4 august 2019
Europa Liberă: Este frapantă nu numai situația caselor de secol XIX, dar și a celor de secol XX, Bucureștiul având câteva ansambluri arhitecturale aș zice formidabile, comparabile cu cele ale Vienei în Art Nouveau...
Șerban Sturdza: „Într-un fel îmi pare bine că atrageți atenția asupra acestui lucru, pentru că fațadele întotdeauna comunică ceva și ele sînt gîndite de arhitect în așa fel încît au un mesaj, au o gândire în spate și reprezintă foarte bine o epocă. Iar Art Deco și curentul respectiv legat și de muzică și de imagine e un element foarte pregnant în cadrul unui oraș.
Nu sîntem la Oradea, nu suntem în singurul oraș care e în Liga orașelor Art Nouveau din Europa, dar și Bucureștiul are elemente foarte importante de felul ăsta și arhitectura interbelică, pe lângă scenele și compoziția fațadei, s-a mai remarcat prin texturi și tencuieli până la culoare, dar și textură foarte diversă. Și pot să vă spun asta deoarece în prezent Fundația Pro Patrimonio studiază texturi și tencuieli interbelice tocmai în ideea de a pune la dispoziția oamenilor de specialitate și șantierelor în viitor o listă de variante posibile cu materialele actuale pentru restaurarea acestor fațade.
Inițiativa a apărut tocmai din cauza observației pe care ați făcut-o că barbarismele și pierderea cunoștiințelor, împreună cu pierderea meșterilor care știu să facă ceva, este atât de acută încât la ora asta dacă te întrebi în ce mod a fost tencuiala făcută pentru clădirile moderniste ale lui Marcel Iancu sau Horia Creangă - spun numai două nume care sunt de importantă internațională și care au lucrat în București -, deci în ce mod sînt făcute aceste tencuieli, lumea nu mai știe. Nu mai știe să facă compoziție, nu mai știe să repare.
Deci este evident la ora asta faptul că dacă am dori să restaurăm o casă a lui
E vorba de o familie de meseriași, de oameni care știau să facă și erau educați în direcția asta și care acum au dispărut; și de lipsa totală de interes a unui stat care ar trebui să protejeze propria cultură, pentru școlile de meserii și pentru ceea ce știu oamenii să facă...
Marcel Iancu n-am ști să o facem ca lumea și am face-o automat, chiar dacă am avea toți banii, mai prost decât a făcut-o el cu limitele care erau limitele interbelice. Iată încă un lucru de care Bucureștiul ar trebui să țină seamă, e vorba de o familie de meseriași, de oameni care știau să facă și erau educați în direcția asta și care acum au dispărut; și de lipsa totală de interes a unui stat care ar trebui să protejeze propria cultură, pentru școlile de meserii și pentru ceea ce știu oamenii să facă.
Argumentul în discuțiile astea ține de o observație și cinică și, aș spune, imbecilă, care sună așa: «Ce rost are să-i mai educăm dacă ei tot pleacă în străinătate?» Pentru că, știm cu toții, forța de muncă calificată în domeniul construcțiilor se află în străinătate. Răspunsul, după mine, este greșit. Acei oameni pe care îi pregătim și pleacă în străinătate vor face foarte bine acolo și vor putea, când e momentul, să vină și să facă și aici, iar o Școală de meserii este o școală care este indubitabil necesară pentru un fond construit [care este] atât de mare.
Mă refer aici la o chestiune foarte importantă, la un concept pe care noi de abia putem să îl percepem în România, și care se cheamă Baukultur, și care de fapt privește problematica orașului și a locuirii, cu partea tehnică, cu partea socială, cu partea de întreținere, și cu partea de prospectivă, la un loc, împreună, și care fac ca să existe sau să nu existe mai mult sau mai puțină cantitate de Baukultură, de cultură a construirii orașelor, în anumite locuri. Și din punctul ăsta de vedere, aș spune că Bucureștiul a rămas în urmă...”
Europa Liberă: Stăteam și mă gândeam: ați fost atâția ani președinte al Ordinului Arhitecților, există o estimare aproximativă a situației la ora actuală, în ultimii câțiva ani? Ce număr de case ar avea nevoie de o restaurare, de o reîntregire, de o intervenție, și câte au fost, de fapt, restaurate, refăcute în București în acești 30 de ani?
Șerban Sturdza: „Răspunsul meu este că nu există o astfel de evidență, și fac o mică paranteză, care cred că este interesantă. O delegație de persoane din Israel a venit la un moment dat, când eram președintele Ordinului Arhitecților, să se intereseze câte sinagogi există în România și care este starea lor. Și pentru că nu am știut să răspund am trimis această delegație la Ministerul Culturii, care avea obligația să știe situația aceasta, din multe motive, și legislative și de altă natură, și care n-a știut să răspundă la întrebare.
Întrebarea pe care mi-o puneți, referitoare la cît de mult de case, și ca număr și ca evidență, este o întrebare la care în România nu se poate răspunde precis; nimeni nu știe! Noi am încercat, și asta este simptomatic, ca după ani de zile la Ordinul Arhitecților să ne dăm seama, un grup de oameni, nu toți, că este necesar să faci un raport pentru București. Un raport pentru București este un act pe care în mod normal Guvernul ar trebui să-l ceară Ordinului Arhitecților. Nu îl cere din indolență. Și atunci, noi ne-am spus, este cel mai bun gest pe care am putea să-l facem, să dăm informații despre starea Bucureștiului făcînd un raport.
Raportul era anual, a fost făcut doi ani consecutivi, după care nu s-a mai făcut din cauză că a generat multe nemulțumiri. Adevărurile care erau spuse acolo, chiar dacă erau parțiale, imaginile care erau și faptul că criticile erau structurate a deranjat Administrația. Din cauza aceasta Raportul nr. 2, în anul următor, l-am făcut după ce am cerut colaborarea Administrației, ca împreună, cu șanse ceva mai mari de precizie și, până la urmă și de rezultate, să facem un raport comun; împreună și cu Universitatea de Arhitectură și cu Primăria Generală.
Din prudență și din lașitate, cele două instituții s-au retras. Am făcut raportul numai noi, Ordinul Arhitecților din România – ceva mai bine decât prima oară - și promitea ca, încet-încet, să angreneze din ce în ce mai multă lume, care să se privească cumva în oglindă, să aibă un caracter reflexiv toată
Cea mai deranjată de această chestiune – cea care de fapt ar trebui să fie cea mai interesată – a fost Primăria Generală și doamna primar Firea.
chestiunea asta și, până la urmă, să ajute la o politică de viitor pentru București. Pentru că chestiunea aceasta este una esențială: să culegi date, să le pui laolată și să poți să ai o viziune de ansamblu. Interesant este că cea mai deranjată de această chestiune – cea care de fapt ar trebui să fie cea mai interesată – a fost Primăria Generală și doamna primar Firea. Deranjată pentru că, de fapt, nu știa să răspundă la nicio întrebare și, pe de altă parte, pentru că politica de propagandă pe care o aplica - și o aplică în continuare -, era pusă la îndoială de datele certe, de datele clare, care ieșeau la iveală.
Ăsta este motivul pentru care la ora aceasta nu există Raport pentru București, cu toate că normal ar fi să existe. Orice bancă, orice administrație trebuie să facă un Raport la sfârșitul anului, și Raportul trebuie analizat, ca să vezi ce faci mai departe. În cazul nostru acest lucru nu e cerut, nu e dorit și deranjează. Or, cum poți să administrezi o capitală fără să ai elemente despre ea?
Întrebarea pe care mi-ați pus-o, cîte case s-au restaurat sau câte ar trebui e o întrebare la care ar trebui să răspund imediat; dar s-ar putea ca eu să nu știu. Dacă veți pune această întrebare Administrației, nu va da nici un răspuns, dacă o veți pune Ministerului Culturii nu va știi ce să răspundă ș.a.m.d.
La ora asta pot să spun doar un singur lucru: că nici măcar nu știm spre ce tindem! Și aș putea să spun către ce tindem, dar, bineînțeles, chestia e aproape utopică. Normal ar fi să existe o conștiință proprie atât de acută și de atentă la fiecare dintre bucureșteni, încât ei să sesizeze ce e de făcut și fiecare să-și întrețină propria bucățică și atunci problemele legate de cine face, cine nu face, să fie diminuate. Diminuate până acolo încât Ministerul Culturii ar fi bine să aibă un departament care doar să-ți atragă atenția peste cât timp se va strica un burlan, și să-ți spună: am putea să te ajutăm, recomandându-ți oameni; peste șase luni de zile va trebui să te coste de două ori mai mult, pentru că se va strica în continuare. Și, de fapt, acest Serviciu să fie unul în slujba cetățenilor.
Peisaj după bătălie? București: Patrimoniu și contraste
Chestia asta nu se întîmplă. Toate lucrurile se lasă, cum am spus, până la precolaps pentru o clădire, după care invenția ilegală a Primăriei referitoare la acele instituții care au fost create – nu știu câte, 20-30 – agenții [care] pun schela pe fațadă, fac reclamă pentru ce urmează să facă și cu prețuri de două ori mai mari decît normal fac niște lucrări care s-ar putea să nu fie cele mai corecte. Deci lipsă de transparență și afaceri din nou, ilegale sau necurate, acolo unde lucrurile ar putea să fie rezolvate mult mai simplu.”
Europa Liberă: Pentru a conchide... viitorul Bucureștiului aparține inexorabil profitorilor imobiliari?
Șerban Sturdza: „Cred că orice oraș are direcții și ponderi diferite în dezvoltare sau în transformare, pentru că nu e neapărat dezvoltare ceea ce
Orașul nu moare, asta este evident. Singurul lucru care moare este sănătatea cetățenilor, un anumit standard de viață
se petrece. Cred că orașul nu moare, asta este evident. Singurul lucru care moare este sănătatea cetățenilor, un anumit standard de viață, și faptul că în momentul în care tu n-ai grijă de lucruri, nici ele nu au grijă de tine; într-un fel este o chestiune de reciprocitate care se petrece între obiect și om, dar și între instituție și omul de pe stradă. Din punctul ăsta de vedere, cred că Bucureștiul este într-o situație grea. Dacă stau să compar un anumit spirit pozitiv, și care chiar naște simpatie, referitor la ceea ce se întîmplă la Cluj și părerile, angoasele și dezinteresul din București, diferența e foarte mare. Din nou, dacă stau să compar modelul după care certurile profesionale se petrec într-un oraș cum e Oradea, sau în altele, îți dai seama că nivelul este al unei conștiințe de grup, colectivă, care nu o mai găsești la București.
La București există un gen de abandon la scări diferite; revin la burlan fiindcă și eu am observat chestia asta. Deci de la burlan pînă la oraș și chestiunea asta este dezamăgitoare, noi stricăm cu aceeași viteză și cu mulți bani, cînd de fapt am putea să reparăm. Gândiți-vă la parcuri, gândiți-vă la cursurile de apă, gândiți-vă la zone pietonale, gândiți-vă la casele abandonate în oraș, care stau de ani de zile; gândiți-vă numai ce se întâmplă în Piața Amzei cu o piață întreagă, care este rezultatul unui concurs de arhitectură în care s-au băgat bani și unde nu se întâmplă absolut nimic...
În paralel, aș spune, la energia pe care o sumă întreagă de persoane respectabile și care au tot meritul să fie încurajate, nu sunt băgate în seamă. Aici o să dau exemplu extraordinara colecție de obiecte pe care Radu Dumitriu și soția lui o dezvoltă, o fac să crească în fiecare moment, și pe care statul român nu are nici un fel de interes să o pună în valoare, cu toate că este una de interes internațional.
La fel cum aș putea spune că utilizarea spațiului public, Calea Călărași și alte zone, pe care ARCEN încearcă să le dezvolte și pe care ar trebui să le refacă împreună cu Primăria și susținuți de Primărie în cel mai înalt grad, le fac singuri, greu și cu rezultate mult mai mici pentru comunitate decât ar fi putut ele să fie dacă erau susținute.
Asta nu înseamnă că lucrurile vor merge la infinit așa. Cred căexistă și în cadrul profesiei arhitecților și urbaniștilor un potențial care ar trebui să fie utilizat mai bine, și în cadrul persoanelor care nu au legătură directă cu meseria arhitecturii, dar au o dimensiune culturală importantă. Fac o paralelă acum. Dacă mă gândesc la cultură, mă gândesc cât de important este ceea ce se petrece, fără interesul Bucureștiului sau administrației, în spatele Casei Scânteii, unde este un centru cultural cu artiști de primă mână, care încearcă să genereze un pol cultural acolo, care este ignorat, este nesprijinit și care de fapt ar putea să facă faima unui București, viu și cultural, cum Berlinul a avut, să zicem, în ultimii 20 de ani și cum Bucureștiul ar fi putut să-l aibă dacă exista puțină inteligență managerială.”
Europa Liberă: Ce mă doare foarte mult ca istoric - și să încheiem poate pe această întrebare – este dispariția implicită a memoriei istorice, a memoriei unei categorii de români, a celor din viitor, a generațiilor viitoare care nu vor mai avea referințele concrete. Se vorbește mult despre moartea martorilor Holocaustului, a celui de-Al Doilea Război Mondial; moartea clădirilor în București este cumva echivalentă ca efect asupra memoriei viitoare...
Șerban Sturdza: „Absolut, fără să fiu istoric, simt asta foarte puternic, pentru că ocupându-mă în profesia de arhitect de restaurare și de reconversie sau de conservare - există nuanțe întoți acești termeni - îmi dau seama că o tencuială, un strat de tencuială pe un perete, poate deseori să fie echivalentul unui roman sau a unei biografii a unor persoane și vă dau un exemplu prin care am trecut și probabil că foarte multă lume îl știe, dar foarte multă lume nu-l știe.
Și anume, la Casa Mincu, care e sediul Ordinului Arhitecților din București, sub tencuiala pe care a făcut-o Ion Mincu când s-a mutat într-o casă veche, care nu era a lui, era a unui alt arhitect și, la un moment dat, fost primar, Burelli, sub tencuială deci, o pojghiță de un centimetru, am găsit o altă tencuială care era martelată cu ciocanul, era bătută jos ca să prindă tencuiala lui Mincu; și această tencuială, care era una de început de secol XIX, dădea imaginea despre istoria unei case, despre care începeai să te întrebi de ce a avut o pictură pe primul strat, de ce Mincu a dat jos pictura aceea, cînd s-a întâmplat asta?
D716ED2D-FA10-4662-AFA9-7816E7963004 (Imagine din curtea interioară a unui ansamblu de case sec. XIX,astăzi abandonate, zona Lipscani, București)
Și atunci descoperi că acolo a fost Caragiale, care avea o fiică, care era căsătorită cu Burelli, că Mincu a avut dificultăți financiare, că a trebuit să se împrumute de bani ca să mai facă niște camere... Deci o întreagă istorie, niște elemente care până la urmă leagă lucrurile între ele, între literatură, construcție, politică, societate, și care ies la iveală din cauza unei simple tencuieli sau a unor elemente și mai interesante, pentru un roman polițist, spun acum, fiindcă în dosul unui lambriu poți să găsești un ziar, dar poți să găsești și niște scrisori ascunse în timpul când era o prigoană politică aici, în anii [19]50-60, și atunci poți să reconstruiești, să restitui, istoria unui oraș și diversă și extrem de bogată, în care suferința este laolaltă cu evenimentele.
Îmi aduc aminte că la 60 de cm sub pardoseala unei case istorice din centru, care aparținuse la un moment dat și familiei Odobescu, am găsit un cadavru. Echipa de constructori a fost oripilată, am chemat imediat poliția; era un cadavru care se pare că nu era interesant pentru poliție. Au venit, au băgat toate oasele într-un săculeț și au plecat cu ele, și probabil că omul murise prin anii ’40-50, nu se știe când. Noi am descărcat de sarcină, să zicem arheologică, partea asta, dar hai să ne gândim altfel. Că ar fi existat o investigație mai atentă și că ai fi descoperit o istorie a casei, care e o istorie sumbră, dar care completează până la urmă viața orașului și care și îmbogățește, într-o măsură remarcabilă, trăirea unor generații și respectul pentru case.
Partea istorică este esențială, da! Chestiunea asta dacă dispare, cum am spus, din indolență, frică, lașitate, noi nu [mai] are sens să construim. Pentru că, de fapt, construitul este un act de reluare și de aducere aminte. Altfel n-ai nevoie să construiești, că ai putea să te pui într-o pungă de plastic și să aștepți...”
Vezi și prima parte a interviului:
Facebook Forum