În urmă cu 80 de ani, la 23 august 1944, Regele Mihai (22 de ani), l-a demis și arestat pe Mareșalul Ion Antonescu (62 de ani), ca să poată retrage România din coaliția cu Hitler. Trupele sovietice erau deja în Moldova, dincoace de Prut. Italia ieșise din război în septembrie 1943, în iunie 1944 avusese deja loc debarcarea anglo-americană din Normandia. Regele Mihai și liderii partidelor democratice transmiseseră Aliaților că vor scoate România din război, cu sau fără acceptul Mareșalului Antonescu. În caz de refuz, la cap[tul unei ultime încercări amiabile, Mareșalul urma să fie arestat. Totul fusese plănuit pentru 26 august, dar evenimentele s-au precipitat.
Iată cuvintele Regelui Mihai, într-un interviu document realizat de scriitorul Stelian Tănase în primăvara lui 2006:
„Am aflat cu stupoare că Antonescu pleacă repede pe front. Am aflat doar printr-o indiscreție, dar asta se întâmplă, lucruri de-astea foarte interesante câteodată. În casa doctorului nostru a venit pentru o vacanță de trei, patru zile, unul din Statul Major al lui Antonescu. Și când era acolo, ăsta a primit un telefon. Şi întâmplarea a fost că erau mai multe telefoane în casa doctorului, toate sunau în același timp și când a început să sune telefonul, doctorul a luat un telefon în mână, în același timp, ofițerul acesta a luat și el telefonul. Şi el a auzit că Antonescu pleacă pe front în ziua de 24 și noi hotărâsem bombardament în ziua de 26 ( diversiune contra nemților n.n.).
Și atunci a fost un moment aproape de panică. Zic: „Păi, dacă așteptăm pierdem ocazia!” M-am repezit la București, asta seara în ziua de 20, m-am repezit acolo. Repede ne-am întâlnit cu câțiva din ei, de-ai noștri, Maniu, Brătianu erau deja în dispersiune, cum se chema asta. Şi am hotărât să îl chem pe Antonescu în ziua de 23, fiindcă el dacă trebuia să plece în 24.
În fine, a acceptat să vină împreună cu Mihai Antonescu. El acuma era tot timpul în întârziere, Mihai Antonescu a venit întâi și a trecut ceasul, trebuia sa vină la patru, era patru și jumătate și încă nu venise, și nu știam – a prins el de veste ceva? Nu știu. În fine, a venit. Şi acolo a fost discuția cu mine, cu el și cu Sănătescu (Mareșalul Palatului Regal n.n.).
Acum din culise, preparația acestei întrevederi a fost făcută cu trei subofițeri din Batalionul meu de Gardă, cu aghiotantul meu de serviciu și cu un căpitan care îi comanda pe cei trei. Că dacă, cumva, se întâmplă că Antonescu refuză, eu am să spun o mică frază și ei știu că asta înseamnă că s-a terminat cu el.
Arată puțin cam conspirativă chestia asta, dar nu am putut să facem altfel. Am discutat cu Antonescu și cu Sănătescu, aproape un ceas trebuie să fi fost, în care am spus că chestiunea nu mai poate să dureze aşa, trebuie făcut ceva, trebuie să ieșim din război!
Și atuncea i-am spus, mai deghizat, mai așa, că el ar fi omul care ar trebui să facă acest lucru. Bine, a protestat, bineînțeles, Mihai Antonescu a încercat și el să spună ceva să-l astâmpere puțin, că situația e prea gravă pentru orgolii. Sănătescu care fusese coleg cu el la Cavalerie, și el a încercat. Atuncea Antonescu s-a cam agitat și a spus: „Eu, fără permisul lui Hitler, eu nu pot să fac așa ceva!”
Şi atunci i-a spus Mihai Antonescu, zice: „Cum? Pericolul pentru țară trebuie să treacă pe la Hitler" sau ceva de felul ăsta. Și el: „Nu, că eu mi-am dat cuvântul de onoare de ofițer!". Am mai încercat ceva așa și când am văzut că nu mai e chip de făcut nimic, atuncea am spus acea frază pe care o știau ei acolo. Zic: „Bun, în cazul ăsta, eu nu mai am nimic altceva de făcut".
Și m-am sculat și au apărut cei trei în ușă, au intrat în salon, au luat o poziție de drepți, s-au dus la Antonescu și au pus mâna pe el. Și atunci a fost un moment de ezitare. Eu am plecat de acolo fiindcă cu toate neînțelegerile cu el, cu una, cu alta, nu am vrut să fiu prezent, era prea de tot, culmea-culmilor.
Când a pus mâna pe el căpitanul acolo, Antonescu zis: „Ce înseamnă asta, Sănătescule?” Și la un moment dat a fost puțin așa (de ezitare n.n.) și a spus (Sănătescu n.n.), zice: „Ia mâna de pe domnul mareșal!” Eu auzeam de afară. Și aghiotantul meu când a văzut asta că putea să o întoarcă rău de tot, a intrat pe ușă și a zis: „Executarea!” şi striga la ei acolo. L-a luat cu mâna, și i-a dus, pe amândoi...
Și acolo s-a întâmplat un incident. În casa asta pe care au distrus-o nemţii după aceea, la etaj era o odaie seif mare în care tatăl meu avea colecția lui de timbre, și cum n-aveam ce să facem, ne-am gândit să îi punem acolo așteptând să vedem și, ei, când să se urce pe scară, s-a întors către ăștia și a spus:” Mâine o să fiți toți spânzuraţi!”și a scuipat. M-am mirat când am auzit asta. Și i-au dus acolo și i-au închis.
În fine, au mai fost alte aranjamente în comitetul ăsta, el (Ion Antonescu n.n.) a venit cu mașina lui, cu garda lui și ei au fost arestați. I-a invitat nu știu care dintre ofițerii noștri ca să meargă ca să ia o cafea cât durează discuțiile și i-a închis acolo, în cazarma Batalionului.
Problema cealaltă mai erau oamenii lui, ai lui Antonescu, erau ministrul de război Pantazi, era Elefterescu, care era șeful Poliției, și mai mulți alții – ce facem? Că nu putem să-i lăsăm așa.... Și asta în timpul, cum s-a întâmplat asta (lovitura de Palat n.n.), imediat telefon la un alt aghiotant al meu care era de serviciu, zic: „Culege-i și pe ăștia, cumva". Și a dat telefoane peste tot, spunând că, situația fiind așa de gravă, domnul Mareșal mai rămâne câtva timp, dar are nevoie de informații recente, vă rog să veniți imediat la Palat. Și au venit. Și Pantazi, și ceilalți, singurul care nu a vrut să vie a fost Cristescu, care mirosea ceva, șeful Siguranței. Așa am pus mâna pe toți, cei principali, în orice caz.
Și asta a fost 23 August.
Imediat după, a venit Killinger, ministrul ambasadorul Germaniei. Auzise el ceva. Acolo a cam trebuit să spunem noi o mică minciună, pentru că nu puteam să ne expunem chiar aşa. El a venit să mă întrebe: „Unde e Antonescu, ce s-a întâmplat cu Antonescu?". Și atunci interpretul – pentru că eu nu nemțeasca mea – i-a spus, zice: „Antonescu a venit, i-a explicat dezastrul care e pe front și a plecat". Și că dacă mai vrea să mai știe ceva, să aștepte până la 10 seara când eu o să dau mesajul meu la radio.
Şi a plecat, dar cu o mutră de-asta nazistă, mai nazist decât Hitler chiar și iar a zis: „O s-o pățiți toți de-aici, o să vedeți ce-o să se întâmple”. Și atunci i-am spus și eu: „Ce s-o întâmpla este treaba noastră, nu a voastră!”. Și a plecat furios.
Și apoi a venit Pătrășcanu cu Bodnăraș, adică Ceaușu, cum i se spunea (șefi comuniști, cel de-al doilea agent sovietic n.n.). (...) Pătrășcanu când a intrat pe ușă a venit direct la mine, s-a uitat în ochii mei, a zis: „Ce-ați făcut? Ne-ați nenorocit!". Textual. Noi am rămas toți cu gura căscată. Cum adică ne-am nenorocit când făcea parte din toată chestia asta? După aceea am aflat, atunci nu știam ce se întâmplă. (...)
Stelian Tănase: Ce credeți, de unde replica asta „Ne-ați nenorocit", că ați făcut exact ce complotaseți, eraţi în aceeaşi tabară?
Regele Mihai: Păi, tocmai, când Pătrășcanu mi-a spus „Ce-ați făcut? Ne-ați nenorocit!" nu-mi credeam urechilor. Fiindcă tocmai el! Cu toți era plănuit în felul acesta, că dacă nu face Antonescu ieşirea din război, trebuie să punem mâna pe el. De ce a suferit așa deodată să îmi spuie asta, nu am putut să înțelegem deloc. Ceva mai târziu am înțeles de ce.
Stelian Tănase: De ce?
Regele Mihai: (zâmbește pentru reuşita la limită n.n.) Fiindcă dacă nu reușeam și făceam asta fără să punem mâna pe Antonescu și el făcea alte chestii acolo, era să se întâmple la noi ce s-a întâmplat la Varșovia, când nemții i-au măcelărit pe toți și rușii au intrat ca la ei acasă. Or, noi a vrut Dumnezeu ca să reușim imediat și i-am prins și pe ruși prin surprindere.
Aşa că în momentul când au venit ei în București, noi eram deja totul terminat: aveam guvern, aveam tot și asta nu le-a plăcut. Ei voiau să pună mâna ei pe toată chestia asta înainte. Așa am putut să interpretez de ce a spus el așa.
Stelian Tănase: Ei au rămas în Palat în continuare, Pătrășcanu și Bodnăraș?
Regele Mihai: După ce s-a făcut înregistrarea mea și s-a vorbit, am mai discutat, că ar trebui să găsim persoane care să fie în guvern, se făcuse deja puțin după-masă, am găsit deja pe majoritatea și i-am trimis să-şi ocupe posturile. Și noi am mai discutat câteva lucruri și pe urmă era înaintat timpul. Fiindcă proclamația mea a fost la ora zece și mai discutam două, trei ore până asta și eu am plecat la două și ceva.
Stelian Tănase: Cine a mai venit? Erau Pătrășcanu și Bodnăraș și ați discutat cu ei despre...
Regele Mihai: După ce s-a întâmplat asta și discuța noastră, ei mai erau pe acolo și după aia au plecat. Probabil că au plecat la sediul lor. A mai fost un alt incident, destul de emoționant într-un fel. Deodată mi-am adus aminte, zic: „Sunt trei englezi aici prinși”, care au fost parașutați – bineînțeles au greșit locul și i-au prins – și Antonescu a refuzat să-i dea nemților și au fost închiși la Jandarmeria, în București. Și deodată mi-am adus aminte că ăștia sunt acolo și zic: „Fugiți acolo și dați-i afară, dați-le drumul!” Și atunci, emoționant în sensul că Piața Palatului era plină cu lume, și când a venit mașina cu ăștia trei, care erau în uniformele englezești, și când populația a văzut uniforme englezești deodată care intră în palat, au înnebunit! (râde încântat n.n.).
Și ei trei care au venit acolo, mai trăiește unul, au venit direct la mine. Le-am dat mâna, aproape că ne-am îmbrățișat (zâmbește n.n.)
Stelian Tănase: Dar Constantin Sănătescu cum a acceptat să fie prim-ministru? Întreb pentru că el nu se gândea că va fi premier, planul nu era aşa.
Regele Mihai: Sănătescu era puţin cam la repezeală, ca sa spun asa. Nu că a protestat, dar s-a lăsat puţin greu. Până la urmă am vorbit toţi cu el şi am spus că nu mai discutăm, că acum asta e şi gata. Şi a acceptat.
Stelian Tănase: Ce aranjament se făcuse în privinţa lui Ion Antonescu? Ce trebuia să se întample cu el? Pentru că el era acum în încăperea seif.
Regele Mihai: Am lăsat partea legată de Ion Antonescu în mâna politicienilor ca să decidă ei cam ce ar fi de făcut. Fiindcă a fost vorba că o să fie o echipă de oameni de la ţărănişti, de la liberali şi de la ceilalţi să îl ia în primire pe Antonescu. Or, Maniu a trimis oamenii lui în Transilvania ca sa recruteze pe câţiva şi nu a mai găsit pe nimeni la repezeală ( lovitura de palat a fost devansată cu 3 zile n.n.), asta a fost buclucul. Dar ceilalţi (comuniştii n.n.) erau deja pregătiţi. Şi la 4 sau 5 dimineaţa, după ce am plecat eu, Bodnăraş a venit cu echipa lui. Şi l-a luat pe Antonescu şi l-a dus în Vatra Luminoasă (unde exista o casă conspirativă a comuniştilor n.n.) aşteptând să vină rusul. A venit rusul la ei acolo i l-a dat. Aşa s-a întâmplat. Asta nu era programat.
Stelian Tănase: Nu Sănătescu îl avea în pază pe Ion Antonescu?
Regele Mihai: Acolo a fost un moment de slăbiciune a lui Sănătescu când a venit Bodnăraş cu echipa lui şi l-a lăsat să plece cu el. Şi acolo când Maniu a venit finalmente la Bucureşti la Palat a fost foarte supărat pe Sănătescu, asta nu trebuia să se facă aşa.”
Stelian Tănase: Nu trebuia Maniu să fie prim ministru? Nu acesta era aranjamentul?
Regele Mihai: Nu, nu a vrut. Maniu nu a vrut să se bage în guvern. Teoria lui era - poate avea dreptate într-o măsură, cum zice el nu vrea un guvern când vin ruşii ca să pună mâna pe noi că pe urmă zice lumea că a luat parte la asta, în fine. Am înteles ce a vrut să spuie dar (cu amărăciune n.n.) în fine a fost aşa. Eu am numit cei 4 miniştri fără portofoliu ca să aibă ei o bază politică totuşi, în special cei doi Maniu şi Brătianu, mai erau Titel Petrescu şi Pătrăşcanu.
Facebook Forum