Lui Răzvan Mazilu nu-i place neapărat caracterizarea care urmează, dar, în fond, asta e: un veteran.
Discuția cu dansatorul și coregraful român a avut loc într-o cafenea din inima Sibiului despre un gen în expansiune - musicalul.
Parafrazând o celebră reclamă, am presimțit însă că musicalul ăsta nu e așa simplu cum crede lumea.
Reporter: La modul ideal, ar fi trebuit să vedem „Opera de trei parale” azi, mâine, poimâine și răspoimâine.
Răzvan Mazilu: Ideal, da. Oricum, eu țin ca actorii care joacă în spectacolele mele să aibă o anumită continuitate. În țările cu tradiție în musical, se ține câte un spectacol în fiecare seară. La noi, datorită sistemului teatral, se-ntâmplă când și când. Când se programează spectacolul? Când are loc în repertoriu.
Or, în musical, exercițiul și continuitatea sunt foarte importante. Antrenarea continuă a vocii. Inclusiv a corpului, cum face un dansator profesionist. Și cred că asta lipsește teatrului românesc. Pentru că noi facem ocazional piese excepționale - uită-te la cât îi datorează Sibiul lui Silviu Purcărete -, dar, per total, ne lipsește dimensiunea spectacolului.
Dimensiunea entertainmentului de bună calitate. La noi, entertainmentul e la nivel de șușă. Sunt foarte multe șușe cu nume mari. Iar ele nici măcar nu sunt rezultatul derapajelor vreunui star system care exagerează. Sunt, pur și simplu, niște încropeli. Or, e mare lucru să le oferi spectatorilor un entertainment de bună calitate. În sensul că e o chestiune care ține de onestitate, de muncă și de o anevoioasă organizare.
Reporter: La început, în anii 2000, se cânta, cum să zic, problematic. Inegal, ca să folosesc un eufemism. Actorii păreau uneori stingheri, simțeai că nu s-au decis cum să stea pe scenă, ce să facă cu propriul lor corp. Pe scurt, era, cum s-ar zice, necaz. Chestie de tradiție, presupun. Nu-i învăța nimeni la școală „musical”. Sau îi învăța prea puțin. Ce s-a întâmplat între timp?
Răzvan Mazilu: Nu știu ce s-a întâmplat, cu exactitate. Dar nu cred că a nu avea o tradiție în ceva e o problemă. Mă rog, sunt inconveniente, desigur, dar, ca să nuanțez, nu e o problemă majoră. Practic, dacă ne ia cineva la bani mărunți, pare că nu prea avem tradiție în nimic.
N-aveam tradiție nici în dansul contemporan, în anii '90, când am deschis eu ochii asupra lui. Erau doar niște demersuri insulare, când și când, care nu constituiau „o tradiție”. Dar asta nu înseamnă nimic, de fapt. Nu există ceva? Hai să facem noi! Și hai să începem prin a cerceta fenomenul, cum e el la nivel mondial, prin a-l aprofunda. Să înțelegem, în cazul musicalului, genul și algoritmul unui astfel de spectacol. Apoi să începem să-l facem și noi.
Reporter: Se vede și la FITS că ați început să faceți și voi.
Răzvan Mazilu: Corect. Anul trecut am fost cu „Familia Addams” de la Teatrul Odeon și „Maria de Buenos Aires” de la Teatrelli. Anul acesta am venit cu „Opera de trei parale” de la Excelsior și „Cabaret” de la Odeon. În anii trecuți, în 2019, înainte de pandemie, m-au invitat cu „Mon Cabaret Noir”, o altă producție de la Teatrelli, realizată în 2015 și care, jucându-se cu mare succes de public, avea datele să deschidă aici, la festival, nișa asta a spectacolului de musical. Iar lucrurile, iată, funcționează.
La „Cabaret”, de exemplu, au fost două reprezentații, una de la 16:00, cealaltă de la ora 21:00, ambele cu sălile pline-pline. Pentru actori, îți imaginezi, a fost un tur de forță, dar, în opinia mea, s-au descurcat minunat.
Reporter: De unde vine publicul ăsta care-ți umple ție sălile? Sunt cei care au fost în concedii la Londra, au văzut musicalul la mama lui, și acum vor să vadă și aici?
În opinia mea, în anii '90 s-au făcut în teatrul românesc lucruri mai originale, mai interesante, mai personale. Și da: mai curajoase.
Răzvan Mazilu: E un public destul de eterogen. Și da, avem deja o categorie de public care consumă musical la Londra sau la Viena, chiar și pe Broadway. Mulți spectatori vin și dintr-un anumit soi de snobism, alții vin din curiozitate, ia să vedem cum se cântă la noi, se lasă seduși și apoi se întorc. Eventual recomandă sau vin cu prietenii la următoarele spectacole. Se duce vestea.
Din gură-n gură. Cam așa funcționează. Asta pentru că nu putem vorbi de marketing, în adevăratul sens al cuvântului, în teatrele bugetare. Nu există - apropo de tradiție, de lipsa ei, mai exact - o știință de a vinde coerent și eficient astfel de spectacole, de a vinde produse culturale în general.
Reporter: Când e o premieră, eu, unul, aflu de ea de pe Facebook. În sensul ăsta, m-am obișnuit să urmăresc niște oameni care scriu despre teatru. Exagerez puțin, evident, dar mi se pare că la asta se rezumă marketingul cultural în România.
Răzvan Mazilu: Și în cea mai mare parte da, despre asta e vorba. Cert e că noi, în general, asta urmărim, de fapt: să afle lumea, să umplem sălile. Teatrul în general se face pentru oameni, nu doar musicalul - care e o formă de entertainment de bună și foarte bună calitate, evident, dacă el e montat și cântat ca atare.
„Sunt influențe din cabaret, din teatrul liric, avem scriitură de operă, pe alocuri, și de lied nemțesc”
Reporter: Am auzit actori tineri care se descurcă, la nivel vocal, bine și foarte bine în spectacolele tale. În caz că nu s-a schimbat ceva fundamental la UNATC, cum au ajuns ei la aceste performanțe? I-ai trimis la traineri de voce, la cursuri de canto?
Răzvan Mazilu: La noi, date fiind bugetele cu care lucrăm, e ceva mai simplu decât la Londra. Pur și simplu e o chestiune de selecție. Am grijă să-mi aleg interpreții - performerii, cum le-aș putea spune - care au niște date foarte clare, foarte puternice pentru genul acesta, care prin definiție e foarte complex. În sensul că nu trebuie să știi doar să cânți - iar cântatul, în musical, oricum e altfel decât în muzica ușoară, pop sau în teatrul liric. Ok, sigur că sunt multe influențe.
De exemplu, în Opera de trei parale, sunt influențe din cabaret, din teatrul liric, avem scriitură de operă, pe alocuri, și de lied nemțesc. Revenind: trebuie să știi să cânți. Și să joci. Și să dansezi. Nu orice actor e capabil să le facă bine pe toate trei. Și, apropo de asta, sunt fericit ca UNITER mi-a propus sa fiu directorul artistic al Galei Hop, Gala tânărului actor, iar tema pe care am ales-o în acest an e „Musical = Actor total + Show total”.
FITS 2022. Cea mai spectaculoasă întoarcere a normalității
Reporter: Pe tinerii cu care lucrezi azi cum i-ai găsit? Nu e ca și cum ai fi publicat în Anunțul de la A la Z un text de genul „Caut actori de musical cu care să facem show total”.
Răzvan Mazilu: Practic, am început să-i găsesc în 2014. Marina Constantinescu, care era atunci directorul Festivalului Național de Teatru, mi-a propus să facem un workshop de coregrafie, de musical, orice ar fi însemnat asta. Eu începusem să cochetez cu treaba asta: montasem deja, la Teatrul German din Timișoara, care a fost mereu foarte updatat la nivelul căutărilor artistice, o variantă pentru Cabaret.
Ei bine, a venit atunci, la audițiile pentru acest workshop, o generație tânără de actori și absolvenți dintre care mulți cântau. Așa s-a întâmplat, pur și simplu. A fost o întâlnire. Un moment esențial. Și văzând atâția copii talentați la un loc și lucrând cu ei și simțind că e bine, m-am gândit să facem - nici mai mult, nici mai puțin - un West Side Story. Să-l facem spectacol, să-l aducem pe scenă.
Ei bine, acel West Side Story s-a jucat și la Sibiu, s-a jucat și la Odeon, în București. Și atunci mi-am format un nucleu dur al unei echipe, al unei găști, dacă vrei. Au rămas, de atunci, niște constante. Cum este, de pildă, Lucian Ionescu, pe care l-ai văzut inclusiv în Familia Addams, aici, la FITS, și care, pentru rolul Gomez Addams, a și câștigat, acum doi ani, Premiul UNITER pentru cel mai bun rol principal masculin. Același Lucian Ionescu care joacă Macheath a.k.a. Mackie Șiș, în Opera de trei parale.
„Noi trăim și într-o sărăcie de universuri teatrale, de universuri de creație în general”
Reporter: Înțeleg, apropo de muzica din „Opera de trei parale”, că nu ați modificat nimic din partitura originală. E așa cum a compus-o Kurt Weill.
Răzvan Mazilu: Nimic. Nici nu ne permit drepturile de autor. Pe de altă parte, mi se pare interesant să păstrezi spiritul inițial al piesei, la nivel de compoziție muzicală, și s-o aduci în contemporaneitate prin alte elemente: scenografie, costume etc.
Și da: partitura e aceeași, cea din 1928, dar interpretarea ei, cântatul propriu-zis e modern. Și nu mă refer doar la tehnica vocală în sine, dar și la cum traducem și adaptăm azi, în 2022, un text de aproape 100 de ani.
Reporter: Cât durează pregătirea unui astfel de spectacol? Cât munciți, la București, pentru cele trei ore de spectacol de la FITS?
Răzvan Mazilu: Patru luni pe puțin. Și începem cu pregătirea muzicală, întrucât, la musicaluri, există un anumit algoritm de punere în scenă. Dar înainte de asta există, firește, o perioadă de pregătire și acumulare. A mea. Citesc, mă documentez și mă duc la Londra.
Să vezi cât mai multe spectacole e foarte important în munca noastră, întrucât, ca regizor, nu poți să funcționezi într-o bulă singulară, care nu e conectată la timpurile în care trăim. Acum: sigur că există diferențe culturale fundamentale între noi și Marea Britanie. Dar trebuie să remarc că și industria musicalului londonez este, adeseori, foarte turistică, exact ca pe Broadway. Unele producții sunt foarte comerciale, de consumat cu popcorn, la care vin turiștii cu autocarul.
Dar sigur că banii ăia alimentează, constant, o industrie care are vârfuri și care produce, permanent, și spectacole de musical excepționale. Deci, da, ne putem inspira de acolo, dar trăim și montăm spectacole în universuri paralele. Noi avem o problemă nu doar bugetară. Noi trăim și într-o sărăcie de universuri teatrale, de universuri de creație în general.
Reporter: Ești de acord cu afirmația recentă a unui critic de profil că specificul teatrului românesc e că nu are niciun specific?
Răzvan Mazilu: Da, sunt de acord. În opinia mea, în anii '90 s-au făcut în teatrul românesc lucruri mai originale, mai interesante, mai personale. Și da: mai curajoase. Repet: e o opinie. Vorbesc despre o direcție generală, nu despre vârfurile unor generații.
„Am ales o direcție care pornește din epoca victoriană și urcă spre cultura punk, spre Alexander McQueen și John Galliano”
Reporter: Aș remarca faptul că „Opera de trei parale” e despre Londra victoriană - acolo plasează Brecht povestea. Cum ai adus-o tu în România din 2022, care se învecinează cu un război?
Răzvan Mazilu: Nu mă interesa, evident, să păstrez epoca în care se petrece acțiunea. Am optat, așadar, pentru un eclectism - un amestec vizual care mie mi se pare foarte teatral - Brecht în sine având multă teatralitate -, de estetism și ludicitate, parodie și ironie, iar asta ne-a permis să ne jucăm foarte mult.
Ca să-ți dau un exemplu, în costume am ales o direcție care pornește din epoca victoriană și urcă spre cultura punk, spre Alexander McQueen și John Galliano. E o decadență de sfârșit de lume care, în opinia mea, aduce multă teatralitate și mister.
Reporter: N-aș vrea să spun că decadența asta de sfârșit de lume e actuală. Dar poate e.
Răzvan Mazilu: Păi chiar e actuală, întrucât ne învecinăm cu Ucraina și tocmai am ieșit, dac-am ieșit, dintr-o pandemie. În plus, eu, unul, trăiesc și cu impresia că experimentăm o anumită disoluție a lumii artistice.
Reporter: Ce urmează? În ce-o să mai joace Lucian Ionescu?
Răzvan Mazilu: Ar trebui să urmeze un proiect independent: The Full Mounty/ Goi pușcă, după filmul omonim al lui Peter Cattaneo, din 1997, cu Robert Carlyle în rolul principal. E o comedie foarte deșteaptă, care se mulează perfect pe ceea ce-mi place mie cel mai mult la mai toate musicalurile bune: umorul.
„Mă așteptam să asistăm la o explozie a dansului contemporan, cel puțin în Capitală. Nu s-a întâmplat”
Reporter: Ne apropiem de final și nu vreau să mă ridic de la masa asta din cafeneaua unde înregistrăm fără să te întreb dacă ai văzut spectacolele de dans contemporan de aici, de la FITS. E o situație cumva similară musicalului: destul de rapid și, aș zice, de-a dreptul consistent, dansul a intrat în programul festivalului.
Să vezi cât mai multe spectacole e foarte important în munca noastră, întrucât, ca regizor, nu poți să funcționezi într-o bulă singulară, care nu e conectată la timpurile în care trăim.
Răzvan Mazilu: E mult mai mult dans aici, la FITS, decât e în București. Vezi, în anii '90 eu, unul, mă așteptam să asistăm la o explozie a dansului contemporan, cel puțin în Capitală. Nu s-a întâmplat. Încă o dată, trăim în universuri paralele. În Israel, de pildă, unde nu e doar tradiție, e școală, e interes, e susținere din partea statului, în Israel, așadar, există niște companii de dans excepționale, care vin cu spectacole, an de an, și aici, la Sibiu.
Am fost acolo și am sesizat că există, în Israel, o industrie a dansului contemporan. Repet: subvenționată și chiar sponsorizată de varii firme și corporații. Din câte-am înțeles, e și profitabilă cumva, comercial, întrucât companiile acelea de dans au spectacole în toată lumea. Dar, atenție: e o industrie în care cererea și ofera sunt perfect echilibrate. Or, sincer, n-aș vrea să ne stricăm ziua acum vorbind despre cererea de dans contemporan în București, în România.
Reporter: Eu, unul, mă tot gândeam că în dansul contemporan e ca în sport: cu cât baza de selecție e mai mare, cu atât cresc șansele să produci niște dansatori excepționali.
Răzvan Mazilu: Da, în Israel fix așa e. Ei își formează dansatorii din copilărie. Îi cizelează în adolescență. Fac din ei staruri mondiale la maturitate. Dar au unde - școli, săli, cluburi - și îi interesează să facă asta.
Reporter: Dar, uite, cred c-ai sesizat și tu, la noi pare că toți copiii - reformulez: toate fetițele noastre - merg la balet, încă de la grădiniță.
Răzvan Mazilu: Merg, sigur că merg, dar undeva se rupe firul ăsta. Cine le încurajează apoi să facă din dansul acesta ocazional o profesie? Câte companii de dans românești cunoști? Uită-te și tu la FITS. Sunt la această ediție de festival câteva spectacole de dans extraordinare...
Reporter: „Asylum”, de la Kibbutz Dance Company sau „Pardes”, de la Vertigo, ca să dau doar două exemple din Israel...
Răzvan Mazilu: Da. Și niciun spectacol de dans din România.
Interviu realizat de Dragoș Vasile
