Europa Liberă a vizitat câteva locuri de acest fel și vă spune cum s-a dezvoltat acest tip de turism în ultimii ani, precum și cât sprijin primesc antreprenorii pentru promovarea unor locuri minunate.

Ursa Mică Glamping Resort - Ciocanu, Argeș

La început, Drumul Județean 730 pare că este ascuns. Nu e mai lat decât o bandă obișnuită de circulație și o ia la vale, într-o serie de curbe. Cu cât te îndepărtezi mai mult de drumul principal, cu atât crezi că te afli pe o potecă asfaltată care duce spre nicăieri.

Totuși, acest sentiment este unul liniștitor. Camioanele și mașinile se pierd în peisaj, iar în locul zgomotului se instaurează o liniște deplină. Oriunde te-ai uita în jur, totul este verde. Printre conifere se văd dâmburi care seamănă cu niște cocoașe acoperite de iarbă, stânci, și cabane vechi, care au trecut testul timpului.

Pe drum mai apar indicatoare care te anunță că mai ai câteva viraje strânse, după care, timid, se arată case răsfirate pe coama dealurilor. Aici începe localitatea Șirnea, din județul Brașov, care numără mai puțin de 200 de suflete. Locul emană calm și te face să îți dorești să petreci cât mai mult timp în zonă.

La doar câteva minute distanță, în punctul în care se unesc traseele montate din Munții Piatra Craiului cu cele din Munții Bucegi, se află prima locație de glamping din România – Ursa Mică.

Termenul de „glamping” a devenit popular după 2005 și vine de la două cuvinte din engleză: „glamour” și „camping”. Practic, explică Alina Marinescu, deținătoarea resortului, „este vorba de experiențe în natură, în tot confortul pe care poți să îl ai în natură”.

După cinci ani petrecuți în Elveția, Alina și soțul ei, Răzvan Marinescu, au decis să se întoarcă în România, știind potențialul turistic. Atunci, au hotărât că vor să înceapă un proiect în turism, unul nemaivăzut până atunci. Necunoscând prea bine ce presupune conceptul de glamping, a fost nevoie de doi ani de discuții până ce locația să apară pe hartă.

„Ne-am dorit de la bun început mai mult – o experiență. Dacă în Elveția sau Anglia, unde conceptul este foarte cunoscut, se oferă doar partea de cazare, noi ne-am dorit o experiență. Ce înseamnă asta? Un cumul de servicii pe care să îl primești la locație”.

Astfel, în 2016, la 1.250 de metri altitudine, pe un teren de patru hectare, a apărut Ursa Mică Glamping Resort. 12 bungalouri și 12 corturi, cu numele unor constelații, precum Venus, Orion și Norma, sunt orientate către lanțului Piatra Craiului, de unde oaspeții pot privi apusul, în timp ce pe fundal se aude doar sunetul greierilor și al albinelor.

Două nopți de cazare într-un cort, cu trei mese incluse, costă 1.957 de lei, iar un bungalou este 2.489 de lei.

Una dintre ideile de bază de la care a plecat proiectul a fost eco-sustenabilitatea, dorindu-se respectarea naturii și integrarea glamping-ului în peisaj, fără a-l altera.

„Nu am avut intervenții majore asupra solului, am respectat extrem de mult natura. Toată această pajiște am lăsat-o, în continuare, văcuțelor - le-am lăsat pășunea. Practic, pentru corturi și pentru bungalouri, noi tăiem iarba în momentul în care crește exclusiv pe potecile care duc către corturi și bungalouri, și toată cealaltă iarbă rămâne mâncarea văcuțelor de la fermele care se află lângă noi”.

Ursa Mică este independentă energetic, pe proprietate găsindu-se mai multe panouri solare. Pe lângă asta, au fost implementate metode de raționalizare a apei, fosele sunt ecologice, iar restaurantul - construit din containere maritime reciclate, unde este servită mâncare tradițională românească - funcționează pe principiul zero-waste food.

„Practic nu aruncăm mâncare. Toate resturile de mâncare se duc la fermele de lângă noi. Știu cât de mult investesc vesticii în lucrul acesta și știu cât de multă mâncare aruncăm noi, la nivel individual”.

„Acest loc ne-a ales pe noi”, povestește Alina Marinescu, despre cum a găsit locația dintre munți.

„Am căutat în mai multe locuri și ne-a fost drag acesta, în care suntem acum. Am trecut pe lângă el și, deși am vizionat alte terenuri, era un afiș mare cu «de vânzare». Am întrebat de ce nu am primit și această propunere, a acestui teren. Mi s-a spus că este mare, sunt mai mulți proprietari și că este mai greu de cumpărat”.

După o noapte de reflectat, a doua zi, Alina a pus mâna pe telefon și a sunat proprietarii. Între aceștia s-a format o conexiune, iar Alina le-a spus că vrea să cumpere terenul.

„Pe lângă priveliște, este o energie aparte aici. Liniște, pace și o energie extrem de bună”.

După ce a intrat în posesia terenului, a început și procesul de amenajare a zonei, pe care Alina Marinescu îl descrie ca fiind „extrem de greu”.

„Dacă atunci când te apuci să construiești o casă știi exact cum trebuie să arate, noi am început ceva unic. Să ajungi de la o idee, un desen și un proiect la ceva concret – să construim și să aducem totul aici nu a fost ușor”.

Pe parcurs, soții Marinescu au apelat la fonduri europene, dar nu au reușit să le acceseze; prin urmare, întreaga investiție în Ursa Mică Glamping este una proprie.

„Am investit absolut totul aici”.

Odată ce au avut ideea conturată în minte și le-au prezentat-o celor din jur, ei au fost priviți cu reticență, proiectul primind puține șanse de reușită. Când se uită înapoi, în timp, Alina Marinescu nu regretă nimic.

„Lumea ne-a spus «românii, în niciun caz, nu o să vină la corturi». Și pe bună dreptate, pentru că noi nu avem o istorie a campingului, a ieșitului în natură foarte dezvoltată, dar noi am crezut în el și bine am făcut, pentru că, iată, este un un proiect și un business de succes”.

Ursa Mică există de peste cinci ani și a fost vizitat de peste 7.000 de persoane. Aici, printre multe altele, oaspeții se pot bucura de activități ca yoga, plimbări cu bicicleta, cățărări pe munte, privitul stelelor, și vizitarea obiectivelor turistice din jur: castelul Bran, bisericile de la Prejmer și Hărman, Canionul 7 Scări și rezervația de urși de la Zărnești.

„Avem parteneriate cu ghizi locali cu care lucrăm de mulți ani și împreună cu ei oferim experiențe și vacanțe active oaspeților noștri. Cele mai dorite, cu siguranță, ar fi trekking-ul – drumețiile pe munte. Și partea de escaladă este foarte cerută, pentru că sunt Cheile Dâmbovicioarei foarte aproape și este minunat să încerci partea de escaladă”.

Din perspectiva de antreprenoare a unei noi forme de turism, Alina Marinescu este de părere că, împreună cu ceilalți antreprenori, este „un nou mic motor al turismului”. Își dorește ca România să ajungă, la un moment dat, la nivelul țărilor care fac un turism sustenabil și profitabil în același timp, iar, pentru început, spunea ea, ar fi nevoie de un plan național de promovare.

„Îmi doresc să ajungem la acel nivel în care autoritățile au un plan național și, bineînțeles, planuri regionale, care derivă din cel național, de susținere a antreprenorilor și a turismului românesc.

„E nevoie de acest lucru. Nimeni nu o poate face. Niciun antreprenor, nicio organizație de antreprenori nu o pot face așa cum cum o face statul. Este foarte important să avem susținerea dumnealor și împreună cu noi, antreprenorii, să ajungem la acest plan național și planurile regionale de promovare a turismului românesc”.

Hai la Saivan – Vama, Bucovina

La 350 de kilometri distanță, pe un vârf de deal, în Prisaca Dornei din ținutul Bucovinei – imediat cum treci râul Moldova – se află trei căsuțe de lemn colorate, care datează de la începutul secolului trecut, fiecare având propria personalitate.

Ele fac parte din complexul „Hai la Saivan”, care promovează întoarcerea la viața simplă.

Raluca Voina, proprietara locației, a plecat de acasă la 18 ani și recunoaște că i-au lipsit mereu locurile natale. „Până la urmă, cred că ajungem toți înapoi la rădăcini. Acolo e cel mai bine”, explică ea. Și acolo a și ajuns.

Jorg, soțul ei de origine italiano-germană, a venit cu ideea. La început, când a vizitat pentru prima dată nordul țării, unde Raluca a copilărit, fiind impresionat de peisaje, a propus construirea unei cabane pe terenul familiei – un loc unde cei doi, alături de prieteni, să-și petreacă vacanțele.

„Casele nu au existat acolo, nu a existat nimic pe teren, în afară de saivan. Saivanul este adăpostul de iarnă al oilor. Familia mea îl folosea doar vara, pentru fân”.

„Nu era curent, nu era nimic acolo. Am avut mare noroc că era un izvor, care ne ajută foarte mult. Nu îngheață niciodată și ne bazăm pe el”.

Într-o zi, un vecin i-a întrebat pe cei doi dacă au nevoie de lemne de foc și așa au făcut cunoștință cu prima casă, care urma să facă parte, mai târziu, din complex.

„Așa a început totul, a fost o coincidență fortuită. Când soțul meu a văzut că era vorba de o casă, care se vindea la preț de lemne, și-a pus mâinile în cap, dar n-a spus nimic. Atunci am zis «da, da, hai că o luăm ca lemn de foc»”.

„În schimb, am refăcut-o pe toată și acum este prima casă care a fost strămutată”.

Raluca și Jorg au mai găsit o casă, pe cea de-a doua, în satul Molid, aflat la 20 de kilometri distanță, și au mutat-o lângă prima.

În perioada pandemiei a apărut și a treia, care este și cea mai mare. Este inspirată dintr-o veche casă, expusă la Muzeul Satului din Suceava, și a fost construită la final de 2019 pentru părinții Ralucăi, cu scopul de a sta acolo de-a lungul pandemiei.

„Nu puteam intra în casa aceea, dar nouă ne-a plăcut foarte mult din afară cum arăta și am vrut să o replicăm. Și asta am făcut, cu ajutorul a două grajduri vechi”.

După ce prietenii celor doi au venit în vizită și au fost încântați de cele găsite, aceștia le-au recomandat și altor persoane locația. Așa s-a născut Hai la Saivan, care a început să primească turiști începând cu 2020.

Hai la Saivan mizează pe experiența de back in time, după cum spune Raluca Voina, și promovează conexiunea omului cu natura; căsuțele au fost poziționate în armonie cu dealurile, aparatura electrică este aproape inexistentă, iar iarba este cosită manual.

„Încercăm să menținem această întoarcere în timp, pentru că se cam pierd rădăcinile. Luați cu valurile modernității, uităm de cum era înainte și cum se făceau lucrurile – poate mai cu calm și cu mai multă răbdare, dar cu un sens”.

Odată ajunși sus, în vârf de deal, părinții Ralucăi îi întâmpină pe oaspeți, care pot face aici diverse lucruri. Tatăl ei are o fermă pe proprietate, unde sunt viței, miei, porci, rațe și găini, iar cei care doresc pot mulge vaca, pot merge la stână și vedea cum se face brânza, pot degusta.

„Oaspeți din afară apreciază mult activitățile de acest tip, pentru că nu au mai văzut asta. Acum am avut niște oaspeți din Alaska și îmi spuneau cât sunt de supărați că trebuie să plece înapoi la mâncarea de acolo, că nu au mâncat în viața lor mâncare mai bună decât aici și ce frumos este”.

Mama Ralucăi, Chef Lili, este bucătar, și se ocupă de pregătirea felurilor servite oaspeților. 90% din mâncărurile tradiționale oferite sunt făcute cu ingrediente din zonă, iar rețetele sunt vechi.

După patru ani de activitate, clientela Hai la Saivan a început să se contureze. La început, persoanele care nu erau familiarizate cu conceptul întrebau unde sunt televizoarele și jacuzzi-ul, însă acești oaspeți au fost în minoritate.

„Noi mereu spunem că televizorul este valea – vă puteți uita cât doriți, se schimbă mereu programul”.

În rest, majoritatea celor sosiți caută liniște și sunt fericiți când ajung în Bucovina.

„Sunt foarte mulți români plecați în străinătate care ne vizitează, foarte mulți vor să le arate copiilor cum era odată, cum au trăit ei la bunici, dar sunt și din România, din București, de prin Cluj… Avem chiar și din Iași multă lume, chiar și de peste Prut, din Chișinău”.

Hai la Saivan are o capacitate maximă de 12 persoane, iar Raluca Voina spune că nu ia în considerare, sub nicio formă, să se extindă, întrucât autenticitatea este dată de micile dimensiuni actuale ale complexului.

„Chiar la început a venit un grup de foarte multe persoane, unii au venit cu saltele. După ce au plecat, tata a spus «eu nu-mi mai aduc aminte numele lor, că au fost atât de mulți». De atunci, Jorg și cu mine avem o zicală: «Asta este, vezi? Nu trebuie să avem aici mai multe persoane decât poate tata să țină minte numele»”, spune râzând Raluca.

Pentru două nopți, prețul unei cabane este cuprins între 647 și 1.392 de lei.

Călătorind prin România, Raluca a observat că peisajul rural românesc se află într-o continuă schimbare, și nu o schimbare bună.

„Nu ne integrăm cu casele, cu ceea ce facem în natură. Nu e o poveste, e un dezastru. Dacă te uiți în Maramureș, de exemplu, e așa de frumos afară, e superb. Se văd clăi de fân, dar hop, la un moment dat vezi o casă roșie, imensă, care nu are niciun sens”.

Din acest punct de vedere, antreprenoarea consideră că statul ar putea să ajute mai mult tinerii să conserve trecutul; să-l integreze în peisaj, cum pot face cu acele case bătrânești, în care locuiau, cândva, bunicii lor.

„S-ar putea pune puțin accent pe partea asta, a tineretului, în a-i oferi o educație și un sprijin să reconstruiască în mod educat, frumos, ceea ce este în jurul nostru”.

Conacul Grigorescu – Rătești, Buzău

Drumul Vinului este un traseu lung de aproximativ 50 de kilometri, care se întinde de-a lungul județelor Prahova și Buzău. În localitatea Rătești, aflată la două ore de București, am găsit-o pe Juranda Kirschner, deținătoarea Conacului Grigorescu.

E de origine româno-poloneză și a locuit zece ani în străinătate, împreună cu soțul ei, Thorsten. Întoarsă în România cu gândul de a face ceva diferit, Juranda i-a arătat acestuia regiunea în care și-a petrecut copilăria.

Atunci, cei doi și-au dat seama de potențialul enorm pe care îl are Buzăul și, pentru început, Juranda a pus bazele unei asociații de promovare a județului. Cu timpul, locuind în București, și-a dat seama că nu poate să facă ceva pentru Buzău de la distanță, așa că s-a mutat acolo unde a crescut.

„Ne-am dorit foarte tare o casă boierească, cu suflet, în care s-au întâmplat lucruri și care avea un pic de istorie în spate. Cred că un an și jumătate am căutat, începând din Dealu Mare și Sărata Monteoru. A fost dificil de găsit ce ne-am dorit. Dar, din fericire pentru noi, aveam o cunoștință care a spus să trecem râul și așa am ajuns aici”.

„Aici” înseamnă Conacul Grigorescu, o vilă de la 1930, care se află la intersecția mai multor stiluri arhitecturale. I-a aparținut moșierului Constantin C. Grigorescu, din Ialomița, al cărui buletin, alături de alte câteva documente și fotografii, au fost găsite între pereții clădirii.

Acum aproape un secol, conacul era loc de întrunire pentru elita vremii, având, totodată, un rol important în economia locală. Terenurile erau folosite pentru producția de vin și coniac. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, conacul a fost folosit ca spital pentru soldații răniți, precum și ca refugiu pentru săteni.

După venirea comunismului, vila a rămas proprietate privată. După căderea acestuia, în anii '90, conacul a fost neglijat și a ajuns o ruină. Asta până în 2011, când Juranda și Thorsten l-au cumpărat și restaurat. Lucrările au durat zece ani.

„Unul dintre vecini, care, din păcate, nu mai este pentru printre noi, mi-a povestit la un moment dat că își aduce aminte de construirea casei. Avea în jur de 8-10 ani. Își amintește că a venit o echipă de muncitori din Italia, pentru că stilurile sunt un pic amestecate, între neo-brâncovenesc, gotic, cu elemente grecești”.

„Vecinii din spate, care sunt trecuți de 90 de ani, au spus că s-au căsătorit aici, în conac, acum aproape 80 de ani”.

După ce au intrat în posesia locuinței, au început și lucrările de restaurare, care au fost lungi și dificile, își amintește Juranda.

La început, ea nu a avut o viziune generală asupra întregului proiect, așa că în fiecare an, un nou element mai apărea în curtea conacului.

„Ne-am dorit să facem ceva ce Italia, Spania și Franța înțeleg, adică să primim oaspeți în locul în care noi trăim, să descopere frumusețile județului Buzău și să aibă o experiență nu numai culinară, alături de noi. Adică să deschidem porțile și familiei, și căminului pentru toți ceilalți, pentru că suntem o locație mică și ne dorim să rămânem așa”.

De-a lungul anilor, pe lângă conac au apărut cinci căsuțe, fiecare cu câte un pridvor, construite în același stil, ca tot ansamblul să fie asemănător, iar oaspeții au început să fie primiți începând cu anul 2019.

Pentru tot ce se găsește pe proprietate au fost folosite materiale locale, dorindu-se combinarea unor elemente precum piatra, lemnul și fierul forjat. De asemenea, în proces au fost implicați meșteri locali, care nu au fost găsiți cu ușurință.

„A fost într-un fel dificil, pentru că cei care lucrează în lemn nu au neapărat site-uri și oricum, acum 12 ani nu aveau nimic. Ca să găsim meșteri am întrebat pe toată lumea din jur, pentru că noi, când am venit aici, nu cunoșteam pe nimeni”.

„Întotdeauna, în momentul în care ne-am apucat să facem un proiect, ne-am dorim să susținem economia locală sau cea românească, și atunci am ales o țiglă din ceramică românească. La fel și piatra – este de la noi, din carieră, unde a fost Marea Sarmatică”.

Prețul unei căsuțe, pe noapte, este cuprins între 85 și 210 euro, în funcție de perioada alesă, în timpul săptămânii sau în weekend, și în funcție de mesele incluse.

Precum restul destinațiilor prezentate, nici Conacul Grigorescu nu este o locație tipică; aici, oamenii sunt încurajați să încerce activități ca degustările de vin, vânătoarea de trufe, plimbările cu bicicletele electrice sau cele cu caiacul, pe râul Buzău.

În plus, conacul din Rătești este o destinație gastronomică ce promovează conceptele de slow food și farm de table.

Slow food, explică Juranda, este un curent apărut în Italia, în anii 60-70, care și-a dorit să contracareze un alt concept, pe cel de fast food. Este inițiativa ei și a lui Thorsten, iar în prezent, în țară există 30 de membri care fac parte din această comunitate.

„Deci nu este slow cooked, adică gătit lent, este gătit sezonal, cu fructe, legume de sezon; regional, nu neapărat tradițional. Adică nu se impune nicio regulă pe partea aceasta. Iar produsele, pentru că trebuie să ai trasabilitate și să fie cât mai aproape, ar trebui să provină din regiune, dar nu mai mult de 50 de kilometri de jur împrejurul locației în care stai”.

Precum producătorii artizanali și pensiunile agroturistice, Juranda construiește noi meniuri, săptămânal, în funcție de legumele pe care le crește în grădină și de cele găsite la producătorii locali.

„Încerc să reinventez preparatul. În momentul în care el vine pe masă, cu toate că pare că este simplu, el este clădit în ore întregi, dar cu produse care sunt simple și la îndemâna oricui”.

Iar farm to table, mai spune ea, este o componentă a slow food-ului: „să gândești un meniu care este bazat pe ceea ce ai în sezon, în regiune, și să îl faci să fie un pic altfel”.

„Chiar dacă este super simplu, cum ar fi o roșie din grădină, o brânză de capră făcută local și o pâine de casă, se numește tot farm to table. Este mult de lucru în spate, nimeni nu își dă seama”.

Atât din perspectiva de antreprenoare, cât și de fondatoare a Asociației de Promovare și Dezvoltare Turistică a județului Buzău, Juranda Kirschner a observat că, de când s-a mutat și până în prezent, au apărut multe oportunități pentru domeniul turismului.

„În momentul în care am venit, sincer, ne gândeam: oare ce facem noi aici? Dar au venit o grămadă de proiecte, cum este și Geoparcul UNESCO Ținutul Buzăului. În continuare se lucrează și pe infrastructură”.

„Adică, dacă înainte mi-a fost rușine să-i spun cuiva să treacă prin orașul Buzău, să ajungă aici, acum îi spun «mai bine faci o tură prin centru până ajungi la noi», pentru că s-au schimbat enorm de multe lucruri și încă se mai schimbă”.

Cu toate acestea, promovarea județului este, în continuare, deficitară, și constituie una dintre cele mai mari nevoi.

„În momentul în care devii o regiune cunoscută, atunci se întâmplă și fluxul acela de oaspeți și de vizitatori pe care ar trebui să îl ai. La noi în județ, încă este foarte dificil. Nu ne putem compara cu celelalte locuri din România”.

O altă problemă, apărută recent, este lipsa personalului.

„Asta este a doua mare durere pe care o avem cu toții și sunt sigură că și ceilalți sunt de acord cu mine. Adică am rămas cam toți ca un fel de navă care navighează, nu se știe înspre unde, singuri în ocean”.

Euforia Retreat – Eforie Sud

După ce a absolvit Economia și a lucrat în consultanță vreme de doi ani, Alexandra Bogatu a călătorit în toată lumea. În acest timp, a stat în diverse camere de hotel, anoste, care nu îi transmiteau nimic. Îi lipsea sentimentul de acasă, de care ar fi avut nevoie.

Întoarsă în România, a deschis o platformă care manageriază apartamente în regim hotelier, dedicate persoanelor pentru care călătoritul este un lifestyle. Începând să se extindă și spre litoral, a simțit nevoia unui spațiu nou, care să emane prospețime. Așa a apărut, pe plaja Azur, retreat-ul Euforia, în stațiunea Eforie Sud, de unde aceasta este originară.

Clădirea principală a hotelului, care are două etaje, este o vilă neoromânească, ce datează de la 1930.

„Este vila familiei Popa, părintele hematologiei din România. La final de '90, început de 2000, când vila a fost retrocedată de vechii proprietari și vândută, a trecut prin schimbări totale. Noi am preluat-o în 2019, iar structura a fost păstrată aproape integral”.

Lucrările de reabilitare, reconsolidare, recompartimentare și amenajare interioară au durat aproximativ trei ani și au presupus o schimbare totală a interiorului, care emană calm și duce cu gândul la mediul din afara vilei.

„Ce ne-am dorit a fost să venim cu toată zonă de plajă și de apă spre interior. Atunci am decis să schimbăm întregul concept. Totul este gri, bej, se regăsesc foarte multe elemente naturale, de lemn, tocmai ca să aducem exteriorul în interior”.

Euforia a început să primească oaspeți din iulie 2023, iar la un an de la deschidere, gradul de ocupare este de 75%, ceea ce înseamnă că, în această lună, 310 turiști vor trece pragul hotelului.

Pentru o noapte de cazare, cu mic dejun inclus, o cameră costă între 569 și 770 de lei.

Euforia se remarcă, în turismul românesc, ca fiind prima locație wabi-sabi. Toate geamurile sunt gândite în așa fel încât să ofere celor cazați niște tablouri care să încadreze marea și plaja, iar obiectele de decor sunt o transpunere a mării, spre interior.

Obiectele de artă din camere sunt realizate de pictori români și prezintă peisaje marine, iar microcimentul și formele curbe, prin textură și culoare, duc cu gândul la nisip.

„Conceptul wabi-sabi are ca filosofie principală scoaterea în evidență a frumuseții obiectelor imperfecte. Cu rapiditatea cu care ne trăim viața în ultimii ani, cu faptul că suntem din ce în ce mai critici cu toate lucrurile din jur, uităm să ne bucurăm de lucrurile mici sau de lucrurile pe care nu le considerăm perfecte”.

„Așa că am încercat, prin tot ce înseamnă finisaje, care nu sunt finisaje perfecte, pentru că sunt naturale, să transpunem oaspeții în zona asta de relaxare completă”.

În camere poate fi găsit lemn, care este salvat din diferite șuri și hambare din Transilvania, iar unele dintre obiectele întâlnite fac parte din colecția personală a Alexandrei, cum ar fi una dintre ușile din camera 216, care a fost achiziționată de la Târgul de la Negreni și care este acum o bucată de perete.

„Sunt elemente de decor care nu sunt la prima vedere perfecte, dar care dau o liniște desăvârșită și care îmbătrânesc extrem de frumos”.

Euforia pune accentul pe relaxare și odihnă, astfel că printre activitățile pe care le oferă se numără jacuzzi-ul, sauna uscată, ori lecțiile de pilates.

„Din ce în ce mai multă lume își dorește să își păstreze obiceiurile bune de wellbeing pe care le a acasă și în concediu, dar nu suntem agasanți cu lucrurile acestea”.

„Avem foarte mulți oaspeți care pur și simplu își doresc să citească o carte bună în living, din biblioteca noastră, sau să se uite frumos la mare. Dar avem și destul de mulți, mai ales din intervalul de vârstă 30-40 de ani, care accesează toate serviciile de sport, de înot și alergat pe plajă”.

Conceptul de wabi-sabi a fost primit cu brațele deschise de turiști, mulți dintre ei venind pentru prima dată pe litoralul românesc, după o pauză de 20-30 de ani.

„Cu cât se vor deschide mai multe astfel de astfel de unități, cu atât o să reușim să ținem cât mai mulți turiști în România”.

Ca și în cazul anterior, ea spune că o problemă cu care se confruntă antreprenorii este lipsa de personal calificat.

„Deja, la un an distanță, am avut și noi timp să instruim personalul pe care l-am luat la început și să-l aducem la un un standard mai înalt, dar nu am reușit să găsim în piață oameni care să livreze la nivelul pe care ni l-am dorit”.

Pentru a vedea cum se raportează Ministerul Turismului la micii antreprenori, în special cei proaspăt intrați pe piață, și la nevoile lor, dar și cum îi susține, am adresat instituției mai multe întrebări. Până la momentul publicării materialului, nu am primit vreun răspuns.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.