Carol I a domnit între 1866 și 1914. A venit în România la cererea autorităților de la București, mai precis a Locotenenței Domnești. Alcătuită din conservatorul moldovean Lascăr Catargiu, liberalul muntean Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie, această regență conducea țara după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza la 11 februarie 1866. Domnitorul Unirii Principatelor devenise autoritar, se înconjurase de o camarilă coruptă și încerca să întemeieze o dinastie personală, ceea ce era contrar cererii românilor exprimate în Adunările Ad-Hoc din 1857-1858, de a avea în frunte un monarh constituțional din Europa Occidentală.
În momentul în care familia de Hohenzollern l-a primit la castelul de Sigmaringen pe trimisul român Ion C. Brătianu, revoluționar pașoptist și viitorul mare premier liberal, România se confrunta cu pericolul iminent al unei noi ocupații turcești și cu riscul de a vedea Unirea Principatelor desfăcută. Ea fusese recunoscută de puterea suzerană, Turcia, numai pentru domnia lui Cuza. Era vital ca la București să apară rapid un cap încoronat suficient de bine conectat cu Franța și Germania, așa încât Istanbulul să nu își permită să intervină. Armata Principatelor Unite era foarte restrânsă numeric.
În momentul în care familia de Hohenzollern l-a primit la castelul de Sigmaringen pe trimisul român Ion C. Brătianu, revoluționar pașoptist și viitorul mare premier liberal, România se confrunta cu pericolul iminent al unei noi ocupații turcești și cu riscul de a vedea Unirea Principatelor desfăcută. Ea fusese recunoscută de puterea suzerană, Turcia, numai pentru domnia lui Cuza. Era vital ca la București să apară rapid un cap încoronat suficient de bine conectat cu Franța și Germania, așa încât Istanbulul să nu își permită să intervină. Armata Principatelor Unite era foarte restrânsă numeric.
