Unirea Moldovei cu Țara Românescă la 24 ianuarie 1859 a însemnat intrarea statului român în epoca sa modernă. Sub Alexandru Ioan Cuza a început construcția noii țări, cu bunele și relele sale.

Încetarea protectoratului rusesc datorită sprijinului occidental a permis aplicarea cererilor românilor exprimate în Adunările Ad-hoc din 1857-1857: Unirea, Neutralitatea sub un principe străin și Reformele. Domnia lui Cuza a însemnat momentul de start al aplicării programului național.

Nu doar astrele, contextul istoric și strategic s-au aliniat favorabil în ianuarie 1859, ci mai ales voința elitelor pașoptiste care au adus acasă spiritul și ideile revoluțiilor de la 1848 din întreaga Europă.

Frații Brătianu, frații Golescu, C.A. Rosetti, Christian Tell, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, doctorul Crețulescu, Alexandru Ioan Cuza însuși au avut intuiția diplomatică de a alege momentul cel mai propice pentru unirea celor două principate române.

Aveau în comun studii la mari universități din Franța și Germania, contactul cu lumea occidentală și marile dezbateri ale vremii, cu imaginarul politic occidental.

„Toți au plecat la studii în Occident și acolo au descoperit o nouă lume. Probabil că cel mai important rol în această descoperire l-a avut corpul profesoral pe care tinerii români l-au întâlnit în universitățile franceze și germane, ei vor fi fascinați de personalitățile pe care le-au întâlnit acolo și despre care vor vorbi la bătrânețe. Acei profesori i-au introdus într-un univers intelectual nou, acolo descoperă ideile naționalismului, ideile liberalismului, descoperă că se poate organiza o societate pe principii diferite și acolo vor ajunge la concluzia că e de datoria lor ca întorși acasă să pună în practică aceste idei”, spune pentru Europa Liberă profesorul Alin Ciupală de la Universitatea București, specializat în istorie modernă.

După înfrângerea Revoluției de la 1848, prioritatea oamenilor politici români era înlăturarea ocupaţiei militare otomane şi ruseşti din Principate.

În 1850, Nicolae Bălcescu se întâlneşte cu ministrul de externe englez, Palmerson, cu solicitarea de a face presiuni la Constantinopol pentru normalizarea situaţiei în Principate. Demersuri similare fac Dumitru Brătianu la Paris, Ion Ghica la Constantinopol. Fraţii Golescu fac naveta între Paris, Munchen și Bruxelles. Ca să susțină cheltuielile lobby-ului românesc, mama lor, Zoe Golescu, vinde o moșie. Diplomația exilaților era alimentată exclusiv din averile personale.

Unirea Principatelor a fost un proces lung și complicat, posibil datorită Războiului Crimeei ( 1853- 1856). Rusia a intrat atunci în conflict cu Imperiul Otoman și alianța formată din marile puteri ale Europei, în special Franța și Marea Britanie, pe fondul tentativei de a se apropia de Strâmtorile spre Mediterana și Orientul Apropiat.

Înfrângerea Rusiei în război și Tratatul de Pace de la Paris au pus capăt protectoratului Imperiului Țarist și au garantat independența administrativă a celor două Principate. Ţara Românească şi Moldova au intrat sub garanţia celor şapte Mari Puteri Europene.

Convenția de la Paris din 1858 - o primă formă a constituției moderne - accepta parțial unirea celor două țări, cu armată, Curte de Justiție comune și cu o Comisiei Centrală la Focșani care urma să facă legile.

Era prevăzut modul de organizare al Principatelor, dar Țara Românească și Moldova aveau în continuare, guverne și domnitori separați. Or, exact în acest punct a avut loc mutarea inteligentă și curajoasă a deputaților din Muntenia. După ce adunarea din Moldova l-a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza la 5 ianuarie 1859 în Moldova, ei l-au votat domn și al Țării Românești, la 24 ianuarie la București. Marile Puteri au fost puse în fața unui așa-numit fait accompli, potrivit limbajului diplomatic, un fapt împlinit.

„Unirea Principatelor și dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza deschide o nouă epocă, iar această epocă s-a remarcat prin organizarea tânărului stat modern pe principii noi, pe baza ideologiei liberale, dublată de cea referitoare la națiune a stat la baza construirii tuturor statelor moderne din Europa.

Cu alte cuvinte, ce se întâmplă la Gurile Dunării după 1859 reprezintă un fenomen în această zonă balcanică consonant cu evoluții similare din Europa Occidentală. De altfel, proiectul prin care elita pașoptistă reușește să-l impună pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în ianuarie 1859 este un proiect copiat după unul occidental, adus în spațiul românesc și pus în practică de condițiile concrete create de unirea principatelor”, spune prof. Alin Ciupală.

Temelia noului stat

Un stat modern, construit din temelie, acesta era demersul asumat de Alexandru Ioan Cuza și generația pașoptistă. Legislația, mare parte de inspirație belgiană și franceză, era în spiritul epocii, dar nici ea și nici unele măsuri nu au scăpat de tentația verticalizării puterii și autoritarismului. Și ele tot ale epocii.

Cuza, secondat de Kogălniceanu (ministru și apoi prim-ministru), inițiază importante reforme: secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, legea electorală, cea a educației și Codul Civil. Totul s-a petrecut pe parcursul a doar câțiva ani.

După eșecul din primii ani de domnie în a impune reformele, în mandatele prim-miniștrilor Barbu Catargiu și Crețulescu, în 1863, Cuza îl face premier pe Mihail Kogălniceanu.

„Sintagma pe care o întâlnim foarte des, inclusiv în literatura de specialitate, referitoare la reformele lui Cuza este, după părerea mea, o sintagmă falsă pentru că nu poți reforma ceea ce nu ai. La 1859 societatea românească se află în fața unui început legat de organizarea statului și a instituțiilor publice pe principii moderne, o organizare pe care Cuza a urmărit-o în mod constant de-a lungul domniei lui”, explică istoricul Alin Ciupală.

Penița lui Vodă

Prima și cea mai puțin cunoscută dintre legi este cea care a pus bazele administrației locale - legea comunală și legea consiliilor județene (adoptate în martie 1864), care mai fuseseră însă dezbătute și anterior. Nu exista alternativă în epocă, era prima lege de acest fel.

Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale, mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăși formau un judeţ.

Administraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar, adică în funcție de avere, iar în fruntea administraţiei judeţului se afla un prefect, plasa era condusă de un subprefect (mai târziu pretor), iar comuna era condusă de un primar.

„Legea a fost criticată chiar de atunci și a fost considerată punctul zero al centralismului, al iacobinismul românesc. Chiar dacă modelul nu a fost cel al lui Napoleon al III-lea, ci mai curând legislația belgiană, care se inspirase și ea din cea franceză, legea este destul de autoritară. Era și o tradiție autohtonă, iar Kogălniceanu și Cuza nu au putut să scape de tentația verticalizării puterii, prefectul este stăpânul județului și e pus de noi. Totul trece prin penița Domnului. Dar așa erau timpurile, nu știu dacă în momentul acela se putea imagina alt tip de legislație. În fond voiau să creeze un stat”, spune pentru Europa Liberă istoricul ieșean Florea Ioncioaia, profesor la Universitatea Alexandru Ioan Cuza.

Secularizarea averilor mânăstirești

23% din totalul proprietăților funciare era deținut de mânăstiri închinate celor de la Muntele Athos, Asia Mică sau celor de la Sfântul Mormânt. Făceau parte din deschisă de domnitorii Moldovei, mai ales, de a finanța, Bisericile Ortodoxe, aflate sub directă stăpânire turcească și chiar de a patrona Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.

Pe parcursul câtorva secole însă, această finanțate și exploatare a moșiilor românești din ce în ce mai multe de către mănăstiri grecești mai ales, devenise o problemă socială. Exista și vechiul obiceiul elitelor de a lăsa averi și de a finanța „bolnițe” și așezăminte umanitare, dar aceste venituri plecau în afară, nu mai rezolvau problemele localnicilor.

Prin secularizare, o mare parte din acest sfert al teritoriului Principatelor a fost trecut în proprietatea statului, în ciuda protestelor mitropolitului Moldovei, Sofronie Miclescu.

În plus, Alexandru Ioan Cuza a introdus o taxă de 10% asupra veniturilor bisericii, a interzis tăierea abuzivă a pădurilor mânăstirești, a interzis slujbele în limba greacă, iar egumenii greci au fost obligați să restituie toate bunurile și obiectele de cult bisericilor românești.

Kogălniceanu avea încă din tinerețe o mare aversiune față de lumea clericală, spune Florea Ioncioaia.

„Secularizarea averilor mânăstirești a fost oarecum brutală, dar era în logica, spiritul timpului. Proprietatea mânăstirească era controlată de greci, care se aflau sub o puternică influență rusească, plus ca a fost o ofertă de nerefuzat să împarți un sfert din totalul proprietății arabile”. Acesta în contextul reformei agrare.

Instrucțiunea publică

Legea asupra Instrucţiunii a Principatelor Unite va fi promulgată la 25 noiembrie 1864 și instituia școala primară, secundară, superioară şi particulară. Marea noutate consta în obligativitatea şi gratuitatea instrucţiei publice primare, primele patru clase.

Legea sancţiona cu amendă pe părinţii ai căror copii nu erau înscrişi sau care nu frecventau şcoala. Educația era gratuită pentru toţi copiii, indiferent de categoria socială din care făceau parte şi era pentru ambele sexe.

O altă prevedere importantă a legii era aceea a unei singure programe şcolare atât pentru învăţământul primar din mediul orăşenesc, cât şi pentru cel din mediul rural. Programa era aceeași și în învățământul public, și în cel privat. Se trece definitiv de la ortografia chirilică la cea latină.

„Este o lege care aducea două noutăți: instituia un sistem centralizat de învățământ public și introducea un element spectaculos - gratuitatea și universalitatea educației pentru primele patru clase. Legea învățământului a fost plină de bune intenții, dar exprimă punctul de vedere centralist.

Problema acestei legi este că introducea forme fără fond, obliga toate comunele să creeze școli, dar comunele nu aveau bani și mai cu seamă nu existau învățători, iar aceasta va fi o problemă insurmontabilă până la Spiru Haret, la finele secolului XIX, care va crea o rețea de școli normale”, explică de la Iași pentru Europa Liberă istoricul Florea Ioncioaia.

Spiru Haret a fost ministru al Instrucțiunii Publice în trei mandate, în vremea marii guvernări liberale, primul mandat începând în 1897, în total 12 ani.

Prima universitate ia naștere în 1860 la Iași, a doua va fi cea din București, în 1864. Tot la București sunt inaugurate Şcoala Naţională de Arte Frumoase, condusă de Theodor Aman, Școala de Medicină Veterinară, Școala Superioară de Științe și Școala Superioară de Litere, care va sta la baza Universității din București.

„Cuza avea ideea de a crea o universitate de tipul Université Impériale din Franța, voia o universitate unică cu facultăți la București. Crearea Universității din Iași, la inițiativa lui Kogălniceanu, care e și membru fondator, l-a luat prin surprindere și inițial Cuza nu a vrut să accepte fondarea Universității din Iași”, spune Florea Ioncioaia.

Legea agrară

Legea agrară, adoptată cu greutate în august 1864, a împroprietărit cu pământ peste 400.000 de familii de ţărani, iar aproximativ 60.000 de alţi ţărani au primit teren pentru casă şi grădină. Legea prevedea că țăranii puteau plăti statului terenurile într-o perioadă de 30 de ani. Vechii proprietari urmau să fie despăgubiţi într-un termen de 10-15 ani.

Împărțirea s-a făcut și după criterii geografice - în Moldova dintre Carpaţi şi Prut și în Câmpia Română, suprafeţele erau mai mari, astfel că ţăranii puteau primi o suprafaţă de teren mai întinsă (1,6 ha) faţă de cei din zonele de munte (1,2 ha).

În total au fost împărțite 1.654.964 hectare, parte din ele provenind din terenurile mânăstirești. După reformă, țăranii au ajuns să dețină 30% din terenul agricol, restul de 70% fiind deținut de moșieri sau de stat.

A fost introduse impozitele către stat, printr-un sistem de taxe la nivel național, așa încât veniturile la bugetul comun urmau să crească. Dacă, până la reformă, țăranii negociau cu boierii dările pe care trebuiau să le plătească, după au descoperit disconfortul de a fi contribuabili la bugetul statului, cu perceptorii negocierea se putea reduce doar la amânarea plății. Statul nu ținea seama de an secetos sau de o boală în familie.

„Legea agrară a avut probleme mari, opoziția la lege nu era tocmai nefondată pentru că a creat o mare problemă economică. Când Cuza pleacă de la putere, statul era complet falimentat, bugetul era compromis. Una din cauze a fost că economia rurală a fost dezorganizată, compromisă pentru o perioadă lungă de timp pentru că a durat ceva până ce s-au creat noi raporturi economice, noi relații de producție”, explică pentru Europa Liberă istoricul Florea Ioncioaia.

În plus, legea nu a rezolvat problema pe termen lung. Natalitatea era foarte ridicată în mediul rural, media era peste 10 copii. Aceasta a creat o mare problemă din punct de vedere social, hectarele de la împroprietărire sau moșteniri se împărțeau între copii, iar generația următoare era în aceeași situație.

„Legea a avut un efect mai pervers pe termen lung - a indus iluzia că statul va regla mereu problema pământului, care era una de natură socială, dar și demografică, economică. De aici cererile repetate ale țăranilor de a se face noi împărțiri de pământ, de aici, 1907”, spune Florea Ioncioaia.

Legea Electorală și Constituția

Până la lovitura de stat din 2 mai 1864, rolul constituției îl juca Convenția de la Paris din 1858. Este vorba despre documentul prin care Marile Puteri puseseră bazele Principatelor Unite. Reforma agrară a fost respinsă de Adunarea Leguitoare, parlamentul de atunci, iar cabinetul Kogălniceanu a primit un vot de blam. Potrivit regulilor, urma să fie înlocuit așa cum se întâmplă astăzi atunci când un guvern cade din cauza unei moțiuni de cenzură.

Dar în loc să înlocuiască guvernul, Domnitorul Cuza a dizolvat pur și simplu Adunarea Legiuitoare, al doilea pas fiind inițierea unei legi electorale și a unei noi constituții, numite „Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris” și organizarea unui referendum. Documentul răsturna principiile Convenției de la Paris și principiile democratice și pluraliste.

Elitele conservatoare și liberale care l-au adus la putere pe Alexandru Ioan Cuza s-au simțit înșelate. În ciuda viziunii diferite, conservatorii pledând pentru o dezvoltare organică și treptată, iar liberalii pentru impunerea rapidă a instituțiilor de tip occidental, ambele tabere vor reacționa în fața înlăturării lor din ecuația puterii. Expresia „monstruoasa coaliție” apărută în epocă nu este creația păturilor țărănești sau orășenești care l-ar fi susținut pe Cuza, ci ține de problema ideologică. Teoretic, cu excepția programului național, era de neconceput ca liberalii și conservatorii să aibă exact același punct de vedere. Cineva s-ar putea gândi la o comparație între alianța dintre PSD și PNL astăzi.

Ei bine, prin noua Constituție, domnitorul devenea principalul și marele actor politic: avea dreptul să inițieze legi, Parlamentul trebuia doar să le voteze, dar în același timp Vodă avea drept de veto față de legile votate (în cazul în care apăreau modificări nedorite).

Puterea lui Cuza a devenit discreționară: Senatul (Corpul Ponderator), înființat atunci, avea 64 de membri, rolul său fiind acela de la a modifica legile adoptate de Adunarea Electivă - Camera după voia lui Cuza. Aceasta pentru că membri de drept erau mitropolitul țării (care era și președinte) alături de toți episcopii, apoi președintele Curții de Casație și cel mai vechi general din armată.

Restul membrilor Senatului erau numiți jumătate personal de voievod, cealaltă jumătate fiind alcătuită din președinții consiliilor județene.

Legea electorală prevedea împărțirea alegătorilor în două categorii: direcți - știutorii de carte, care împliniseră vârsta de 25 de ani și plăteau o taxă de cel puțin patru galbeni - și cei indirecți (care votau prin delegați), care erau analfabeți, aveau peste 30 de ani, dar care plăteau și ei taxe între 48 și 110 lei. Cei care nu plăteau nicio taxă nu aveau drept de vot.

Cu o bază electorală mărită considerabil, pentru că au primit drept de vot o parte a țărănimii, muncitorilor și negustorilor, la următoarele alegeri, au intrat în parlament mai mulți susținători ai domnitorului, iar astfel Cuza a reușit să treacă prin noul Parlament reformele propuse.

Lovitura de stat de la 2 mai 1864

Prin lovitura de stat de la 2 mai Cuza a dizolvat, pur și simplu, Adunarea Legiuitoare. Mai mult, parlamentarii au fost evacuați din sală de un detașament militar și arestați.

„Omul cu ajutorul căruia Alexandru Ioan Cuza a organizat lovitura de stat de la 2 mai este Mihail Kogălniceanu, care într-un fel își părăsește vechii tovarăși. Kogălniceanu fusese în momentul izbucnirii Revoluției de la 1848, un personaj politic de primă mărime, avusese un rol politic mai important decât Alexandru Ioan Cuza. Numai că, probabil din interese personale, Kogălniceanu trece de partea domnitorului și își părăsește tovarășii. El este cel care a organizat propriu-zis lovitura de stat, care a comunicat Adunării Deputaților decizia domnitorului de a suprima Adunarea Legislativă și după citirea acelui decret deputații sunt arestați.

Kogălniceanu este cel care a acceptat demnitatea de prim ministru după lovitura de stat și a fost apoi un fidel colaborator al domnitorului. Numai că acest gest l-a costat foarte mult pentru că vechii lui prieteni nu l-au iertat niciodată, dimpotrivă, toată viața Kogălniceanu a purtat porecla 'omul de la 2 mai', adică trădătorul, iar după 1866 încet, încet va fi marginalizat. Îl mai regăsim pentru scurtă vreme ca ministru de externe în momentul izbucnirii Războiului de Independență. Este cu totul marginalizat și în interiorul partidului liberal”, spune profesorul Alin Ciupală.

„Trebuie să spunem însă că, după lovitura de stat, cel care are principalul cuvânt de spus nu este Kogălniceanu, ci Cuza, pentru că acesta reușise să concentreze toată puterea în mâinile lui. Kogălniceanu dincolo de suprafața pe care i-o dădea funcția de prim-ministru avea mai degrabă un rol decorativ”, completează istoricul.

Gestul politic al lui Alexandru Ioan Cuza a fost perceput și în afara țării drept ceea ce era: o lovitură de stat. Rusia, Franța și Prusia l-au criticat pe Cuza și l-au acuzat de încălcarea Convenției de la Paris din 1858.

În noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, liderii din această coaliția care îi cuprindea și pe liberali, și pe conservatori l-au forțat pe Cuza să abdice, iar la finalul zilei a fost obligat să părăsească țara. Avea să moară în Germania, la 15 mai 1873, la 53 de ani.

Peste câteva luni, la 10 mai 1866, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen depune jurământul la Palatul Mitropoliei și devine domnitorul Principatelor Unite Române. Un principe străin - adus pe tron de elitele politice autohtone, indiferent de culoarea politică - care a făcut România modernă.

Carol I a continuat reformele începute de Alexandru Ioan Cuza, dar și-a început domnia prin eforturi imense pentru stabilitatea statului. Prima mare victorie a fost Congresul de la Berlin unde România a obținut recunoașterea Independenței câștigată pe frontul din Bulgaria - la Plevna, Grivița, Smârdan, între august 1977 și ianuarie 1878, dar și alipirea Dobrogei.

În vremea domniei lui Carol I, în sate au apărut și s-au generalizat școlile primare prevăzute în reformele lui Cuza. O evoluție firească având în vedere că Alexandru Ioan Cuza a domnit șapte ani, iar Carol I - 48 de ani, cea mai mai lungă domnie din istoria românilor. La fel de firesc a fost că manualele de istorie din acea perioadă îl menționau cu toate meritele sale pe Vodă Cuza.