Tamara a fugit din orașul său natal, Mariupol, pe 24 februarie, în prima zi a invaziei din Ucraina. Fosta angajată a primăriei nu a putut scăpa de mustrările de conștiință și s-a întors doar două zile mai târziu pentru a ajuta locuitorii aflați sub asediu.
Timp de o lună, ea a îngropat morții și a livrat lemne de foc și apă celor din orașul-port care nu se puteau descurca singuri.
„Deja în martie, oamenii începuseră să moară din cauza atacurilor cu rachete Grad și a frigului”, a declarat ea pentru emisiunea Current Time de la RFE/RL. Numele ei real nu este folosit din motive de siguranță pentru familia sa.
„Alții au murit din cauza bolilor - nu existau medicamente disponibile - și unii din cauza bătrâneții”.
De acolo, ea s-a mutat împreună cu fiica ei de 19 ani într-un loc mai sigur, o zonă rezidențială unde familia extinsă avea o casă cu o pivniță unde se puteau adăposti de bombardamentele aeriene intense.
Dar până la sfârșitul lunii, trupele inamice au intrat în zonă. Mai întâi au apărut forțele „mai zdrențuite” care au invadat zonele estice ale regiunii Donețk, controlate de separatiștii susținuți de Moscova din 2014, și apoi rușii.
Odată cu sosirea acestora, Tamara și fiica ei s-au alăturat celor câteva milioane de ucraineni care s-au trezit brusc că trăiesc sub ocupație.
Tamara și fiica ei au îndurat amenințări și hărțuiri și au supraviețuit cu alimente furate din case și magazine de către forțele de ocupație și distribuite civililor.
Tamara a învățat că plățile erau esențiale pentru a scăpa cu viață. Ucraineniii au fost supuși procesului de „filtrare” pentru a se stabili dacă sunt demni de a se afla pe teritoriul „rusesc”.
„Dacă ai o armă, ce pot să fac?”
După ce Mariupol, al doilea oraș ca mărime din regiunea Donețk, a fost înconjurat de forțele separatiste, au avut loc lupte de stradă intense. În cele din urmă, armata ucraineană a fost alungată, cu excepția câtorva sute de soldați care s-au adăpostit în labirintul de tuneluri din interiorul uriașei uzine siderurgice Azovstal de pe coasta Mării Azov.
După aceea, a spus Tamara, bombardamentele asupra zonei sale rezidențiale au încetat. Dar nu exista electricitate și, neavând telefonie mobilă sau internet, nu aveau niciun contact cu lumea exterioară, în afară de știrile pe care le primeau de la ocupanți.
Era nevoie de 40 de minute pentru a ajunge la o fântână de unde se putea obține apă proaspătă, iar Tamara și familia ei găteau pe un foc deschis în curte.
Din câte a văzut Tamara, disciplina în rândul forțelor separatiste era scăzută, cu soldați beți care se plimbau pe străzi și care încercau să-i convingă pe locuitori să le ofere alcool în schimbul alimentelor.
Odată, a povestit ea, un luptător separatist a întrebat amenințător dacă el și camarazii săi ar putea să o viziteze pe ea și pe fiica ei.
„Ne-am dus după lemne de foc și unul dintre separatiști ne-a întrebat: 'Locuiți aici?' Iar noi am spus că da”, și-a amintit Tamara, adăugând că soldatul a cerut apoi o invitație în casa lor. Când a refuzat cererea, soldatul a subliniat poziția dezavantajoasă în care se aflau ea și fiica ei.
„Vă dați seama că pot să vin la voi?” își amintește Tamara că a fost întrebată. Ea a fost directă în răspunsul ei: „Înțeleg. Tu ai o armă și noi nu avem. Deci, dacă vii cu o armă, ce pot face?”
Din fericire, a declarat ea pentru Current Time, nu a venit nimeni, dar la jumătatea lunii aprilie, ea și fiica ei au decis că trebuie să plece înainte ca accesul la internet să fie restabilit și ea să poată fi identificată ca fost angajat al guvernului.
Procesul de „filtrare”
Pentru a scăpa, Tamara va trebui să treacă testul de filtrare. Sutele de tabere de filtrare create pe teritoriile ocupate din Ucraina, o expun la riscul de a fi reținută.
Rusia a justificat taberele ca fiind o modalitate de a elimina extremiștii și infractorii. Organismele de supraveghere a drepturilor omului le-au descris ca fiind tabere de internare ilegale, folosite adesea pentru a reține membri ai armatei ucrainene sau alți potențiali combatanți, precum și civili nevinovați.
Stanislav Miroshnychenko, jurnalist și activist al Inițiativei media ucrainene pentru drepturile omului, a declarat că astfel de tabere nu sunt permise în conformitate cu Convențiile de la Geneva, care au stabilit standardele internaționale privind tratamentul umanitar în timpul războiului.
„Nu poți efectua o internare pentru milioane de oameni, îi scoți afară”, a declarat Miroshnychenko pentru Current Time. Mai mult, cei care nu au un certificat care să arate că au trecut de filtrare riscă să fie reținuți pe stradă.
Miroshnychenko a spus că, în afară de soldații ucraineni, în lagăr sunt internați activiști publici și reprezentanți ai agențiilor guvernamentale și ai administrațiilor locale și că „foarte des, persoanele cu anumite tatuaje - de exemplu, stema ucraineană - nu trec de 'filtrare', deoarece rușii consideră că simbolurile ucrainene sunt simboluri 'naziste'”.
Odată ce oamenii au fost îngropați, a spus Miroshnychenko, este imposibil de urmărit ce se întâmplă cu ei.
Unii dintre cei care au trăit sub ocupația rusă au o idee.
Maria Vdovychenko, o muziciană în vârstă de 17 ani care a reușit să părăsească Mariupol, a povestit la sfârșitul lunii aprilie pentru Current Time despre o conversație între doi soldați pe care a auzit-o în timp ce era supusă filtrării la un punct de control la frontieră.
„Ce ați făcut cu cei care nu au trecut de filtrare?”, a spus ea că a întrebat un soldat.
„Am împușcat 10 și am încetat să mai număr - nu mă interesează”, a răspuns celălalt, potrivit lui Vdovychenko.
Vdovychenko a descris în detaliu procedura prin care a trebuit să treacă la un punct de control din afara Mariupolului.
„Au colectat documente, le-au scanat, mi-au luat amprentele digitale și, în același timp, mi-au verificat telefonul mobil”, a spus ea. „În cameră erau cinci soldați înarmați, iar eu eram singură”.
Ea a descris situația ca fiind „foarte înfricoșătoare” și a spus că picioarele au început să îi cedeze sub stres.
Unul dintre soldați le-a spus celorlalți: „Nu vă place de ea? Vor fi mai multe femei mai târziu. Vom găsi ceva”, și-a amintit Vdovychenko.
Ea a spus că i s-a spus apoi să meargă la Berdiansk, un oraș portuar la sud-vest de Mariupol care a fost capturat de forțele rusești, și a fost împinsă afară din cameră.
Lui Vdovychenko nu i s-a permis să se întoarcă acasă la tatăl ei după ce a trecut de proces, dar i-a povestit experiențele sale atunci când s-au reunit în Berdiansk.
„Întrebările au fost cele mai rele - și nu doar despre guvern, ci și despre Ucraina și întreaga situație: Ce făcea și ce plănuia să facă în continuare? Ce-ar fi să-ți tăiem urechea?” a spus Vdovychenko.
„Când și-au dat seama că nu era nimic de verificat pe telefonul său și că nu exista nici măcar o cartelă SIM, au început să întrebe cine era. Nu le-a plăcut ceea ce a spus tatăl meu. Au început să-l împingă, l-au lovit în cap cu ceva greu. Ce s-a întâmplat mai departe, tata nu-și amintește. Și-a revenit pe stradă”.
Banii ajung departe
Alți ucraineni au descoperit că mita le-ar putea îmbunătăți norocul în ceea ce privește eliminarea procesului și obținerea accesului fie pe teritoriul ucrainean, fie în Rusia. Noii „refugiați” încearcă să ajungă în Rusia pentru a călători spre țările baltice sau din Caucazul de Sud.
„Eram 10 dintre noi și am plătit 5.000 de grivne (în prezent, aproximativ 170 de dolari)”, a declarat Tamara, care a spus că a fost amenințată în timpul perioadei petrecute într-o tabără de filtrare din Mariupol.
„Oamenii de acolo puteau să trăiască două sau trei săptămâni pe un câmp înainte de a fi interogați. Persoana cu care ne-am înțeles ne-a luat banii și pașapoartele și am fost lăsați să așteptăm”, a declarat Tamara. În cele din urmă a fost fotografiată și întrebată cum se simte, la care a răspuns: „După ce am trăit în pivniță, se poate spune că lucrurile stau mai bine”.
Paznicul uimit a întrebat-o dacă îi este teamă de situația actuală, iar ea a răspuns: „Nu, nu mi-e teamă. Pentru că atunci când eram în pivniță, pământul a căzut peste mine. Mi-am luat adio de câteva ori de la viață”.
Spre surprinderea ei, numele ei a fost apoi adăugat la o simplă bază de date computerizată, iar ea a fost certificată ca fiind filtrată.
Ulterior, Tamara a stabilit că un prieten plătise de peste trei ori mai mult decât ea și tovarășii ei. A povestit și despre alte căi de mituire care ar putea ajuta la ușurarea procesului.
Tamara a spus că la locurile de filtrare se formează frecvent cozi lungi, oamenii sosind atât pe jos, cât și cu mașina. De obicei, este nevoie de o săptămână pentru a obține autorizația pentru cei care călătoresc cu mașina, a adăugat, în timp ce cei pe jos ar putea avea de așteptat o lună.
Ea știa despre un bărbat care a călătorit cu mașina la un sit din Manhush, un oraș aflat la vest de Mariupol, unde, potrivit ei, 6.500 de persoane așteptau la coadă pentru a fi procesate, dar doar șapte persoane pe zi au fost lăsate să plece.
„A plătit 2.500 de grivne (85 de dolari) și a trecut de filtrare în 10 zile”, a spus Tamara.
Ceai, cafea sau ... vodcă?
Kostyantyn Ryzhenko, un jurnalist din regiunea sudică Kherson, a declarat pentru Current Time că forțele de ocupație rusești de acolo încearcă să stoarcă tot ce pot – „de la un laptop la un cablu de încărcare a telefonului” - de la ucrainenii aflați în mișcare.
El a spus că voluntarii umanitari pe care îi cunoștea luau de obicei cu ei o cutie de țigări sau câteva sticle de vodcă, împreună cu ceai și zahăr. Aceștia știau că ar putea rămâne blocați la punctele de control timp de o jumătate de zi dacă nu au ceva de oferit.
Nadia, o locuitoare din Melitopol, un oraș situat în regiunea Zaporojie, la jumătatea distanței dintre Herson și Mariupol, a declarat că schemele de mită erau în vigoare cu mult înainte ca forțele rusești și separatiste să își înființeze rețeaua de puncte de filtrare.
Ea a spus că a întâlnit 24 de puncte de control în drumul ei spre teritoriul controlat de Ucraina.
„De fiecare dată, rușii ne-au examinat cu atenție bunurile. La patru posturi au verificat telefoanele mobile”, și-a amintit ea.
„O dată am fost întrebată personal dacă am la mine cafea sau ceva dulce. Alți pasageri din mașina în care călătoream au fost întrebați de alcool și țigări.”
Unui șofer i-au fost luate telefonul și adidașii, a mai spus ea.
Vasyl, care a vorbit cu Current Time folosind un pseudonim din motive de îngrijorare pentru siguranța membrilor familiei care rămân sub ocupație, a părăsit regiunea Herson din sudul Ucrainei după ce armata rusă a preluat controlul acolo la începutul lunii mai.
Pentru cei care au vrut să se deplaseze în interiorul teritoriului controlat de forțele ruse, a spus el, situația la punctele de control a fost destul de „normală”. Dar pentru cei care au vrut să călătorească pe teritoriul controlat de Ucraina, povestea a fost diferită.
„Oamenii erau adesea hărțuiți, cu gardieni care spuneau „Acum vă vom încătușa” și așa mai departe”, a spus Vasyl despre drumul spre nord-vest către regiunea Nikolaev, care, potrivit acestuia, avea 40 de puncte de control.
El a auzit că oamenii ar putea fi trimiși înapoi la oricare dintre cele 40, ceea ce înseamnă că ar trebui să repete procesul la fiecare dintre cele pe care le-au trecut. Pentru a evita o astfel de soartă, a spus el, mulți au plătit gărzile.
„Unul a dat 100 de dolari, altul 500 de dolari”, a spus Vasyl, în timp ce alții nu au plătit nimic în afară de câteva țigări.
Vasyl însuși a ales o cale diferită. A călătorit din satul său până la Herson, capitala regională. De acolo a mers în Peninsula Crimeea, care se află sub control rusesc de când a fost invadată și anexată de Rusia în 2014. Apoi a mers mai departe în Rusia și, în cele din urmă, în Georgia, țară din Caucazul de Sud.
