„Părinții lui Tymish au înnebunit, l-au tăiat cu toporul, l-au mâncat, au pus resturile într-un butoi și l-au rostogolit spre iaz. Am trecut prin stânga iazului. Rămășițele lui Tymish erau atârnate de ramurile salciei”.

Este povestea pe care o spune Alexandra Avkyv. Era o fetiță în 1932, anul marii foamete din Ucraina. Trăia în Targan, un sat la sud de Kiev, unde 360 din cei 900 de locuitori au murit de foame. Printre ei, jumătate dintre colegii de ei de școală. (Din documentarul „Age of Delirium”, de David Satter).

Este doar una dintre poveștile îngrozitoare care au marcat viețile a milioane de ucraineni. Povești care s-au transmis din generație în generație, au supraviețuit terorii staliniste, cenzurii și îndoctrinării sovietice și tuturor relelor care s-au abătut asupra poporului ucrainean.

Războiul declanșat de noul dictator al Rusei, Vladimir Putin, nu face decât să redeschidă răni nicicând suficient cicatrizate. Gropile comune de la Bucea și din sudul Ucrainei, torturile și crimele comise de ruși le reamintesc ucrainenilor de alte gropi comune, de alți oamenii executați cu un glonte în cap sau schingiuți în camerele NKVD-ului.

Colectivizarea: paranoia lui Stalin

Marea foamete din anii 1932-1933 în care au murit între 4 și 7 milioane de oameni, numărul nu se va ști probabil niciodată exact, a început din dorința lui Iosif Vissarionovici Stalin de a colectiviza agricultura pentru a permite Kremlinului să finanțeze industrializarea forțată.

Ucraina era grânarul Europei, așa că uriașele cantități de cereale date la export puteau asigura banii pentru fabricile și uzinele URSS, piedestalul pe care urma să se înalțe paradisul comunist în care au murit peste 30 de milioane de oameni (Stephane Courtois, Cartea neagră a comunismului: Crime, teroare, represiune).

Colectivizarea și „deculacizarea” (oricine putea fi considerat „culac”, adică țăran bogat) începuseră în 1929, dar țăranii nu au putut fi convinși de bună voie să-și dea statului pământul, vitele, grânele și toată agoniseala de o viață și să intre în colhozuri.

Revoltele erau reprimate cu brutalitate, mii de țărani fiind deportați în Siberia sau în regiunea Caucazului. Mulți au fost excutați sumar. Totodată, în jur de 10 milioane de oameni au fugit din sate spre orașe, în speranța că nu vor muri de foame.

Punctul de cotitură a fost în august 1932, când regimul stalinist a introdus cote nerealiste de produse pentru fiecare gospodărie. A fost dat decretul numit „Cinci tulpini de grâu” prin care oricine (chiar și copiii) era prins furând ceva de la colectiv, putea fi împușcat sau condamnat la 10 ani muncă silnică.

Comisarii partidului încercau să atingă cotele prin absolut orice mijloace, așa că luau oamenilor și coaja de pâine de pe masă.

Satele care nu îndeplineau cotele au fost trecute pe „liste negre”, încercuite de armată, iar tăranilor le era interzis să le părăsească sau să primească provizii.

Pentru a opri fuga țăranilor din sate, Stalin și Molotov (mâna lui dreaptă) au introdus, în ianuarie 1933, un sistem de pașapoarte interne, care îi legau pe țărani de pământ. Fără ele nu puteau călători dintr-o regiune în alta, nu puteau obține bilete de tren. Oricum, aceste pașapoarte erau refuzate țăranilor.

Adrian Cioflâncă, istoric, membru CNSAS și director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, spune pentru Europa Liberă că Ucraina este zona din Europa unde într-un termen scurt au avut loc mai multe valuri de atrocități.

„Spațiul Ucrainei e unic în istoria Europei pentru că a fost locul unde s-au petrecut mai multe valuri de atrocități la o scară inimaginabilă. Vorbim de faptul că o mare parte dintre confruntările războiului civil de după revoluția comunistă din 1917 s-au petrecut pe teritoriul Ucrainei, că acolo au fost pogromuri și alte crime în masă, care încă sunt puțin cercetate. După care a venit marea foamete care a lăsat un număr imens de victime, încă neclar, dar care a făcut ravagii în Ucraina, dar și în Basarabia, au urmat atrocitățile legate de marea teroare stalinistă și campaniile naționale, ale căror gropi comune sunt descoperite astăzi în Ucraina. Apoi a venit al doilea război mondial cu crime în masă împotriva civililor, lupte împotriva partizanilor, Holocaustul.

Nu sunt multe zonele din Europa unde să ai într-un termen atât de scurt atâtea valuri de atrocități. Evident că asta a marcat istoria locului și reflecțiile asupra identității naționale, care sunt strict legate de ideea de suferință”, ne spune istoricul Adrian Cioflâncă.

Teribila luptă pentru supraviețuire

Puținele vite scăpate de colectivizare au fost sacrificate, apoi oamenii și-au mâncat câinii și pisicile și au trecut la vânarea șobolanilor. Comisarii sovietici scotoceau prin fiecare cotlon și crăpătură a casei după alimentele ascunse, dacă găseau ceva luau totul, până la ultima sămânță.

Tăranii cutreierau pădurile în căutare de fructe, ciuperci, ghindă, buruieni, ajunseseră să mănânce și coajă de copac sau chiar pământ.

„M-am întors acasă și am văzut-o pe biata maică-mea zăcând culcată acolo. Nu se putea ridica, fratele meu care avea vreo 11 ani, stătea pe acoperiș și mânca buruieni”, povestește una dintre supraviețuitoarele Holodomorului.

„Am adus o bucată de pâine pe care o ascunsesem la subsuoară, ca nimeni altcineva să nu o vadă. I-am adus-o mamei mele și ea a vrut să o împartă cu fratele meu. Nu pot să-mi iert, dar i-am spus mamei: mănânc-o tu, nu o împărți cu el. Mi-era milă de mama. Dar nu mi-a fost milă și de el, de asemenea? Acesta a fost cel mai oribil lucru. El a mâncat și apoi a murit.

A doua zi au venit să-l ridice. L-au dus la căruță. Mama mea zăcea acolo, încă vie, dar prea slabă să se miște. Așa că au pus-o și pe ea în căruță. Căruțașul a spus că nu vrea să mai facă încă un drum și că oricum ar fi murit” (Din documentarul „Age of Delirium”, de David Satter).

Fibra morală a mii de oameni a fost pusă la încercare de politica de exterminare a lui Stalin. Mamele își abandonau copiii în orfelinatele statului în speranța de a-i salva de la moarte. Trebuiau însă să aleagă căruia dintre copii îi dădeau o șansă de supraviețuire.

Oroarea canibalismului

Cazurile de canibalism s-au înmulțit, ca în orice perioadă de mare foamete. Povestea Alexandrei din satul Targan e doar una dintre ele. Au existat în jur de 2500 de persoane care au fost judecate pentru acte de canibalism, dar martorii vremii au afirmat că practica era una întâlnită la scară largă.

Turnătoria era și ea încurajată. Cei care își denunțau vecinii că ascund mâncare, primeau o treime din ceea ce se confisca.

„A fost un exercițiu de putere care a produs mormane de cadavre și un ocean de suferință”, spune pentru Europa liberă istoricul Dorin Dobrincu.

În 1932, statul sovietic a confiscat 4,27 milioane de tone de cereale din Ucraina. Înregistrările sovietice arată că, în ianuarie 1933, existau suficiente rezerve de cereale în URSS pentru a hrăni mult peste 10 milioane de oameni.

Foametea a fost descrisă oficial drept „dificultăți alimentare”, așa cum invadarea Ucrainei a fost catalogată drept „operațiune specială”, iar victimele au fost acuzate că și-ar fi înfometat singure copiii până la moarte pentru a discredita conducerea sovietică, spune Daria Mattingly, istoric din Ucraina specializat în Holodomor.

Rana nevindecată a Holodomorului. Memoria vie ucraineană

Guvernele sovietice au negat cu vehemență existența Holodomorului, iar în URSS era interzis a se discuta despre „foamete” și victimele ei. Chiar și în prezent, deși autoritățile din Federația Rusă recunosc că a existat foamete în anii 1930 în URSS, refuză să admită natura deliberată a Holodomorului.

În Ucraina sovietică, Holodomor a fost exclus din discursul public oficial, subiectul era interzis, nu se preda în școli și nu se putea discuta despre el până la sfârșitul anilor 1980.

„Era o memorie publică reprimată, s-a vorbit despre victimele Holodomorului abia o dată cu perestroika lui Gorbaciov. Documentele au fost ținute la secret, sub cheie, abia după 2005 Yușcenko a dat acces la documentele vechi și la cele ale Ministerului de Interne, ale NKVD-ului. Atunci s-au văzut liste negre, anchetele din perioada respectivă și s-a realizat uriașa amploare a Holodomorului. Tema respectivă era extrem de sensibilă și inducea tensiuni etnice între ruși și ucraineni”, explică istoricul Armand Goșu pentru Europa Liberă.

Subiectul marii foamete a fost foarte dezbătut în Ucraina în anii administrației portocalii, 2005-2009, în timpul lui Viktor Yușcenko, dar după ce a venit la putere, Viktor Yanukovici a început să închidă dosarele, arhivele.

La 28 noiembrie 2006, Rada Supremă a Ucrainei a adoptat o rezoluție care definește Holodomor ca fiind un act deliberat de genocid.

Memoria Holodomorului este vie în Ucraina, spune pentru Europa Liberă istoricul Armand Goșu.

„În condițiile în care fiecare familie din centrul, sudul și estul Ucrainei a avut cel puțin o victimă a Holodomorului, e mai mult decât prezent în memoria publică din Ucraina”.

Faptul că Vladimir Putin vrea acum să distrugă Ucraina face ca toate amintirile îngrozitoare din perioada Holodomorului să iasă la suprafață. Memoria joacă un rol în acest război, este de părere și istoricul Armand Goșu. „E o confirmare a faptului că rușii sunt genocidari”.

Recunoașterea Holodomorului ca genocid

Holodomor fusese recunoscut ca genocid cu mai mulți ani în urmă de către 16 state: Australia, Canada, Columbia, Ecuador, Estonia, Georgia, Ungaria, Letonia, Lituania, Mexic, Paraguay, Peru, Polonia, Portugalia, Ucraina, Statele Unite ale Americii, Vatican.

În aprilie 2022, Cehia a recunoscut și ea Holodomorul, iar acum câteva zile s-au alăturat acestui pluton România, Republica Moldova și Irlanda.

În România, Declarația care condamnă foamea deliberată la care a fost supus poporul ucrainean a fost votată în ședința plenului parlamentului cu 248 de voturi.

Discuțiile despre folosirea termenului de „genocid” sunt încă foarte aprinse, mulți pretextând că evenimentele din 1932-1933 nu întrunesc condițiile definiției unui genocid.

„Marea foamete e un element central în conștiința națională ucraineană și din cauza dificultăților cu care s-au confruntat și se confruntă încă în recunoașterea acestui act genocidar. S-au confruntat cu viziunea clasică că un masacru trebuie să pornească de la un ordin scris foarte clar, o viziune intenționalistă, deși se vede limpede legătura între deciziile Mocovei și foametea din Ucraina și din alte părți”, spune pentru Europa Liberă Adrian Cioflâncă.

„Există o competiție memorială a crimelor în masă”, punctează Cioflâncă.