„Ni s-a spus că noi ar trebui să fim la cratiță, nu pe terenul de fotbal” | Și fetele pot marca goluri

Fotbalul feminin din România este într-o perioadă de popularizare, în care mingea pare să fie în careul fetelor. Într-o lume predominant masculină, jucătoarele sunt din ce în ce mai numeroase – și mai vizibile.

Acum zece ani, în țară existau doar 300 de fotbaliste. Între timp, numărul lor a crescut de 200 de ori, astfel încât pe gazoane sunt prezente 66.000 de fete. Cele mai multe sunt junioare, adică au vârste cuprinse între 9 și 17 ani, arată datele Federației Române de Fotbal (FRF).

Și numărul senioarelor s-a dublat într-un interval destul de scurt. 235 de fete jucau în Ligile 1, a 2-a și a 3-a în 2014. Cinci ani mai târziu, numărul lor era de 448.

Cu toate acestea, chiar dacă lucrurile merg într-o direcție bună, fotbalul feminin și fotbalul masculin sunt departe de a fi la egalitate. Iar mingea se îndreaptă, deloc subtil, spre echipele băieților.

În așteptarea fluierului

Cu o oră înainte de începerea antrenamentului, în curtea Grupului Școlar Tehnic din Alexandria e liniște. Atât de liniște încât nu se aude absolut nimic. Poziționarea la periferia orașului, la o distanță nu foarte mare, dar suficientă de șosea, face ca singurul sunet care se distinge să fie, din când în când, claxonul unei locomotive.

În spatele liceului, după ce traversezi o alee dreaptă, din asfalt, se arată un câmp imens, împrejmuit în două părți de o pădurice. Suprafața, pe care se află mai multe porți, a fost transformată în teren de fotbal și este locul unde fetele de la CSM Alexandria se antrenează o oră jumătate pe zi, timp de cinci zile pe săptămână.

Echipa de senioare a luat naștere în 2012 și este formată din 17 fete, cu vârste cuprinse între 15 și 29 de ani. Acum sunt în Liga 1, dar drumul până aici nu a fost tocmai ușor, spune antrenorul Călin Pistolea, venit să aranjeze terenul. Prin 2014, din cauza problemelor financiare, senioarele au fost nevoite să renunțe la fotbal și să-și găsească alte meserii.

Până în 2016, clubul a antrenat doar junioare, urmând ca, din același an, senioarele să revină și să ajungă în cea mai bună ligă.

Liniștea din jur este întreruptă brusc de pornirea aspersoarelor care udă gazonul proaspăt tuns, ceea ce înseamnă că antrenamentul urmează să înceapă în curând. Antrenorul aduce dintr-o magazie mai multe accesorii care vor fi folosite pentru exerciții - jaloane, obstacole de viteză, mingi de echilibru și o scară pentru exerciții de coordonare - și le poziționează pe teren.

După câteva minute, din direcția vestiarului, grupuri de trei-patru fete apar pe teren, zâmbitoare și energice. Poartă tricouri roșii, pantaloni scurți negri și crampoane de toate culorile imaginabile, care fac ca iarba să fie mai puțin verde și mai mult portocalie, galbenă sau albastră.

„Mi-e frig la picioare”, spune una dintre jucătoare către o coleg, râzând, deși afară, în Teleorman, sunt 37 de grade.

Își lasă sticlele de un litru umplute cu apă rece pe marginea terenului, într-o linie dreaptă, și ajută la aranjarea lui. Odată ce apare și sacul cu cel puțin 10 mingi de fotbal, fetele se strâng într-un semicerc în jurul antrenorului. Urmează un scurt moment pentru discuții.

Prima etapă a sezonului se apropie, așa că va veni și primul meci. Călin Pistolea își începe discursul prin a le încuraja pe fete și le spune, în orice eventualitate, că pierderea unui joc nu înseamnă un capăt de lume.

„Ne bat, ne bat; îi batem, îi batem”.

Pe urmă, le explică în ce constă antrenamentul: încălzire cu mingea, exerciții cu accesoriile de pe teren, reprize de alergare și, la final, un scurt meci, în care scopul este urmărirea adversarului. Se aude un fluier și cele treisprezece fete încep să se răsfire pe teren.

Călin Pistolea le urmărește atent, dintr-un colț, după care se plimbă printre ele și le dă sfaturi.

„Întindeți picioarele, atenție la pași, nu vă mai grăbiți”, sunt cele mai des auzite expresii.

O dată la cincisprezece minute, jucătoarele primesc scurte pauze, în care se așează, beau apă, profită de aspersoare și își revin din oboseală. Continuă cu șase ture de teren, în care aleargă ba mai repede, ba mai încet, după cum le spune antrenorul, și se echipează pentru meciul dintre ele.

Peste tricourile roșii își trag niște maiouri largi verzi sau portocalii, în funcție de echipa în care au fost atribuite de antrenor, neștiind care dintre ele va fi câștigătoare. Însă speră să facă parte din ea, căci, în caz că vor pierde, vor face genuflexiuni, flotări și alte câteva ture de teren.

Deși pe parcursul jocului, diferența de scor a fost inițial mare, spre ultimele faze, echipele erau la egalitate: 9-9. În final, echipa portocalie a marcat golul învingător, deci fetele din echipa verde au primit „pedeapsa” exercițiilor în plus.

Antrenorul vede totul

„Sunt și cel care le ceartă, și cel care le împacă, însă ele știu destul de bine că atunci când «le cert», tot spre binele lor este. Încerc să fac tot ceea ce depinde de mine să le ajut să progreseze”, spune antrenorul Călin Pistolea, care este și profesor de educație fizică.

Și-ar fi dorit să fie fotbalist, dar faptul că poate să le ofere posibilitatea fetelor să joace la un nivel avansat îl împlinește la fel de tare.

Precum o spun și statisticile FRF, Pistolea a observat că fotbalul feminin românesc a luat o amploare fără precedent. Totuși, explică acesta, realitatea din țară nu se poate compara cu cea europeană.

Una dintre primele probleme remarcate, din experiența de până acum, este mentalitatea.

„În alte țări, am observat că sunt părinți care merg cu fetele la stadion. În schimb, la noi este oarecum o reticență, unde părintele are dubii dacă eu, ca antrenor, merg și vorbesc cu el și îi spun că fata lui are calități pentru fotbal. Totul pleacă de la noi, de la oameni”.

Conform spuselor lui, o asemenea mamă sau un asemenea tată sunt greu de convins că o fată ar putea să practice fotbalul. Dar nu și imposibil, drept dovadă fiind numărul sutelor de mii de junioare din România.

Odată ajunse la cluburi, situația nu este roz pentru toate aspirantele. În cazul echipelor mai mici, precum este și cazul celei din Alexandria, este posibil să apară și probleme pe partea financiară. Iar de la bani începe și bunăstarea - echipamente sportive, resursa umană și, în cele din urmă, salariile.

„La alte cluburi, spre exemplu la Cluj, Bistrița, Constanța și Timișoara, fetelor li se oferă alte condiții față de ceea ce oferim noi”.

În prezent, spune Călin Pistolea, clubul - finanțat în mare parte de Consiliul Local Alexandria - are probleme cu materialele sportive, cu echipamentele și cu personalul. Chiar și așa, în lipsa unor membri esențiali, se descurcă.

„Multe echipe au un staff destul de numeros, cu preparator fizic, cu kinetoterapeut… în schimb, la noi, sunt eu, antrenorul de portari și antrenorul secund, care este și antrenor la juniori”.

„Deci suferim puțin, dar astea-s condițiile la clubul nostru și nu putem să emitem mai mult, pentru moment”, adaugă Călin Pistolea, care a preluat și atribuțiile unui preparator fizic, și al unui îngrijitor de teren.

Fotbalul nu este o ocupație cu normă întreagă pentru multe dintre jucătoarele din România. La CSM Alexandria, fetele sunt, în paralel, eleve, studente sau au un al doilea loc de muncă; banii obținuți din sport nu le-ar fi suficienți pentru a se întreține o lună la alta.

„Este destul de dificil să îți asiguri existența cu banii pe care îi câștigi, însă sunt niște bani care nu sunt nici mulți, dar nici puțini. Sunt niște bani care le ajută în dezvoltarea lor”.

În contextul în care cel mai mare salariu oferit unei jucătoare din Teleorman este de 2.000 de lei, Călin Pistolea vede fotbalul feminin mult mai dezvoltat în viitor, cu condiția ca și resursele materiale să fie mai mari. Astfel, și tinerele jucătoare vor fi mai motivate să aleagă calea sportului.

„Acum trebuie să vedem și ce putem să le oferim la vârsta la vârsta senioratului, pentru că există o anumită perioadă în viață când nu trebuie să mai trăiești pe banii părinților și trebuie să ai și tu anumite resurse, să ai o sursă de venit din care să trăiești”.

Sfatul lui Călin Pistolea pentru viitoarele fotbaliste: „În timp ce joacă fotbal, eu, prin meseria mea de profesor, încerc să le îndrum să-și termine o facultate, să își creeze un viitor, iar fotbalul să îl privească ca pe un hobby și de ce nu, ca pe o sursă de venit în plus față de profesia pe care o au de bază”.

Când fotbalul e totul, joci până în ultima zi

Când avea șase ani, Claudia Pană a descoperit fotbalul. A jucat o bună perioadă cu băieții, până opt ani mai târziu, când a aflat de existența fotbalului feminin printr-o competiție școlară. Atunci i s-a propus să aplice la mai multe cluburi din țară.

Cei șapte ani de când joacă fotbal profesionist au trecut neașteptat de repede, mărturisește Claudia, care are acum 21 de ani și este studentă în anul III la Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport.

Înainte de CSM Alexandria, Claudia, care este din Olt, a mai jucat la campioana Olimpia Cluj și la vicecampioana Heniu Prundu Bârgăului din județul Bistrița-Năsăud, dar s-a oprit o perioadă și la Naționala Feminină.

Momentul în care le-a spus părinților că vrea să joace fotbal nu a fost o surpriză, având în vedere că și bunicul său a jucat fotbal.

„Familia a avut o oarecare teamă că o să renunț la carte și nu prea erau de acord ca eu să fac acest pas, să vin la Alexandria, însă am făcut un pact cu ei. M-au ajutat și m-au sprijinit și cei de la Alexandria, și am mers în paralel pe două drumuri, și cu fotbalul, și cu cartea”.

Iar drumul cărții nu se termină aici. După absolvire, Claudia vrea să facă și masteratul, și doctoratul.

Spune zâmbind, emoționată, că pentru ea, fotbalul reprezintă totul și vrea să continue cu sportul „până nu mai poate”. După, dorește să obțină și carnetul de antrenor, deci va fi antrenoare. Până atunci, un moment de care Claudia își va aminti mereu a fost marcarea unui gol, la vârsta de 15 ani, pentru Echipa Națională, într-un turneu de calificare.

Mai are parte și de zile mai puțin bune, peste care trece repede.

„Sunt genul de persoană care nu suportă înfrângerile sau să facă un meci mai puțin bun. Nu pot să accept asta, dar astea fac parte din viața noastră. Timp de o zi simt un dispreț, dar ziua următoare știu că trebuie să mă mobilizez, știu că trebuie să trag linie, să învăț din greșeli și să nu mai repet aceste greșeli, să continui să devin din ce în ce mai bună”.

În categoria momentelor neplăcute se încadrează și episoadele sexiste, atât în spațiul public, cât și în cel privat, pentru că lumea fotbalului feminin nu a fost ocolită de ele. O mare parte a spectatorilor, chiar și a persoanelor din lumea fotbalului, sunt încă de părere că femeile nu ar avea ce să caute pe teren și că acest sport este unul exclusiv masculin.

„Cred că toate ne-am confruntat cu câte un astfel de episod, și pe rețelele de socializare, și la meciuri, din tribune s-a mai auzit. Ni s-a spus că noi ar trebui să fim la cratiță, nu pe terenul de fotbal. Ceea ce mi s-a părut foarte jignitor”.

„Și noi putem să jucăm fotbal și eu cred că am dovedit asta și vom dovedi în continuare”.

Depășind momentele cu încărcături negative, Claudia se bucură de timpul petrecut cu fetele din echipă, care au devenit treptat mai mult decât niște coechipiere.

„Am jucat și la alte echipe și sincer, aici este unitate și chiar apreciez asta, că ne înțelegem între noi și că luptăm împreună. Când e de râs, e de râs. Când e seriozitate, e seriozitate”.

Când vine vorba de bani, pentru că pasiunea nu-i ține de foame, jucătoarea spune că nu s-ar putea întreține doar din banii proveniți din fotbal și că are parte și de surse suplimentare de venit.

„Mă bucur că am și bursă la facultate și mă mai ajută și părinții ca eu să să pot să îmi cumpăr tot ce am nevoie și să supraviețuiesc. Banii de la fotbal nu sunt suficienți”.

În ochii Claudiei, viitorul arată bine, dar pentru asta e nevoie de mai multe investiții în latura feminină a fotbalului. Atunci, crede ea, fetele vor trece la un alt nivel al performanței și vor fi ceva mai promovate.

Sfatul Claudiei pentru viitoarele fotbaliste: „Un sfat sincer ar fi să facă acest fotbal mai mult de plăcere decât din obligație. Și în paralel să se țină bine și de carte, pentru că adevăratul nostru viitor ține de carte, mai puțin de fotbal. Dar nu vreau să le demoralizeze aici, însă asta este realitatea pe care trebuie să o acceptăm”.

Cea mai tânără jucătoare: „Și noi putem face aceleași lucruri precum băieții, poate chiar și mai bine”

Cea mai tânără jucătoare de la CSM Alexandria este Maria Laura Dumitru. Are 15 ani și doar ce a intrat în clasa a IX-a. Vara ei a fost destul de aglomerată, pentru că s-a împărțit între meditațiile pentru Evaluarea Națională și antrenamente - și a reușit să facă față ambelor.

În cazul acesteia, clubul la care activează este primul din care face parte. A început să joace într-un cadru organizat în urmă cu doi ani și a ajuns într-un timp destul de scurt la echipa de senioare.

Locuiește lângă Alexandria, așa că trebuie să facă naveta. Cu asta o ajută părinții, care la început nu au fost prea încântați de ideea că fiica lor vrea să practice fotbal de performanță, dar au avut timp să se obișnuiască și acum sunt susținătorii ei.

La rândul ei, și Maria s-a obișnuit cu tranziția la echipa „mai mare”, însă mai are momente în care îndoielile în legătură cu abilitățile pe care le are pe teren pun stăpânire pe ea.

„Se cunoaște diferența între cele două echipe, dar încerc să fac față și să ajut cât pot, să le ajut pe fete cât pot. Mă simt puțin presată. Mi-e frică să nu le încurc, vreau să le ajut cât mai mult. Dar fetele au fost întotdeauna binevoitoare să mă ajute, mă înțeleg”.

În ciuda nesiguranței trecătoare, simte că atunci când joacă fotbal uită de realitate. Nu uită însă să țină bentițele departe de teren. În timpul unui meci a purtat un astfel de accesoriu și spune că i-a adus ghinion.

Deși este mică, a conștientizat că sportul pe care îl practică ar putea fi mai dezvoltat și mai apreciat și, după cum spusese și Claudia, a fost pusă față în față cu diferite percepții despre fotbal, percepții venite din partea unui grup mai mare, din care nu fac parte doar părinții ei.

„Nu mă simt prea bine, pentru că știu că și noi putem face aceleași lucruri precum băieții, poate chiar și mai bine. Și nu e tocmai ușor. Nu îmi vine tocmai ușor să aud mereu asta. Dar încerc să demonstrez că nu e așa”.

Sfatul Mariei pentru viitoarele fotbaliste: „Dacă le place sportul, să se apuce cât mai repede, să facă ceea ce le place. Pentru că e important să faci asta, să simți că ai un rost”.

De la ora 7.00 profesoară, de la 19.00 fotbalistă

Cu un pix și o foaie, în primăvara anului 2009 - așa începe povestea jucătoarei cu cea mai multă experiență de la CSM Alexandria.

Oana Maria Dumitrache era în clasa a IX-a și avea 15 ani când a decis să-și facă o echipă de fotbal. Se apropiau competițiile între licee și nu voia să le rateze. Voia să joace fotbal. Îi plăcea să facă asta de mică și singurii cu care avusese ocazia să dribleze erau băieții.

„Eram o ciudată, cum ziceau ei”.

A găsit membre pentru o echipă, un profesor care să le coordoneze și restul este istorie.

Anul acesta se împlinesc 14 ani de când joacă fotbal și e foarte fericită că poate să fie pe teren în fiecare zi. În același timp, a devenit și persoana de care avea nevoie atunci, în 2009: profesoară de educație fizică.

De cinci ani, lucrează la o școală din localitatea Tătărăștii de Jos și face naveta 100 de kilometri pe zi. La răsărit, merge spre școală, la apus, o ia spre antrenament.

„Este destul de greu. Am zile în care vin de la școală, mă schimb și nici nu apuc să mănânc, să vin la antrenament. E epuizant. Mă trezesc la șase jumătate dimineața, îți imaginezi că este foarte obositor, dar chiar m-am învățat. Cred că mi s-ar părea ciudat să nu am acest program, sincer”.

Din pasiune și din satisfacție, în primii ani de fotbal, Oana a jucat pe banii ei și era ajutată de părinți. A făcut parte din trei echipe, două din Pitești și una din Târgoviște, până să devină jucătoarea Alexandriei - loc pe care îl numește a doua casă de 10 ani.

Astăzi, are două salarii, însă cu cei 2.000 de lei din fotbal nu ar putea „să aibă o viață”.

„Noi facem totul din plăcere, fotbalul e ca un hobby, nu o să fie niciodată o profesie.

Din pasiune încearcă să ignore și problemele interne ale clubului, însă asta nu înseamnă că nu le vede.

„Sunt lipsuri. Vine o fată care e un pic mai mare, i se dă un echipament mai mic. Trebuie să le învârtim între ele. Medic nu avem, de exemplu, la antrenament, dacă avem probleme. La băieți, din ce știu, la noi, la CSM, cred că este medic”.

La cei 29 de ani, Oana simte că sfârșitul carierei sale în fotbal este aproape. Obosește mai repede decât de obicei, chiar dacă se odihnește. Speră să mai poată duce câțiva ani. Observă. totuși, schimbări în bine în ultima perioadă.

„Anul ăsta au început să televizeze meciurile, să facă ședințe foto, să ne mediatizeze și pe noi. Una e să fii și tu acolo, să te vezi la televizor, să zici la toată familia «uitați-vă, că mă dă și pe mine la televizor». Te simți altfel”.

„Dar poate cele care vin din spate, cele mici, o să aibă ocazia. La mine cred că deja e totuși prea târziu. Și sper că treptat, așa, încet, încet, să fim și noi mai mai cunoscute în țară, că nu prea, nu prea ne știe lumea”.

Sfatul Oanei pentru viitoarele fotbaliste: „Să practice fotbalul, dar să se țină mai multe de școală, clar. Nu știu ce va urma în viitor la fotbalul feminin, văd că încep să se dezvolte lucrurile, dar nu știu cât de mult. Încât să te poți întreține - nu cred”.