În urmă cu câteva săptămâni, într-o discuție de redacție, a apărut ideea unei serii de articole legate de cei care nu mai sunt din cauza virusului SARS_COV2. România se apropia de 20 de mii de morți. La nivel global, trecuse de două milioane.
Ne gândeam să vă prezentăm o galerie de portrete, eventual în maniera în care a făcut-o New York Times atunci când numărul victimelor COVID-19 din Statele Unite a ajuns la 100.000 de victime. Discutând, am realizat însă că acel număr fatal de 20.000 nu poate fi un termen de referință. Pentru noi, un start de la o astfel de „cifră rotundă” nu înseamnă nimic. Când e vorba de oameni, pentru Europa Liberă contează „1”. Fiecare în parte, împreună și separat, din 197, din 4896 sau din 23.114, totalul victimelor pandemiei înregistrat duminică. Pe scurt, oamenii nu sunt cifre, chiar dacă trăim cu toții la umbra lor.
„Cronica unui an nebun” - o campanie Europa Liberă
Vă invităm așadar ca, începând din banala zi de luni, 29 martie, vreme de o săptămână, să tragem împreună aer în piept. A trecut un an nebun și nu avem certitudinea că 2021 va fi mai bun.
Da, din fericire, a apărut vaccinul, iar în România s-au administrat deja 2,7 milioane de doze. Totuși, din cauza noilor tulpini, dar și a lipsei de disciplină și a vechilor „probleme structurale” ale unui stat captiv, suntem din nou consemnați la domiciliu la ore fixe.
În toată această perioadă, ca întotdeauna de altfel, Europa Liberă v-a prezentat informații exacte și cât de repede a fost posibil. Dar în cronica noastră asupra pandemiei care va dura o săptămână, încercăm să vă aducem ceva în plus.
Nu ne-am rezumat la cifrele oficiale și nu ne interesează „comorbiditățile” - dacă nu era pandemie, acei bolnavi cronici aveau bune șanse să trăiască. Noi am discutat cu familii ale unor victime SARS-COV-2. Mărturii tulburătoare.
Da, am vorbit și noi frecvent despre curajul și sacrificiul medicilor în luptă cu pandemia, dar acum știm sigur că vă veți regăsi în poveștile pacienților nebăgați în seamă în spitale și policlinici. Menționăm că Europa Liberă are acordul familiilor și pacienților pentru publicarea mesajelor și fotografiilor personale pe care le publicăm.
Știm și că rădăcinile răului care a omorât 64 de oameni în clubul Colectiv nu au dispărut de spaima virusului. Știm, de asemenea, că încrengăturile sulfuroase descrise în mii și mii de pagini în dosarele DNA, cu milioane de euro șpagă, nu s-au topit de temperatură. Vă invităm deci să citiți investigațiile Europei Libere despre profitorii pandemiei.
„Mi-e DOR!”
În același timp însă, cronica noastră vă spune și povestea celor care au hotărât să părăsească cei „patru pereți” de la bloc și s-au mutat la țară. Vă gândiți poate să faceți la fel? Pentru că tuturor ne e dor de libertatea de dinainte de pandemie, iar la țară, în aer liber, restricțiile sunt mai puțin apăsătoare.
Despre cum sunt receptate restrucțiile în societatea românească, vă povestim în documentarul de joi. Veți afla în detaliu cum gândesc cei pentru care regulile anti-Covid sunt atât de greu de respectat/de înțeles încât preferă scenariile facile ale conspirației.
Inclusiv ca un apel la toleranță, psihologii consultați de Europa Liberă explică apoi de ce ne este atât de greu să nu ne îmbrățișăm părinții și să nu ne vedem prietenii. Ne ferim însă de aroganța de a pretinde că știm de ce anume vă este DOR. Ne-am bucura să ne spuneți pe Facebook sau pe email, la adresa bucharest_bureau@rferl.org
Pentru că, dintr-o altă discuție de redacție, iată de ce anume ne este nouă dor:
Cristian Andrei: „Îmi e dor să fim împreună. Îmi e dor să nu ne mai fie frică. Îmi e dor să văd zâmbetele din spatele măștilor. Îmi e dor să îi ating pe cei pe care nu îi mai pot atinge."
Brândușa Armanca: „De un an ghicim de sub mască, după privire, zâmbetul celor pe care îi întâlnim. Mi-e dor să văd fețele zâmbitoare și râsul plin al prietenilor.”
Ionuț Benea: „Mi-e dor de momentele în care, dacă aveam chef să merg la cinema, club sau bere, plecam pur și simplu. Nu căutam mai întâi pe net, să văd dacă-i deschis sau permis.”
Virgil Burlă: „Mi-e dor să nu mai urăsc întâlnirile online și mi-e dor de ochelari dezaburiți.”
Alex Olaru: „Mi-e dor de ora 13.00, așa cum o știam, plictisitoare și banală și nu lovită de un nou anunț despre îmbolnăviri și moarte.”
Andreea Ofițeru: „Îmi e dor de lucrurile care îmi făceau bine înainte de pandemie. Îmi e dor de sora mea din Marea Britanie pe care nu am mai văzut-o de un an și jumătate. Îmi e dor să mă văd cu prietenii fără ca vreunul dintre noi să fie infectat cu COVID-19. Îmi e dor să merg la „Elvira Popescu” și să văd un film bun”.
Marian Păvălașc: „Mi-e dor să nu ne mai plângem de un amărât de petic purtat pe gură. Îmi imaginez că generațiile anterioare - au trecut prin: sclavie, foamete, războaie și ne-au crescut - cu bune, cu rele - sacrificând dorința de a-și trăi viața - ar avea lacrimi de satisfacție că noi ne lamentăm că peticul este semn al tiraniei sau că nu ne lasă să fim fericiți. Și da, apoi mi-e dor de chipul tău, oricine ai fi, când treci pe stradă”.
Andreea Pora: „Ca și înainte de pandemie, mi-e dor de oameni de caracter, cu bun-simț și ego la dimensiuni normale”.
Elena Tănase: „Am ieșit recent, într-un week-end însorit, pe Calea Victoriei, în București. Am văzut cei mai frumoși oameni din lume! Stăteau la coadă la înghețată cu copiii, bicicletele și cățeii lor. Îmi e dor de oameni.”
Carmen Valică: „Îmi e dor de câteva zile la rând fără îngrijorări sau temeri, de statul ’la povești’ față în față, de îmbrățișări. Îmi e dor să nu fac doi pași în spate când văd pe cineva cu masca sub nas.”
Dora Vulcan: „Mi-e dor de ceea ce puteam fi, provocați de pandemie, și am ratat: mai responsabili, mai umani. Cred că pandemia este un bun turnesol pentru tot ceea ce avem de îndreptat: iresponsabilitate, lipsă de empatie și tot ceea ce am pierdut pe drum în materie de relaționare”
Cu prietenie,
