Aproximativ 500.000 de soldați sovietici și din alte patru țări ale Pactului de la Varșovia (Bulgaria, Polonia, Ungaria și Germania de Est) au invadat Cehoslovacia începând cu 20 spre 21 august 1968. Așa se sfârșea scurta perioadă de liberalizare a țării - momentul rămas în istorie ca „Primăvara de la Praga”.

În aprilie 1968, noul guvern cehoslovac, condus de Alexander Dubcek, care venise la putere la începutul acelui an, a publicat planul de reforme.

Măsurile erau gândite în același cadru marxist-leninist și fără să propună o revizuire majoră a politicii și economiei; țara rămânea să fie condusă de același partid unic, economia rămânea la fel de centralizată, libera inițiativă era îngrădită în continuare. Dar orice mică relaxare era privită cu teamă de Kremlin.

Leonid Brejnev, cel care le succedase lui Stalin (mort în martie 1953) și lui Nikita Hrușciov (înlăturat de la putere în 1964) în funcția secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, era un nomenclaturist get-beget. Parte din elita comunistă din fruntea URSS, dacă Brejnev ura ceva, acel ceva era cu siguranță schimbarea. De altfel, istoricii numesc perioada 1964-1982, în care el s-a aflat în fruntea Uniunii Sovietice - epoca de aur a nomenclaturii.

Patru luni a durat liberalizarea în Cehoslovacia. Spre finalul lunii august 1968, mii de tancuri, dintre care unele ajunseseră pe aeroportul din Praga cu avioane ale armatei sovietice, străbăteau țara, după o încercare eşuată a Moscovei de a convinge conducerea comunistă să renunţe la reforme.

Forțele au preluat rapid controlul asupra Pragăi, a altor orașe importante și a legăturilor de comunicații și transport.

Trecuseră doar două decenii de când la Praga fusese instalat un guvern comunist, odată cu intrarea țării în blocul comunist, după al Doilea Război Mondial.

Invazia a pus capăt reformelor și a reafirmat autoritatea conservatoare a Partidului Comunist din Cehoslovacia (KSČ), după arestarea lui Dubcek, pe 21 august, și trimiterea lui la Moscova pentru audieri.

137 de cehoslovaci au murit și peste 400 au fost răniți, conform estimărilor făcute de istorici. Cei mai mulți au fost uciși începând cu 21 august și până la jumătatea lunii septembrie.

Guvernul Alexander Dubcek, care îl înlocuise pe liderul conservator Antonín Novotný, a răspuns cu reforme menite să îmbunătățească economia, precum și cu o relaxare a dreptului la liberă exprimare.

Măsurile gândite de comuniștii cehoslovaci erau considerate ca necesare - economia încetinise la începutul anilor 1960, iar muncitorii nu mai credeau la fel de mult în consensul comunist.

Invazia a luat prin surprindere Cehoslovacia și o mare parte a lumii occidentale. Având în vedere declarațiile anterioare ale SUA privind neintervenția în blocul estic, sovieticii au ghicit corect că Statele Unite vor condamna invazia, dar se vor abține de la intervenție.

De asemenea, invazia a contribuit la stabilirea „doctrinei Brejnev”, care, potrivit Moscovei, permitea Uniunii Sovietice să intervină în orice țară în care un guvern comunist era amenințat.

Republica Socialistă România, condusă de Nicolae Ceaușescu de numai trei ani, nu a participat alături de celelalte țări comuniste la invazie și a condamnat-o cu fermitate, o poziție care i-a câștigat dictatorului român un sprijin larg în țară și în Occident.

„S-a spus că în Cehoslovacia era pericolul contrarevoluţiei. Se vor găsi poate mâine să spună că adunarea noastră oglindea tendinţe contrarevoluţionare. Apoi răspundem tuturor că întregul popor român nu va admite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre”, spunea secretarul general al PCR în discursul de condamnare, publicat de ziarul Scînteia pe 22 august 1968.

Că a fost un joc de imagine avea să o dovedească același ziar Scînteia, organul de propagandă al Partidului Comunist Român (PCR), patru zile mai târziu, când clama din nou bunele relaţii cu Uniunea Sovietică.

A fost o capcană. Prin discursul contra invadării Cehoslovaciei, Nicolae Ceaușescu a dat impresia independenței față de Moscova, ceea ce i-a adus pentru scurtă vreme simpatia românilor, în majoritatea lor anti-sovietici.

Oamenii știau ce trăiseră cât timp Armata Roșie ocupase țara (1944-1958), știau că regimul comunist ajunsese la putere din cauza acestei ocupații, iar comuniștii, de la vârf sau nu, se și lăudau cu sprijinul „marelui frate de la Răsărit”. Așa că atunci când, adunați în Piața Palatului din București, manifestanții l-au auzit pe secretarul general al PCR, Nicolae Ceaușescu, criticând acțiunile Moscovei și regimul de ocupație sovietic, ei nu puteau decât să se bucure.

Și puterile occidentale au salutat discursul din balconul Comitetului Central (CC) al PCR. Anglo-americanii și aliații lor din NATO așteptau de multă vreme o breșă în monolitul comunist condus de Moscova - am numit aici statele comunizate de Stalin după cel de-al Doilea Mondial: Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Albania. Iugoslavia condusă de Iosif Broz Tito se rupsese singură de Moscova, inventându-și un comunism propriu, spre invidia dictatorilor comuniști de la București.

Cu alte cuvinte, și românii, și occidentalii aveau motive să salute ceea ce unii au numit imprudent „declarația de independență” din august 1968.

Dar după o scurtă perioadă de deschidere și în România, marcată de vizitele președintelui Franței, a celui american, Richard Nixon, sau de vizita dictatorului român la Regina Elisabeta a II a la Londra, Ceaușescu și regimul său comunist și-au dat arama pe față. De la finele anilor '70 și până la final, în 1989, ei au adus România într-o eră a opresiunii, a încălcărilor sistematice ale drepturilor omului și a cenzurii totale. Propaganda comunistă și cultul lui Nicolae Ceaușescu însuși era tot ce trebuia să se audă. Dictatorul se întorsese practic la rădăcinile sale staliniste, pe baza cărora avansase în partid în anii '50.

Mai mult: după ce că abia găseau alimentele necesare traiului zilnic, românii erau forțați să își aplaude torționarii prin defilări și alte acte artistice de propagandă.

Inclusiv în zilele Revoluției Române din decembrie 1989, Ceauşescu pretindea că România se află într-o situatie asemănătoare sau chiar mai gravă decât Cehoslovacia înainte de invazia sovietică din 1968. Un lucru total neadevărat: în acea vară din 1989 a propus ca Pactul de la Varşovia să intervină în Polonia ca să impiedice formarea unui guvern cu majoritate necomunistă.

Odată oprite reformele de la Praga și amintindu-și de revolta din Ungaria din 1956, liderii sovietici erau îngrijorați că alte state-satelit din Europa de Est i-ar fi putut urma exemplul.

În anii care au urmat, noua conducere de la Praga a restabilit cenzura guvernamentală și controalele care împiedicau libertatea de mișcare, dar a îmbunătățit și condițiile economice, eliminând una dintre marile nemulțumiri.

Cehoslovacia a devenit din nou un membru cooperant al Pactului de la Varșovia, iar pentru cetățenii obișnuiți a urmat o perioadă de „normalizare”. În practică, a fost un efort susținut din partea partidului de a instaura un regim de tip polițienesc.

O dovedește arhiva cu imagini surprinse de poliția secretă cehoslovacă în anii '70 și '80.

Atacul militar ordonat de Kremlin asupra Cehoslovaciei, deși considerat de succes deoarece a întârziat scindarea comunismului pe continentul european, a avut repercusiuni în anii care au urmat în spatele Cortinei de Fier cu punctul culminant cunoscut din 1989.

Militarii sovietici s-au retras din Cehoslovacia abia după căderea zidului Berlinului. Despărțite pașnic în 1992, Cehia și Slovacia sunt astăzi membre NATO și UE.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.