituri nu odată dificile cum a demonstrat-o recent și în concertele de la Praga unde a dirijat Simfonia “Domestica” de Richard Strauss și cea de a treia, “Scoțiana”, de Mendelssohn.

Autodidact, învățînd din propriile greșeli, fără a se jena să ceară opinia unor colegi mai experimentați sau a numeroșilor săi prieteni din aceiași generație, interpretările lui Vladimir Ashkenazy erau comparate în urmă cu cîțiva ani și apreciate ca la fel de bune, cu acelea ale unui Georg Solti sau Zubin Mehta din anii 70.

L-am întrebat în convorbirea noastră pragheză ce înțelege prin expresia sa uzuală de a “ajuta” orchestra și care este viziunea sa despre rolul dirijorului în tripla relație cu orchestra și publicul.

Vl. Ashkenazy: “Fără îndoială, trebuie să susții orchestra, desigur, fiindcă ei depind de tine pentru forme, tempo, uneori pentru note [și] adesea dacă bați măsura în mod destins, liniștitor, este mai ușor de cîntat anume forme. Așa că [instrumentiștii] nu trebuie ținuți sub presiune, speriați, într-o stare de neliniște, febrilă, în nesiguranță... Trebuie să faci tot ce îți stă în putere să-i ajuți în starea lor psihologică, în consecință pe plan psihic muzical. Acesta este ceea ce înțeleg prin “a ajuta” orchestra. Acest sprijin este, neîndoielnic, combinat cu un imperativ: trebuie să-ți transmiți mesajul propriu, dar de o manieră cît mai comfortabilă. Din acest motiv folosesc cuvîntul “ajutor”. Dar nu trebuie să uiți nici o clipă importanța extremă a elementului imperativ; dacă ești absolut sigur de transmiterea lui, instrumentiști îl înțeleg, ceea ce le dă, de asemenea, siguranță. Deci la aceste două elemente, elemente psihologice mă refer...”

La întrebarea ce orchestre preferă, în afară de cea proprie, “Deutsche Symphonie Orchester”, Vladimir Ashknazy răspundea dubitativ, în prelungirea afirmațiilor anterioare: “Nu știu. Există atît de multe caracteristici diferite... atunci cînd dirijezi înveți o mulțime de lucruri, înveți să vezi care sînt punctele slabe sau cele puternice, să realizezi un echilibru între ele, să încerci să le eviți pe cele slabe și să le folosești pe cele puternice. Imi plac multe orchestre, sînt un om norocos, am dirijat orchestre de mare clasă, așa că ele ar putea spune, eu nu pot vorbi în termeni de preferințe; la unele din ele prefer un anume repertoriu, o anumită atitudine, la altele ceva diferit; de exemplu, cu o săptămînă în urmă am dirijat orchestra din Philadelphia care este una de înaltă clasă.

Trebuie să spun că, în esență, ceea ce îi caracterizează vine dintr-un spirit american, o extrem de bună exprimare; totul este acolo foarte dinamic, totul este calitativ bun dar au și un punct slab; uneori, n-aș spune întotdeuna, dar uneori sînt atît de concentrați pentru a face lucrul potrivit la timpul potrivit, încît se întîmplă cumva să uite cît de important este sensul muzicii pe care îl redau; este un aspect general, nu toate marile orchestre îl trăiesc, dar există un anume element pe care trebuie să nu uiți să-l amintești permanent; dacă îi lași singuri, dacă nu încerci să îi inspiri pe plan muzical, vor face extrem de puțin, nu vor avea inițiativa muzicală; tu ești cel care trebuie să îi inspiri...; în Europa lucrurile stau altfel, în Europa ai adesea puțin de făcut pe plan muzical, [marile orchestre] știu deja ceea ce vrei de la ele și procedează în consecință. In Statele Unite trebuie să lucrezi mai mult pe acest plan. In cele din urmă, orchestrele americane ajung și ele în același punct, la același echilibru. E ceva fascinant și îmi place la Philadelphia, cred că au cîntat minunat de bine, cîntă ca niște diavoli!”

Insert 10: Mozart, Concertul pentru pian și orchestră No. 22 Allegro (Decca 421 036-2).

Vladimir Ashkenazy, pianist și dirijor, într-un fragment din Concertul pentru pian și orchestra în mi bemol major de Mozart, aici cu Orchestra Philharmonia în 1978, pe un disc Decca.

Întrebat care sînt dirijorii pe care îi admiră, Vladimir Ashkenazy a enumerat o întreagă listă de nume ce ar putea fi împărțită în două categorii: pe de-o parte, colegii săi de generație, mulți prieteni apropiați, cum sînt Claudio Abbado, Daniel Barenboim, André Previn, Riccardo Chailly, Colin Davis; pe de alta, cîțiva mari dirijori ai secolului: de Wilhelm Furtwangler se simte atașat nu numai pentru interpretările sale de muzică germană dar și pentru cele de “o extremă frumusețe” ale simfoniilor de Ceaikovski; lui Klemperer, “o mare personalitate”, cu care a cîntat, îi păstrează o amintire aparte, dublată de fericirea de a fi fost apreciat de el și a se fi descurcat cu un tempo care era extrem de lent, uneori “primejdios de lent”, insista Ashkenazy.

L-am întrebat în acest context dacă l-a întîlnit și pe Sergiu Celibidache...

Vl. Ashkenazy: „Celibidache? Am cântat numai o dată cu el, cu mult, foarte mult timp în urmă, acum vreo 30 de ani. Era un muzician înăscut, muzica era viața sa și, desigur, a fost admirat de multă lume. Am fost de asemenea fericit să cînt sub bagheta lui. N-am avut însă mult contact cu el. Cum știi, nu a făcut înregistrări și, din nefericire, după ce am cîntat împreună nu l-am mai văzut niciodată dirijînd. Dar am fost foarte impresionat de muzicalitatea lui...”

Timpul acordat acestui program special al actualității noastre culturale internaționale, realizat cu sprijinul reprezentanței din Praga a companiei Decca, se apropie de sfîrșit. La încheierea unei săptămîni marcată în întreaga lume muzicală de deschiderea succesiunii de omagii și festivități prilejuite de bicentenarul Schubert, vă mai semnalez doar re-apariția unui disc compact în seria “Decca - The Classic Sound”, cu înregistrări de tinerețe ale lui Vladimir Ashkenazy: Sonata în la major, D. 664.

Insert 12: Schubert, Sonata în la major. Alegro Moderato (Decca 443 579-2).

Surse bibliografice: RFE (V. Eskenasy’s interv. Jan. 97); Harold C. Schonberg, The Great Pianists (New York, 1987); H. Matheopoulos, Encounters with Conductor of Today (London, 1982); N. Lebrecht, The Maestro Myth (London, 1991); Diapason, Febr. 1989.