A venit sub forma unui cadou mult așteptat, dar nu a avut nici un manual de instrucțiuni, nici limite în acele zile. S-a arătat după 44 de ani de comunism, în care părea că și-a pierdut ultima urmă de semnificație. Însă și-a recăpătat sensul în 22 decembrie 1989, odată cu decolarea elicopterului în care se aflau Nicolae și Elena Ceaușescu.

Libertatea a fost cadoul suprem pe care oamenii puteau să îl obțină. S-a născut în piețe, între tancuri și arme, printre zâmbete și lacrimi, printre cei vii și morți.

Prețul plătit pentru eliberare a fost diferit pentru fiecare. Unii și-au dat viața, alții au făcut sacrificii care îi marchează până în prezent. Pentru unii, libertatea a fost un răspuns imediat, în cazul altora a durat luni până când au simțit-o.

La 33 de ani de la căderea dictaturii, Europa Liberă vă prezintă poveștile oamenilor care s-au aflat în centrul evenimentelor și care au trăit, în diferite colțuri ale țării, momente care nu vor mai putea fi înlocuite sau șterse, cât și felul în care au perceput aceștia mult râvnita libertate.

După trei zile de detenție, libertatea se scrie cu „l” mare

În seara zilei de joi, 21 decembrie, la ora 19.00, Nicoleta Giurcanu și copiii din cartierul bucureștean în care trăiau, Dristor, urmau să iasă la ferestre și să aprindă lumânări în memoria celor de-o vârstă cu ei, care au murit împușcați pe treptele Catedralei din Timișoara.

Informația o aflaseră de la postul de radio Europa Liberă și, spune ea, făcuseră o adevărată rețea pentru a se organiza. Însă tânăra nu a apucat să aprindă o lumânare în acea seară. Pentru că urma să fie arestată și să trăiască momente pe care nu le-a povestit nimănui timp de treizeci de ani.

La momentul Revoluției, Nicoleta avea 14 ani și era elevă în clasa a IX-a. Își amintește că în perioada dinaintea evenimentelor asculta, împreună cu familia, noaptea, în bucătărie - cea mai călduroasă încăpere din casă - postul interzis.

„Aveam un pat și un radio. Tot timpul legam firul de la radio de caloriferul înghețat și știam ce se întâmplase”.

Cu câteva ore înainte să-și ducă planul la capăt, alături de ceilalți copii din bloc, în jurul prânzului, Nicoleta și fratele ei, în vârstă de 12 ani la acel moment, urmăreau la televizor discursul susținut de Nicolae Ceaușescu de la balconul Comitetului Central (CC). După care emisia s-a întrerupt.

În acel timp, tatăl lor, ospătar la complexul Bucur-Obor, ieșise de la serviciu și se îndreptase către baricada de la Piața Romană. Odată cu lăsarea întunericului s-a întors acasă pentru a se schimba, urmând să participe din nou către manifestații. Dar nu singur.

„În același timp, niște vecini de la etajul șase, prieteni foarte buni de familie cu părinții mei, au venit și ei din piață și povesteau alarmați ce se întâmplă, dar erau entuziasmați, adrenalina își spunea cuvântul”.

Alături de el au plecat și cei doi copii ai săi, dar și alți câțiva vecini.

„Eu cu fratele meu am fost mai mult îmbrăcați pe scara blocului, că mama nu era de acord să-l însoțim pe tata”.

Au luat-o la pas pe lângă cheiul Dâmboviței spre centrul orașului. Străzile erau aproape pustii, rememorează Nicoleta, care vedea în jur grupulețe de cel mult două sau trei persoane.

Ajunși în Piața Universității spre ora 21.00, copiii au apucat să strige de mai multe ori „Jos Ceaușescu”. În jur, autoritățile porniseră tunurile cu apă și aruncau cu gaze lacrimogene. „Țin minte că ne usturau ochii și gâtul”.

Până când, la un moment dat, Nicoleta a auzit o bubuitură. Atunci, aceasta, împreună cu tatăl și cu fratele ei s-au îndreptat către fântâna de la Universitate, unde au auzit „mâinile sus!”.

Din acea clipă, pentru familia Nicoletei urmau să înceapă trei zile de agonie, în care timpul părea să fie o necunoscută, iar amintirile urmau să devină chinuitoare.

Preluați de cinci membri ai Gărzilor Patriotice, grupul din care făcea parte Nicoleta a fost dus în pas alergător, cu țevile puștilor îndreptate spre spate, către Secția 14 Miliție, cu sediul pe lângă Piața Unirii. Aici, grupul fost băgat într-un garaj.

„Erau în jur de douăzeci de persoane, noi cu mâinile ridicate și cu fața la perete. La început nu am avut voie să atingem pereții. Pe urmă, ușor-ușor, nu cred că s-a mai observat că îi atingeam”.

„Tata ne ținea pe mine de mână, pe fratele meu de mână, în timp ce ne băteau. Ne puneau să strigăm «libertate». Cu cât strigam mai tare libertate, cu atât ne loveau mai tare. Ne spuneau «Ați vrut libertate, ați vrut democrație? Vă dăm noi libertate, vă dăm noi democrație!»”.

În timp ce erau bătuți, una dintre ușile laterale ale garajului s-a deschis. A urmat cea mai pregnantă amintire a Revoluției - momentul pe care Nicoleta nu îl va uita toată viața.

„Au adus câinele. Eu mă aflam chiar la un metru de acea ușă, eram cea mai aproape de câine. Ni s-au intersectat la un moment dat privirile și ei au încercat să pună câinele să sară pe noi, să ne sfâșie. Dar câinele s-a așezat pur și simplu, a avut milă de noi. Se uitau la oameni și a refuzat să sară pe noi”.

„Atunci milițienii au început să bată câinele și să-l supună la același tratament la care am fost și noi supuși”.

Noaptea a continuat cu transferul spre Miliția Capitalei, unde tratamentele crude din partea autorităților nu s-au oprit. „Am putut să văd un domn care fusese foarte rău bătut și era pur și simplu scalpat, îi atârna pe partea dreaptă ca o fleică, așa, părul, cu tot cu piele, și îi țâșnea sângele din cap”.

Ajunși în clădirea întunecată Miliției, Nicoleta își amintește că polițiștii îi așteptau pe o parte și pe cealaltă a culoarului de la intrare, cu bastoane de cauciuc în mână.

„Am auzit la un moment dat o voce «lăsați copiii în față». Am crezut că eu și fratele meu vom fi mai cruțați, credeam că nu vom primi același tratament. Nu, nu a fost să fie așa. Ne-au lovit. Pur și simplu săream ca niște mingi de ping-pong de colo-colo”.

„Ne ridicam mâinile ca să ne apărăm capul și loveau și cu picioarele, și cu bastoanele, și cu bocancii, și cu pumnii - cu ce le venea”.

După un timp, milițienii s-au oprit. Dar asta numai din cauză că se pregătea un nou transfer. Pentru acesta, unii au fost legați cu cătușe, alții cu sfori; Nicoleta, în schimb, a fost legată cu o sârmă. A fost urcată într-o dubă, alături de alte patru persoane, printre care tatăl și fratele ei. Destinația era necunoscută.

„Tata spunea tot timpul că mergem spre Jilava. Milițienii țipau la el, să nu vorbească cu noi. Însă el tot încerca să comunice cu noi într-un fel sau altul. Încerca să ne spună că dacă ajungem la Jilava, orice am face, orice s-ar întâmpla, să încercăm să rămânem împreună și să spunem tuturor că suntem frați”.

„La un moment dat, unul dintre milițieni i-a pus țeava pe pușcă în gura tatălui meu și i-a spus că dacă mai vorbește cu noi îi zboară creierii”.

Pentru Nicoleta, amintirile nu sunt deloc plăcute și le-a ținut ascunse, după cum mărturisește, timp de foarte mulți ani „într-un sertar al minții și al sufletului”. Îi este greu să rememoreze evenimentele din cele acele zile, însă spune că totul a meritat.

În cursul dimineții de 22 decembrie, duba ajunsese la Jilava. În mod accidental, fata de 14 ani a fost băgată în Fortul 13, în celula 89-99, în care se aflau aproximativ 50 de bărbați.

„Tata mai mult răgea decât striga, că nu mai avea glas. Zicea că este un copil, o fată în celulă”.

„Avusese niște pachete de țigări BT, pe care le ascunsese în căptușeala de la haină, pe care le dăduse și soldaților, și celor de prin piață când am fost la protest. A luat un pachet de acolo și l-a aruncat spre geamul celulei, pentru că era un gardian care se tot plimba pe acolo, era în fața ferestrei celulei. I-a aruncat pachetul de țigări și i-a spus că sunt acolo, că trebuie să mă ducă la femei, că sunt fată”.

„Gardianul a încercat să îl liniștească. Atunci am auzit pentru prima oară numele lui Ion Iliescu și că o să ne dea curând drumul”.

La ora 6.00, oamenilor le-a fost adusă mâncare, iar Nicoleta a fost scoasă din celulă și dusă în curte, unde s-a reîntâlnit cu fratele ei și cu alți nouă minori. Acolo se afla și doctorul penitenciarului, care îi examina pe copii.

„Mie mi-a pus în mână un bănuț de cinci lei și mi-a zis când ajung la București să-mi iau fratele de mână, să cobor cu el la metrou și să mă duc direct acasă. El a fost singura figură umană din noaptea aia”.

Fratele Nicoletei primise o aspirină și speranțele, în acel moment, erau mari. Ele s-au spulberat însă la fel de repede ca ușurința cu care milițienii îi băteau pe oameni. A urmat un nou transfer cu duba, spre locul de unde plecaseră spre Jilava: Miliția Capitalei.

„Ne-au pus să spălăm culoarele pline de sânge… Vă dați seama ce era acolo, după noaptea în care au fost aduși arestații din Piața Universității, și bătuți, și călcați în picioare”.

Pe urmă, cei unsprezece copii au fost duși într-o sala de clasă, în care erau amplasate mai multe bănci lungi și o catedră. În spatele catedrei, pe perete, era pus un ceas și portretele lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu. Atunci, Nicoleta a văzut pentru prima oară cât este ora - 8.15.

„Majoritatea copiilor se întinseseră pe băncuțele alea și ațipiseră. Cred că milițienii nu știau ce să facă cu noi. Fratele meu se întinsese și pusese capul pe picioarele mele. Și eu plângeam. Mă uitam la ceas și mă gândeam dacă îl omoară pe tata în Jilava, ce face mama mea acasă cu sora cea mică…”.

Până când, după ore de tratamente inumane și oboseală, unul dintre băieții din sală s-a ridicat, a luat tabloul lui Ceaușescu și l-a călcat în picioare.

„Vă dați seama ce zgomot s-a făcut. S-au trezit copii, au intrat milițienii. Nimeni n-a recunoscut nimeni cine ar fi făcut așa ceva. Ne-au pus în fața tabloului spart și plin de cioburi și ne-au pus să ne cerem iertare, cu mâinile lipite ca la rugăciune”.

Până să ajungă acasă, în seara zilei de 23 decembrie, Nicoleta a petrecut aproape 24 de ore într-un Centru de Primire Minori - un loc mai înfricoșător, spune Nicoleta, decât Fortul 13 sau Miliția.

„Imaginați-vă Piteștiul la dimensiuni reduse, la dimensiunea minorilor. Ce am trăit acolo, mi-a trebuit o viață ca să ajung să povestesc”.

Pentru Nicoleta, calea spre libertate a însemnat bătaie. A însemnat suferință, sacrificiu și putere de a trece peste trei zile de teroare. Amintirea este, totuși, încă prezentă și nu poate să dispară. Face parte din ea.

În loc de a sărbători, cum o mare parte a românilor au făcut, Nicoleta și familia ei au stat închiși în casă timp de trei luni, cu pături în geam și cu un cuier în ușă, de teama așa zișilor „teroriști” și a celor care i-au maltratat în acele zile.

„După trei luni m-am dus la școală, în clasa a IX-a. Și colegii mă așteptau cu drapelul pe bancă. Și am fost eroina lor. Nu știu dacă asta este libertate. Este libertate cu lacrimi și cu sacrificiu”.

„Știți cum, când strigi libertate ți se umple pieptul de cuvântul ăsta, dar când ajungi într-adevăr să te simți liber, te simți ori bătrân, ori obosit, ori umilit, ori dezarmat. Simți că nu mai are valoare cuvântul libertate, pentru că ai sacrificat totul”.

Pentru Nicoleta, luna decembrie trece încet. Este o perioadă grea pe care încearcă să o evite. În prezent, aceasta le povestește tinerilor din noua generație despre decembrie 1989 și despre sacrificiile făcute de oameni pentru libertatea de astăzi.

„Libertatea este cuvântul cel mai scump. Credeți-mă, eu scriu cu L mare cuvântul libertate, de atunci, din 89, pentru că am suferit și pentru că libertatea, pentru mine, înseamnă, într-adevăr, foarte mult”.

O fată, un steag și un balcon

La Revoluție, în balconul CC-ului s-au putut remarca mai multe personaje. Printre ele s-a aflat și „fata cu steagul”. Gabriela Floare Nanuș, pe numele ei, spune că în adolescență era o persoană rebelă. Era dornică de libertate și voia să-și construiască un viitor diferit, unul fără îngrădiri.

Auzise cu o lună înainte, la Radio Europa Liberă, că Nadia Comăneci fugise din țară. „Și mi-a venit ideea să fug și eu”.

Istoria a făcut, însă, ca tânara de 17 de ani să nu mai fie nevoită să plece din România, căci sosise momentul schimbării de regim.

Tot la Europa Liberă auzise de evenimentele de la Timișoara.

„Primul instinct a fost să mă duc acolo. Așteptam să văd exact ce se întâmplă. Erau informații puține, erau informații cum că trenurile către Timișoara sunt controlate de Securitate, de Miliție”.

Gândindu-se la cum să ajungă în vestul țării, manifestațiile au ajuns și la București. În seara zilei de 21 decembrie, Gabriela era în vizită la o prietenă din cartierul Drumul Taberei. Se dăduse vestea despre evenimentele de la Universitate și cele două au hotărât că trebuie să fie acolo.

Au mers pe jos spre centrul orașului, în noapte, printre rafale de gloanțe. „Se vedeau și se și auzeau. Era așa, o atmosferă - adrenalină la maximum. Nu știam pe unde s-o luăm, era frig… până la urmă ne-am întors acasă atunci, cu gândul să pornim a doua zi dimineața, cu tramvaiul sau cu un mijloc de transport”.

Dis de dimineață, pe baza celor trăite, prietena ei nu a mai vrut să iasă din casă. Așa că Gabriela s-a dus singură spre CC. Sosise în Piața Revoluției când elicopterul era gata să decoleze de pe clădire.

„Și am dat din coate și am ajuns chiar la intrarea în CC. M-am strecurat prin mulțime, eu foarte supărată și foarte pornită să-l prind pe Ceaușescu, să-l omor eu cu mâna mea”.

Înăuntru era o mare de oameni, rememorează acesta. În drumul ei spre ultimul nivel al actualului Minister de Interne, tânăra s-a oprit la fiecare etaj. Telefoanele sunau încontinuu și forțele de ordine, echipate „până în dinți” erau omniprezente.

„Cred că pe la etajul trei sau patru am dat peste un grup de soldați, era și un ofițer cu ei, și m-am speriat puțin. Dar respectivul ofițer mi-a zis «nu te speria, armata e cu voi»”.

La auzul acestor cuvinte, Gabriela și-a continuat traseul spre acoperiș, dar ajunsă sus, aceasta s-a văzut singură; elicopterul decolase.

„Am coborât din nou la ultimul etaj, unde era un depozit cu material de propagandă, cu bannere, cu steaguri. Acolo am găsit steagul tricolor și n-aveam cu ce să tai stema din mijloc. Trebuia să tai stema”.

Într-un birou a găsit o lamă, așa că a decupat bucata din mijlocul drapelului și a urcat din nou pe acoperiș, unde a fluturat pentru prima dată steagul.

„Acolo am simțit, pentru prima dată libertatea. Un sentiment care nu se poate descrie și un sentiment pe care cred că foarte puțină lume îl trăiește. Nu știu cum să zic. E ca și cum aș fi stat toată viața mea într-o văgăună, știind că afară lumea e colorată și frumoasă, și mi-am dorit foarte mult să ies de acolo”.

În vreme ce simțea pentru prima dată starea care avea să-i schimbe viața, Gabriela a auzit un foc de armă în spatele ei. Când s-a întors, un bărbat, care găsise un pistol în clădirea Comitetului, testa arma. Acesta a coborât la primul etaj al clădirii, unde se aflau birourile soților Ceaușescu și balconul de unde fostul dictator ținuse ultimul său discurs.

„N-am apucat să fac nimic, că m-a tras cineva de mânecă și mi-a zis «Tu, cu steagul, treci pe balcon, că nu e nimeni cu vreun steag pe balcon»”.

„Și uite așa am ajuns eu pe balcon. Și am stat acolo, fluturând steagul, în euforia momentului, până când s-a înserat și până când a început să se tragă de undeva din clădirea în care eram noi”.

La plecarea din Comitetul Central, Gabriela a încercat să ia un scut abandonat, o cască și tricolorul pe care îl fluturase. Voia să dea o mână de ajutor soldaților din piață.

„Afară, un soldat a îndreptat arma către mine și era cât pe ce să mă împuște. Apoi m-a recunoscut și mi-a zis să renunț la obiecte”.

Gabriela nu a rămas cu obiecte materiale drept amintire din acea zi, însă îi rămâne, ca suvenir, libertatea.

Pe vremea comunismului, pe lângă faptul că nu putea să facă ce își dorea cu viața ei, fiind constrânsă de circumstanțe, aceasta își dorea cel mai mult să vadă lumea, să exploreze, să se cunoască pe sine - „lucruri care nu se puteau face la momentul respectiv, eram foarte limitați din punctul ăsta de vedere”.

„Noi discutam și ne minunam că la toaletele publice din țările non-comuniste se găsește hârtie igienică și săpun. Asta, pentru noi, era culmea luxului și culmea opulenței”.

Astfel, Gabriela a sărbătorit libertatea călătorind. Și-a făcut un pașaport și a vizitat țări din toată lumea, cunoscând oameni și culturi noi.

„Am încercat să profite de libertatea câștigată cât mai mult”.

Mărturisește că este recunoscătoare că este în viață. Dacă ar fi încercat să fugă din țară, cum și-ar fi dorit înainte de Revoluție, aceasta a luat în considerare scenariile în care nu fi reușit să plece din România, ar fi fost rănită sau chiar omorâtă.

„Nu știu ce s-ar fi întâmplat cu mine. Libertatea este foarte prețioasă pentru cei care n-au avut-o. Pentru cei care au avut-o de la început și o iau ca atare, nu este prețioasă”.

La Timișoara, unde a început totul, se trăgea în spital

În interval de patru ore, 250 de răniți și 50 de morți au fost transportați la Spitalul Județean din Timișoara în 17 decembrie 1989. Toți suferiseră plăgi prin împușcare.

La vremea respectivă, Horia Pleș era medic specialist în neurochirurgie. Fusese plecat din oraș în 15 decembrie, în prima zi în care oamenii veniseră în fața casei pastorului László Tőkés, pentru a-l susține.

„A doua zi, în 16, la raportul de gardă, așa, cu voce înceată, am auzit de la colegii mei că a fost ceva mișcări la casa lui cu o zi înainte. M-am gândit că ar trebui să se întâmple ceva și a doua zi”.

Și s-a întâmplat. În 16, acțiunea de susținere a pastorului se transformase într-o manifestație, în cadrul căreia se scandau mesaje anti-comuniste.

„Este greu să vă imaginați, când n-ați trecut prin asta, ce înseamnă să te naști și să crești în comunism și să se strige «jos comunismul». Nu îți venea să crezi, era ireal”.

La acel moment, în spital fuseseră internate patru persoane, ca victime ale altercațiilor de pe străzi. O altă zi mai târziu, în 17 decembrie, doctorul Horia Pleș spune că spitalul arăta altfel: unele geamuri și neoane erau sparte, iar tablourile propagandistice cu Nicolae Ceaușescu nu mai erau pe pereți.

Până la ora 17.00 a fost relativă liniște, dar acesta este și momentul în care situația de la Timișoara a degenerat și gloanțele au făcut ca numărul de victime să pună spitalul în fața unei situații nemaiîntâlnite vreodată.

„Este groaznic să vezi în patru ore 300 de oameni împușcați. Țin minte că era un medic urolog venit dintr-o zonă de conflict, care era livid, stătea pe ciment, într-un colț. «Dar de ce ești așa de impresionat?», l-am întrebat. «Că voi sunteți obișnuiți cu împușcații, cu morții».

„Zice «Suntem în război, dar niciodată nu am văzut așa ceva»”.

Majoritatea răniților erau aduși cu mașini personale; odată ce pacienții erau lăsați în curtea interioară de la Urgențe, în grabă, din cauza stării de tensiune, vehiculele o luau la goană.

„A venit și un elicopter în curtea asta și a început să se tragă din el în mașinile care aduceau răniții. Vă dați seama că îmbulzeala a fost și mai mare atunci”.

La intrarea în spital, perfuziile erau pregătite pentru pacienți dinainte, pentru a nu se pierde timpul. Tot ce se întâmpla între pereții unității medicale era contra cronometru. În acea zi, medicul Horia Pleș a avut șase pacienți împușcați în cap. Intervențiile chirurgicale se desfășurau în paralel, în două săli diferite. Dintre aceștia, doi au murit pe hol, așteptând. Nu erau suficiente resurse disponibile.

„Pe la 2.00 noaptea am terminat cu operațiile și pe la 4.00 a început o ploaie torențială. Atunci s-a terminat vacarmul”.

Pentru o perioadă de o săptămână, atât medicul Horia Pleș, cât și restul echipei de doctori, nu au părăsit spitalul. Au primit alimente proaspete abia în 25 decembrie, când soții Ceaușescu au fost executați. Tot atunci, unele tiruri au putut trece granițele, astfel încât stocul de medicamente a fost refăcut. Și tot atunci, medicul afla că „istoria este ciudată câteodată”.

„Locotenentul care era cu mai mulți soldați internați mi-a povestit la un moment dat că a tras asupra spitalului în 17 decembrie, până când a fost arestat Ceaușescu. Pe urmă a fost trimis să apere spitalul”.

Primul moment de libertate resimțit de Horia Pleș a fost după execuția dictatorilor. Acesta își reamintește că oamenii de la blocurile din jur deschideau ferestrele și țipau de bucurie.

„S-a simțit o ușurare uriașă. S-a simțit. Am simțit și eu. Chiar dacă pe urmă te-ai gândit «oare sigur nu se mai întâmplă nimic?» Dar în momentul în care s-a anunțat că Ceaușescu a fost omorât, toată lumea a fost ușurată, clar. Am fost fericit”.

După ce a reușit să iasă din spital, la o săptămână de la sângeroasele evenimente, Horia Pleș a început să chestioneze ideea de libertate. A fost nevoie de șase luni ca acesta să simtă cu adevărat așa.

„Abia atunci m-am lămurit că nu se mai poate întâmpla nimic în sens negativ. Adică să revină la structurile care au fost înainte, pentru că încă erau obiceiurile vechi”.

Cei din jurul său împărtășeau aceleași impresii. Ca exemplu de frică de a utiliza libertatea, medicul vorbește despre un episod în care o echipa de la un centru cinematografic din București a venit la spital să realizeze un film documentar.

„Să știți că după jumătate de an, încă foarte multora le-a fost frică să dea interviuri. Nu au vrut. Eu am acceptat, fiind mai tânăr. Am vorbit despre ce am văzut în noaptea aia, despre toate cadavrele, despre împușcați. Dar să știți, niciun coleg de-al meu nu a vrut să să vorbească - și acest lucru s-a întâmplat și la serviciile de chirurgie”.

„Am avut speranța că lucrurile vor merge foarte repede înainte”

În prezent cercetează istoria recentă a României, dar a și trăit-o.

Istorica Lavinia Betea se afla la Arad la începutul Revoluției. Lucra în presă și a trăit tranziția spre libertate în stradă - aceasta este și cea mai vie amintire ale acelor zile: strada.

„Părea o mare imensă de capete, de oameni. Simțeai înăuntrul aceste mulțimi că nu ți se poate întâmpla nimic rău. Deși Ceaușeștii erau acolo, deși în fața primăriei se aflau soldați, simțeai că nimic, nimic nu poate să ne stea împotrivă. Nimic rău nu ni se mai poate întâmpla”.

La aflarea știrii că soții Ceaușescu au fugit cu elicopterul din București, Lavinia Betea s-a îndreptat către tipografie. A luat interviuri unor soldați și i-a întrebat cum trăiau momentele respective.

„Cred că niciodată n-a existat acea coeziune și acel entuziasm care i-a cuprins pe toți, pe toți cetățenii. Ne îmbrățișam în stradă, cunoscuți și necunoscuți, cu lacrimi de bucurie că am scăpat, că s-au schimbat toate. Îi identificaserăm pe ei, pe parcursul unui deceniu, cu tot răul care fusese. Simpla lor dispariție ni s-a părut atunci că ar arunca departe de noi tot ceea ce fusese rău și, evident, dacă răul nu mai era, nu mai rămânea altceva decât binele. Decât binele”.

Profesorul de politică comparată și istorie recentă, Dragoș Petrescu, lucra la Fabrica de becuri Romlux din Târgoviște în decembrie 1989. Primul lucru făcut după aflarea veștii că România Socialistă aparținea trecutului, a fost să spere că noua Românie se va construi foarte repede.

„Ne gândeam că ar trebui să muncim ceva mai serios și să începem ce să acordăm mai multă atenție lucrurilor pe care le facem și pentru noi, dar și pentru această țară - pe care o voiam democratică. Ideea era că ne căutam fericirea, dar în același timp, trebuia să avem puțin atenție și să ne ocupăm de binele public”.

În fabrică, lumea era euforică și, pentru prima oară, barierele dintre cele două categorii de angajați erau ridicate.

„Întotdeauna a existat în România comunistă o tensiune între intelectualitatea tehnică și muncitori. Atunci am simțit că există o solidaritate și o comuniune, chiar am avut speranța că lucrurile vor merge foarte repede înainte”.

Oamenii își arătau disponibilitatea, încercau să găsească soluții comune pentru viitorul care se năștea în fața lor, iar Dragoș Petrescu admite că și-ar fi dorit ca acele clipe să dureze mai mult.

„Cred că am fi ajuns mult mai departe decât suntem astăzi. Pentru că Revoluția din decembrie a fost posibilă datorită acestor scurte momente de solidaritate, în care n-a mai existat o neîncredere între păturile sociale, între intelectuali și muncitori, între zona aceasta rurală și zona urbană”.

Un alt moment care l-a impresionat pe profesor a fost solidaritatea internațională arătată României, care a dispărut complet în urma Mineriadelor, după cum afirmă acesta.

„Ne uitam la televiziuni, dar pentru prima dată vedeam cum România este privită altfel și cred că ăla a fost un moment care, de fapt, ne-a făcut să sperăm extraordinar de mult. Nu cred că România a mai fost privită la fel de frumos de foarte multă vreme”.

„Fiecare clipă trăit acolo a fost un miracol”

Cu o zi înainte de plecarea cuplului dictatorial din București, Stelian Tănase, scriitor și istoric, redacta o scrisoare de protest împotriva lui Nicolae Ceaușescu, pentru cele întâmplate la Timișoara. Auzind la radio despre manifestațiile din Capitală, Tănase s-a îndreptat către Piața Palatului.

Prima imagine a revoluției pe care acesta o are este de pe bulevardul Magheru, unde se formase prima baricadă. A stat până la miezul nopții în stradă și a participat și la manifestațiile din ziua următoare, din fața Comitetului Central.

„Am vorbit în balconul lui Ceaușescu la stația de amplificare pe care eu am montat-o cu un băiat, care știa unde sunt. Le-a adus de undeva din subsol și am pus microfoanele. De atunci încolo lumea a început să vină să vorbească la microfoanele acelea”.

Stelian Tănase s-a aflat și în Studioul 4 al Televiziunii în timpul Revoluției. A ajutat un operator de imagine cu șase casete, pe care i le aduse de acasă.

Spune că acele zile, din decembrie, au fost cele mai fericite din viața lui.

„Cele mai intense, cele mai adevărate, nimic nu poate să schimbe memoria pe care o am asupra acelor zile”.

„Toate zilele alea au fost așa. Fiecare clipă trăit acolo a fost un miracol, ceva extraordinar. Era o trăire foarte intensă și toată lumea era așa, nu eram eu mai breaz. Eram cu toții conștienți că trăim niște evenimente foarte mari”.

Scriitorul a simțit libertatea pe deplin la scurt timp după căderea comunismului, când libertatea de exprimare nu mai era cenzurată; acesta a reușit să-și publice cărțile care fuseseră interzise.

„Am început să simțim gustul libertății, că înainte o teoretizam. Am început să-i simțim gustul și să construim această nouă realitate. Pentru că n-aș putea să vă spun că astăzi suntem liberi. Nu suntem nici controlați, în lesă, cum eram în anii 80, dar nici liberi nu putem să spunem că suntem”.

„Există un determinist, există o societate încă fragilă, care n-are valori democratice puternice”.