Vântul e cel care mișcă lucrurile prin ulițele pline de praf ori gospodăriile, mai toate părăsite, din Plauru. Vatra satului e întinsă pe vreo doi kilometri, semn că a fost odată ceva de casele lui, dar curțile sunt mai toate pustii, mărginite de garduri din nuiele sau stuf, prăbușite în colb.
Liniștea profundă, întreruptă doar de un țipăt de pasăre sau bâzâit de muște e semnul că umanitatea s-a retras de aici. Nu latră niciun câine pentru că au plecat și ei, odată cu stăpânii lor.
La 52 de ani, Cornel Niță e unul dintre puținii bărbați în putere rămași în Plauru. Ar mai fi vreo doi.
A copilărit aici și fiecare ruină are pentru el o poveste, fiecare loc gol e umplut cu amintiri ce se vor șterge odată cu el.
„Aici a fost MAPN-ul, pichetul de grăniceri”, arată Niță spre urma unei case prin fereastra căreia iese un copac.
„Când era armata, grănicerii aici erau, după care s-a desființat oleacă și au adus un ponton dormitor, în care stăteau soldații și, după ce n-au mai fost soldați, s-a desființat și au plecat”, povestește bărbatul.
Cu geamuri sparte, clădirea se mai ține pe picioare doar pentru că e folosită ca secție de votare. Școala de alături nu a avut aceeași șansă: găuri mari arată locurile de unde cărămida i-a fost smulsă.
„Au făcut-o de nouă în urmă cu 50 de ani și nu au apucat să o folosească. Aici erau grădini, terenuri de volei, de altele dar, cu timpurile, s-au dus”, ma spune Niță.
O familie cât un sfert de sat
Pe una din ulițe, două anunțuri – „Atenție, copii!” marchează intrarea într-o curte cu o casă îngrijită. Nu e niciun copil acolo, doar niște nepoți ce vin, din când în când, la bunici, iar aceștia au vrut, ei știu de ce, să însemne în comunitate această bucurie, de a avea urmași.
Singurii trei minori din sat sunt copiii lui Cornel Niță: au 11, 14, respectiv 16 ani. Primii doi învață în comuna Ceatalchioi, cel mare la liceu, la Tulcea. Când vin acasă, în bătătura lui Niță se strânge practic un sfert din comunitatea care a mai rămas în Plauru.
Nici comuna Ceatalchioi, de care aparține cătunul, nu o duce mai bine: mai are 593 de locuitori.
În școala modernizată în 2021, dotată cu centrală proprie și wc-uri, învață doar 21 de copii.
„Cred că este și cea mai frumoasă școală din Deltă”, spune cu mândrie Ioan Macra, profesor din Ceatalchioi. Mândria îi dispare când vorbește de viitorul ei, iar tremurul din glas, controlat până atunci, devine pronunțat.
„Sunt foarte puțini copii: în total vreo 21 - din care în clasele mici sunt 13, cinci la grădiniță și trei la gimnaziu, anul acesta”, face bilanțul scurt profesorul Macra.
Mărirea & decăderea unei comunități
Aflat la 300 de metri de orașul ucrainean Ismail, Plauru este cea mai apropiată localitate românească de o zonă de conflict.
În 1930, nu doar că nu era un cătun, ci adăpostea cea mai mare comună de pe tot brațul Chilia: avea 412 locuitori și s-a numit, până în 1962, Lascăr Catargiu.
O calamitate naturală a depopulat zona în urmă cu jumătate de secol.
„Lumea a plecat mai demult, de prin '70, când a fost inundația aia, atunci au plecat foarte mulți de aici, din satul ăsta. Până atunci era mare, avea trei rânduri de case”, spune Costel Tănase (52 de ani), localnic.
Își amintește că pe buletinul tatălui său scria că e născut în Lascăr Catargiu. Toate localitățile din jur, inclusiv Chilia, Pardina ori Ceatalchioi, îi erau subordonate, iar sediul primăriei era la Plauru.
Când viitorul e în altă parte
Nimic ce ar aminti de civilizație nu mai există în fosta comună, mândria Deltei. Satul nu mai are nici școală, nici dispensar medical, nici magazin. Pentru oricare dintre ele, sătenii merg indiferent de vreme 6 km, până la Ceatalchioi.
Biserica și cimitirul le-au mai rămas. Atât.
De ce nu vin tinerii în Plauru?
„La ce să facă, de unde să mai vină, dacă au plecat prin străinătăți, pe la orașe?”, răspunde Cornel Niță.
Nu vrea ca vreunul din cei trei copii să rămână acasă.
„Dar ce să caute? Să plece și ei la treburile lor, mai departe. Aici, ce să facă?”, ridică din umerii lați, care au luptat pe vremuri cu moruni de sute de kilograme, și oftează.
Există și o excepție: Marius Tănase (21 de ani).
„Vreau să rămân. E frumos aici, îmi place”, spune Tănase. Viitorul îl vede în liniștea curții părintești de 9.000 de metri pătrați, cele câteva hectare de teren agricol, 12 vaci și restul animalelor de la micro ferma părinților.
Optimismul său nu e împărtășit și de vecini. Fost marinar, Cornel Niță pare dispus să apuce din nou calea apelor, la 52 de ani: „Cred că iar am să plec pe vapor, că nu-i de stat aici”.
Niciunul dintre localnici nu pare speriat de faptul că sunt nopți în care se înroșește cerul câteva sute de metri mai încolo, la Ismail. Nici măcar de drona rătăcită, care a explodat în marginea satului.
Îi sperie doar că au ajuns rupți de lume, iar viitorul lor se încăpățânează să nu mai treacă pe aici.
