1 Decembrie 1918, ziua perfectă a României Unite, a fost pregătită meticulos și cu răbdare de elita politică românească vreme de multe decenii.

Dar în Primul Război Mondial (1914-1918), după înfrângerea militară din 1916 și ocupația germană asupra Bucureștiului, liderii români au intrat într-un dificil joc contracronometru, cu multe riscuri & mutări obligatorii și puține ieșiri posibile din impas.

Suveranii, politicienii români și prietenii lor occidentali au fost nevoiți să penduleze continuu între armată, diplomație și chiar propagandă și reclamă. Dar, aflați pe muchie de cuțit, au făcut-o cu o tenacitate neverosimilă astăzi și cu rezultate uimitoare: în doi ani, România și-a dublat suprafața înglobând toate provinciile sale istorice.

Contemporanii i-au mulțumit pentru ele lui Dumnezeu, au aclamat șarmul irezistibil al Reginei Maria, trimisă în 1919 în turneu diplomatic la Paris & Londra fiindcă acolo se măsurau noile frontiere, au invocat norocul sau toate la un loc.

Cu ajutorul istoricilor și pe baza documentelor vremii, Europa Liberă încearcă să deseneze mai jos câteva dintre portretele oamenilor cheie în Primul Război Mondial, în provinciile care au cerut Unirea în 1918 și, ulterior, la Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920, unde Marile Puteri - prin tratatele de la Saint-Germain și Trianon - au recunoscut România Unită.

Găsiți o scurtă bibliografie pentru o posibilă continuare a lecturii, la finele acestui articol. Ne-ar ajuta mult dacă ne veți împărtăși gândurile dvs. despre istoria lui 1 Decembrie și abordarea de mai jos, pe paginile noastre de FB, X sau Instagram.

Marea Unire - de la doctrina națională și planuri pe hârtie la cruzimea războiului

Victoria de la 1 Decembrie 1918 a fost urmarea unui proiect național, implementat cu strictețe, punct cu punct, dar extrem de ambițios. Presupunea leadership bine articulat, forță economică și o armată echipată și instruită modern.

Dar la izbucnirea Primului Război Mondial (iunie 1914- noiembrie 1918), Armata Română nu era deloc pregătită să facă față unei confruntări cu puternica Armată Germană și cu cea Habsburgică/Austro-Ungară. A fost unul dintre principalele argumente cu care bătrânul Rege Carol I de Hohenzollern Sigmaringen a reușit să convingă Consiliul de Coroană, majoritar filo-francez, să renunțe la intrarea în război de partea Antantei (Franța, Marea Britanie și Rusia) și să se mulțumească în vara lui 1914 cu neutralitatea.

Insistențele Antantei - adică ale cancelariilor de la Paris, Londra și Sankt-Petersburg - de a convinge România să intre în război pentru a ajuta frontul blocat în Vest, dar și cele ale Reginei României, Maria, englezoaică și rusoaică prin naștere, probabil cea mai ambițioasă figură politică care s-a aflat vreodată în fruntea românilor, la care s-au adăugat presiunile politice interne pentru Unirea cu Transilvania ( la București, lumea ieșea în stradă ca să ceară intrarea în războiul pentru Unire), au dus la hotărârea Regelui Ferdinand, urmașul lui Carol I, din Consiliul de Coroană ținut la 14/28 august 1916.

De Sf. Mărie, 15 august, zi aleasă astfel cu bună știință, Armata Română a intrat în război și a trecut Carpații în Transilvania. Iată ordinul de luptă al Regelui Ferdinand:

„Români!

Războiul, care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că pe viitor numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor. Pentru neamul nostru, el a adus ziua aşteptată de veacuri de conștiinţă naţională, ziua unirii lui. După veacuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin Războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională.

Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă : unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor. De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul cel de veci.

În noi, în virtuţile, în vitejia noastră stă putinţa de a le da dreptul ca, într-o Românie întregită şi liberă de la Tisa până la mare, să propăşească în pace potrivit datinilor şi aspiraţiilor gintei noastre.

Români!

Însufleţiţi de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâţi să înfruntăm cu bărbăţie toate jertfele legate de un crâncen război, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor care are credinţa neclintită în menirea lui.

Ne vor răsplăti roadele glorioase ale izbândei. Cu Dumnezeu înainte!

Ferdinand Rege ”

Dar luptele au început bine și s-au terminat nu prost, ci foarte prost. România a pierdut în sudul Dobrogei, la Turtucaia, apoi pe Jiu, pe Argeș, iar în cele din urmă, în decembrie 1916, mareșalul german August von Mackensen a intrat victorios în București și a ocupat cu trupele sale germane, turce și bulgare Capitala. Oficialii, în frunte cu Regele, Regina, Guvernul, Parlamentul, șefii Băncii Naționale și ai marilor instituții, s-au retras la Iași, cu trenul.

Mii și mii de refugiați munteni și dobrogeni le-au urmat exemplul cu căruțele și ce au putut pune în ele. Moldova, singura provincie rămasă liberă era în complet haos. Pe lângă permanenta amenințare militară, au izbucnit bolile. Orașele erau supra-aglomerate, prețurile alimentelor, chiriilor, ale hranei pentru animale și ale lemnelor de foc au explodat.

Totul sugera că România a afișat ambiții absurde în comparație cu puterea ei reală și că a fost zdrobită în trei luni.

Cum se face atunci că, la capătul a doi ani de calvar (dar numai doi), la 1 Decembrie 1918, Regele Ferdinand și Regina Maria au intrat victorioși în Bucureștiul eliberat?

Cum se face că, exact în aceeași zi, 1 Decembrie 1918, și la exact aceleași ore, la Alba-Iulia, Marea Adunare Națională vota Unirea Transilvaniei cu România?

După ce Basarabia, pe 27 martie 1918, iar Bucovina,pe 28 noiembrie 1918, făcuseră la fel?

Se pare că în momentele teribile ale înfrângerii militare, elemente cheie din structura țării au continuat să funcționeze fără greș:

• leadership-ul, adică oamenii de stat/conducătorii de la vârf au avut știința și capacitatea să se replieze rapid. Primii pe listă: cuplul regal Ferdinand & Maria; cei doi premieri, Ionel Brătianu, liberal, pro-Antantă, în refugiu la Iași, și Alexandru Marghiloman, conservator, filo-german, rămas în Bucureștiul ocupat, ambii credincioși profund proiectului național; generalii Prezan, Averescu, Eremia Grigorescu; mulți alți oficiali mari și mici, civili și militari, la Iași și București.
• loialitatea populației și a soldaților față de ideea națională și capacitatea Armatei de a se redresa din mers, odată ce a fost mai bine dotată, instruită și condusă. Vreme de decenii, și știutorii de carte din rândul populației obișnuite, și ofițerii fuseseră învățați să creadă în România Unită și posibilitatea victoriei. Cei care nu știau carte învățaseră același lucru, alături de cei alfabetizați, în bisericile ortodoxe și greco-catolice, inclusiv în Transilvania și Bucovina.
• încrederea în Vodă și Maria Doamna, încredere clădită de dinastia de Hohenzollern în jumătate de secol, inclusiv în Războiul de Independență față de Imperiul Otoman, și înrădăcinată în ADN-ul românilor în sute de ani de sute de voievozi români și doamnele lor. Neamțul Ferdinand și englezoaica Maria au însă mari merite personale. Arcul de Triumf din București îi înfățișează în două medalioane sculptate drept Regele Soldat și Regina Soră Medicală. Nu a existat loc în Moldova sub asediu pe care ei să nu îl știe, că era costișă abruptă pe care Regele o trecea în hărțile militare, că era spital - vai și-amar - improvizat, unde Maria încerca să ajute. Fuseseră educați cu asprime în tinerețe să fie lideri. Adică să fie prezenți la greu și să dea exemplu. Au dat exemplu.
• puterea de atracție pe care Regatul României, devenit de câteva decenii o mică putere regională, o exercita asupra locuitorilor, români sau nu, din provinciile învecinate, nu a dispărut din cauza înfrângerii militare din toamna-iarna lui 1916. În jurul lui 1900, România atrăgea nu numai sași, maghiari din Transilvania sau ucrainieni, evrei și armeni din Bucovina sau ruși din gubernia țaristă Basarabia, ci și italieni sau francezi din Occident. Când Imperiul Țarist și Imperiul Austro-Ungar s-au dezmembrat pe fondul dificultăților provocate de război, toate etniile din jurul Regatului României, nu numai românii, au preferat conducerea stabilă și pro-occidentală de la București, haosului și riscurilor din ceea ce fuseseră statelor lor până atunci.

Istoricii consultați de Europa Liberă spun că oamenii care au făcut Marea Unire făceau parte dintr-o generație de excepție, elite culturale animate de ideea unității naționale, oamenii educați în propriile familii, de generații, în spirit național.

„Sigur, necesitatea constituirii unui stat național nu este o idee care a apărut atunci spontan, ea s-a manifestat încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea și nu s-a putut realiza decât prin Unirea Moldovei și Munteniei într-un singur stat, la 1859. Dar, pentru Transilvania, pentru care România intrase în război, momentul oportun s-a ivit în 1918”, explică prof. univ. Sorin Damean.

Cum de au funcționat mecanismele cheie, cu țara pe avarii?

Cercetătorii specializați povestesc așadar, în date, cifre și detalii, că, înainte să existe pe hartă, România Unită a fost proiectată în cabinetele oamenilor de stat de la București și în birourile Regelui Carol I de Hohenzollern (1866-1914) și a urmașului său la tron, Ferdinand I de România (1914-1927).

Cu mult înainte de intrarea în război, această Românie Unită exista în documente strategice, în literatură, în lucrări de popularizare a latinității românilor și în manualele de istorie. Cărțile le spuneau elevilor, viitorii soldați, că Regatul României este înconjurat de provincii locuite de români, provincii care, la un moment dat, ar putea face parte din țara lor.

România Unită exista și în deciziile financiare ale Băncii Naționale, care susținea bănește școlile, teatrele și cercurilor culturale ale românilor din Transilvania și Bucovina. Viena protesta din când în când la insistențele Budapestei, dar prestigiul Regelui Carol I era mult prea mare. El, regele neamț, a insistat și obținut eliberarea transilvănenilor memorandiști - 1891 - din închisorile maghiare. Politicile de deznaționalizare din Imperiul Țarist erau infinit mai restrictive, nu permiteau vecinilor astfel de inițiative, iar numele de Hohenzollern avea trecere prea mare la Sankt-Petersburg.

Pe scurt, înfrângerea din 1916, deși dureroasă și distrugătoare de vieți și infrastructură, a fost temporară și superficială. Așa cum marele arhitect Anghel Saligny și-a aruncat în aer propriul pod de la Cernavodă/ Dobrogea ca să nu le folosească nemților, dar cu artă, ca să îl poate reface rapid după (ceea ce a și făcut), la fel s-a întâmplat și cu statul român. Coloana vertebrală și conexiunile vitale cu Occidentul au rezistat.

Iar când, la finele lui 1918, Antanta a câștigat pe frontul de Vest și dezintegrarea monarhiei austro-ungare și a celei țariste au creat un vid de putere în Est, România și-a afirmat imediat pre-eminența. Inclusiv cea militară (vezi incursiunea până la Budapesta, în vara lui 1919, contra regimului bolșevic instalat de Bela Kun, un apropiat al lui Lenin și Troțki, șefii comuniști de la Moscova).

„În momentul 1918, trebuie să ținem cont de situația geopolitică. La începutul anului, atunci când basarabenii se gândeau la destinul provinciei lor, Ucraina, care se desprinsese din fostul imperiu țarist, se gândea să înglobeze și Basarabia. Or, în această foarte periculoasă eventualitate, este clar că s-au accelerat demersurile pentru realizarea unității cu patria mamă, cu Vechiul Regat”, spune istoricul Sorin Damean, profesor la Universitatea din Craiova.

La Cernăuți, capitala Bucovinei istorice (de la al Doilea Război Mondial parte a Ucrainei), se petrece același lucru în noiembrie 1918. Consiliul General al Bucovinei hotărăște Unirea cu România.

„Rămăsese Transilvania. În contextul înfrângerii Imperiului Austro-Ungar, Viena nu mai reușea să facă față acestor intenții de autonomie, venite din partea acelor populații de altă etnie care se aflaseră sub dominație austro-ungară. În acest context, transilvănenii au hotărât că unirea cu Vechiul Regat este până la urmă salvarea lor”, explică istoricul Sorin Damean.

Cu alte cuvinte, dincolo de idealul național al Unirii tuturor românilor într-o singură țară, statul român a avut forța militară proprie pe care să se bazeze: pe Armată.

Regele Ferdinand fusese înțelept. După victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz din 1917, care au salvat Moldova și statul român de la ocupația totală, a refuzat să irosească forțele militare când victoria nu mai avea vreo șansă.

Cum așa? După ce șeful comunist Vladimir Ilici Lenin a scos Rusia din război, semnând în martie 1918, la Brest-Litovsk, pacea separată cu Germania, România a rămasese singură pe frontul de Est. Câștigase victoriile din vara lui 1917 cu sprijin rusesc și francez, dar, după căderea Rusiei sub comuniști, ele erau imposibil de repetat.

Neavând încotro, Ferdinand a acceptat ca premierul său, rămas în Capitală, Alexandru Marghiloman, să semneze umilitoarea Pace de la Buftea/București cu Germania, martie/mai 1918. Dar nu a semnat ratificarea niciodată, iar armata a predat armele (condiție a Berlinului), dar numai pe cele proaste. Ofițerii țineau contabilitate dublă, cu aviz de la Cartierul General de la Iași. Cu capul plecat, dar cu informații de la Londra și Paris, România s-a pregătit să reintre în război.

Semnalul cheie a venit în toamna lui 1918, când, la sugestia americanilor - intrați în război în 1917 - și francezilor, militarii români au intrat din nou în război contra Germaniei. Gen. Henri Berthelot, întors la Paris de la Iași, a avut la rându-i o contribuție utilă la sincronizarea deciziilor românești cu cele ale mai-marilor lumii.

Elita politică și culturală unionistă nu funcționa însă doar la București sau la Iași, ci și în Transilvania, Bucovina și Basarabia - unde majoritatea românilor aveau aceeași dorință: Unirea.

Dacă în Regat, rolurile importante le-au avut Regina Maria, Regele Ferdinand, premierul liberal Ionel Brătianu, din provincii veneau contribuții decisive de la transilvănenii strânși în jurul lui Iuliu Maniu și Alexandru Vaida-Voevod, bucovinenii Iancu de Flondor, Ion Nistor sau Isidor Bodea și basarabenii Pantelimon Halippa, Ion Ciugureanu ori „românul basarabean” Constantin Stere.

Istoricul Alin Ciupală oferă însă rolul principal în rezistență Reginei Maria. Li se face o nedreptate și ei, și românilor, că nu se vorbește astăzi destul despre ea, atrage el atenția.

Regina Maria nu are nicio statuie impozantă în București; singura, inaugurată de Centenarul Unirii, e așezată discret în Parcul Izvor, lângă un trotuar cu puțini trecători.

Cât despre unioniștii din provinciile istorice, numărul lor este imens, imposibil de cuprins într-un simplu demers jurnalistic.

„În Transilvania avem o întreagă pleiadă de astfel de patrioți care au susținut ideea unității naționale pornind de la cel mai cunoscut - Iuliu Maniu, care va juca un rol important ulterior în viața politică a României Mari, dar alături de el au fost Alexandru Vaida-Voevod, Vasile Goldiș, Ștefan Cicio Pop”, selectează prof. univ. Sorin Damean, numele sonore.

Istoricul Alin Ciupală spune că, dintre oamenii politici transilvăneni, Alexandru Vaida-Voevod a avut un rol esențial la Conferința de Pace de la Paris din 1919 datorită legăturilor foarte importante pe care le avea în mediile occidentale.

Rămași la București, germanofilii - cei cu afinități pentru imperiul germanic, printre care și Alexandru Marghiloman - erau priviți ca niște trădători în epocă. Nu au fost deloc așa, susțin istoricii.

„Germanofilii nu sunt niciunul dintre ei niște trădători, ei doresc în egală măsură realizarea României Mari. Ei sunt patrioți, intelectuali care doresc nașterea României Mari, dar o doresc alături de Germania, și nu alături de Rusia”, este de părere Alin Ciupală.

„Alexandru Marghiloman a avut, după părerea mea, două contribuții majore. Pe de o parte, el este principalul partener de dialog al Germaniei în timpul ocupației, pentru că el este pus de germani să conducă guvernul de la București. Pe de altă parte, Alexandru Marghiloman este cel care va primi la Chișinău decizia de Unire a Basarabiei cu România, în martie 1918”, arată Alin Ciupală.

Odată înfăptuită, Marea Unire trebuia recunoscută de Marile Puteri occidentale. România a avut o supriză neplăcută atunci când nu a fost primită la discuțiile de Pace de la Paris din 1919, din cauza păcii separate încheiate cu Germania, în martie/ mai 1918.

„Brătianu e cel care, în momentul în care se deschid lucrările Congresului de Pace de la Paris din 1919, iar delegația României nu este primită să participe - pentru că României i se reproșează pacea separată din primăva anului 1918 cu Puterile Centrale - își calcă pe orgoliul lui de bărbat și o cheamă pe Regina Maria”, spune Alin Ciupală.

„Regina Maria are cultură politică, are educație, este o femeie extrem de inteligentă și de bine pregătită, care înțelege foarte clar ce se întâmplă la Congresul de Pace și înțelege cu cine trebuie vorbit și ce argumente trebuie aduse în discuție. Ea deblochează discuțiile”, explică istoricul.

Europa Liberă vorbește despre zece oameni care au participat efectiv la evenimentele din anul unirii, neavând pretenția că selecția este perfectă. Iar lista rămâne deschisă.

1. Regele Ferdinand (24 august 1865, Sigmaringen – 20 iulie 1927, Sinaia)

Ferdinand Victor Albert Meinard este al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern, fratele mai mare al Regelui Carol I al României, și al prințesei Antoaneta, infanta Portugaliei.

Cum Regele Carol I și Regina Elisabeta nu au avut copii, Ferdinand se stabilește în România, iar în 1889 devine oficial moștenitorul Coroanei Române. Nando, cum îi spuneau soția sa, Maria, și familia, era un om erudit. Pe lângă germană, învățase încă din liceu limba română, istoria românilor și geografia Regatului, dar și a tuturor teritoriilor învecinate locuite de români. Știa franceză, engleză, latină şi greacă. Era un pasionat botanist. Nu ieșea niciodată din cuvântul unchiului său, Carol I, și după cum scria Regina Maria în jurnalul său, era chiar „terorizat” de „Unchiul”.

Ferdinand devine rege al României la 10 octombrie 1914, după moartea Regelui Carol I.

În primii doi ani ai Marelui Război și de domnie a lui Ferdinand, România a rămas neutră. În 1916, când decide intrarea în război alături de Antantă (alianța dintre Marea Britanie, Franța și Rusia), Regele își încalcă pe suflet. Era un om al datoriei.

„Cu toate că sunt membru al familiei de Hohenzollern, sunt mai întâi Regele României și de aceea trebuie să fac ceea ce doresc supușii mei. Fie ca România să își învingă dușmanii, la fel cum m-am învins eu pe mine”, a spus Regele Ferdinand la Consiliul de Coroană din 27 august 1916, atunci când România a declarat război Puterilor Centrale.

Militar de carieră, Regele Ferdinand a luat de fapt o decizie personală foarte grea prin intrarea în război împotriva propriei familii. Familia Hohenzollern-Sigmaringen era o ramură a familiei de Hohenzollern din care făcea parte însuși Kaiserul Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei.

„A fost un sacrificiu de ordin sufletesc. Regele Ferdinand s-a contopit în totalitate cu aspirațiile naționale. De altfel, de când a preluat tronul, după moartea Regelui Carol I, Ferdinand a promis în Parlament că va fi un bun român. S-a ținut de cuvânt”, arată Sorin Damean.

Imediat după intrarea României în război, Ferdinand a fost șters din cartea familiei din castelul de la Sigmaringen, unde se născuse, iar la cererea Kaiserului, a fost excomunicat de Papă. Dureros pentru un catolic practicant cum era Ferdinand. În 1916, autoritățile române conferă Familiei Regale numele țării, iar numele dinastiei se schimbă din Hohenzollern în „de România”.

În timpul războiului, în refugiul de la Iași, Regele muncea mult și era aproape tot timpul pe front sau pe liniile de frontieră, în munți sau pe Prut. Deseori rămânea în case de simpli țărăni cu care discuta în șoaptă și în cea mai limpede limbă română, la lumina lumânărilor sau chiar pe întuneric, ca să nu le facă pagubă. Lumânările și gazul lampant, când se găseau, erau foarte scumpe.

Inițiază reluarea demersurilor pentru împroprietărirea țăranilor soldați, imediat după război. Legea de împroprietărire este votată de Parlament, în sala Teatrului Național din Iași (nu exista alta disponibilă pentru lucrări în plen), în vara lui 1917, adică în plin război.

„Ostaşi, vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul şi cu pieptul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului întreg, aţi câştigat totodată dreptul la a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care v-aţi luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă, vi se va da şi o largă participare la treburile statului”, le-a spus el într-o vizită pe front, la Răcăciuni în martie 1917.

A fost, probabil, o motivație puternică: soldații l-au crezut pe Vodă pe cuvânt. Împroprietărirea avea să aibă loc în baza legii din 1921.

Confruntat cu dificultăți militare și politice, Regele are neplăceri și în familie. Fiul său cel mare – Carol - dezertează din armată și fuge cu „o fată de rând”, Zizi Lambrino, la Odesa, unde o ia de nevastă. Gestul era anticonstituțional fiindcă arunca în aer dinastia. Hohenzollernii au fost aduși de boierii români în țară ca să asigure conexiunile cele mai înalte cu monarhiile occidentale în vederea Independenței și Unirii. În plus, prințul Carol era ofițer, nu avea voie să își părăsească trupele, trebuia să fie deferit Curții Marțiale, adică împușcat. Ferdinand își pedepseaște fiul cu închisoarea, apoi domiciliu forțat și desfacerea căsătoriei morganatice.

Conservatorul Constantin Argetoianu, ministru al Justiției la acea vreme, îi face o caracterizare succintă suvernului Marii Uniri în Însemnările sale zilnice : „Cine va scrie odată despre domnia Regelui Ferdinand va trebui, dacă va voi să spună adevărul, să pună mai în evidență această figură enigmatică, plină de umbre și lumini, plină de contraste și goluri și totuși de o unitate impresionantă în acțiune”.

Ferdinand, numit Întregitorul României sau Ferdinand cel Loial, a reușit să dubleze teritoriul țării de la 137.000 km pătrați și 7.700.000 locuitori în 1914 la 295.000 km pătrați și 17.000.000 locuitori în 1918, odată cu Unirea României cu Transilvania, Bucovina, Basarabia.

Deși Ziua Națională se sărbătorește de 33 de ani pe 1 Decembrie, Regele Ferdinand nu are nicio statuie monumentală în București.

2. Regina Maria a României ( 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, Anglia – 18 iulie 1938, Sinaia)

Maria Alexandra Victoria este fiica lui Alfred al Marii Britanii şi Irlandei, principe de Saxa-Coburg-Gotha şi duce de Edinburgh (1844-1900), şi a Marii Ducese Maria Aleksandrovna a Rusiei (1853-1920), nepoată de fiu a Reginei Victoria a Imperiului Britanic (1819-1901) şi nepoată de fiică a ţarului reformator Alexandru al II-lea al Rusiei (1818-1881), cel care luptase alături de Carol I și Armata Română, la Plevna, contra Turciei, conflict cunoscut de români drept Războiul de Independență (1877-1878).

Maria sosește în România la 17 ani, imediat după căsătoria din 10 ianuarie 1893, cu Principele Moștenitor al României, Ferdinand. Rangul aristocratic al miresei era chiar mai înalt decât al Regelui Carol. Căsătoria, celebrată tot la castelul de la Sigmaringen, în Germania, era un upgrade pentru liderii de la București.

La Castelul Peleș de la Sinaia sau la Palatul Cotroceni din București, cuplul prinților moștenitori a primit o educație sistematică și foarte strictă. Chiar rigidă. Vulcanică, Maria a reușit să își păstreze inițiativa, Ferdinand i-a mărtusit însă „pe mine m-au zdrobit”. Principele avea deja din Prusia natală instrucția militară caracteristică.

În timpul războiului, Regina Maria a deschis cantine populare pentru cei tot mai înfometați, loviți de război și de boli, dar în primul rând a organizat spitalele pentru soldați și civili.

A devenit legendară pentru că îi vizita pe răniții de război fără teamă de bolile contagioase cu mortalitate ridicată care făceau ravagii, tifosul fiind numărul 1 la nr. de victime. Se răspândea prin păduchi și șobolani.

I se spunea „Doamna noastră”, „Maria Noastră”, „Măicuță”, „Mama Răniților”, „Împărăteasa Românilor”. Nepoată țar și de împărăteasă, asista la operații sau la curățare de răni, când nu putea aduce mâncare, aducea flori răniților, când nu mai avea flori, aducea crengi de brad.

Englezoaică, Regina Maria fusese printre primele voci care susținuseră intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antantă, adică de Marea Britanie natală. Dacă pierdea războiul, pierdea și tronul, și viața.

Ea și soțul ei au trecut prin momente cumplite în refugiul de la Iași, când, din cauza pericolului bolșevic și a înaintării trupelor germane, erau amenințați cu izgonirea de pe tron și chiar fizic. Propaganda austro-ungară și nemțească nu pierdea nicio ocazie să îi discrediteze. Când bolșevicii au acaparat Rusia, iar flagelul comunist a cuprins și soldații ruși din România, pericolul s-a dublat. Fără succes însă.

„Regina Maria s-a implicat din prima zi a izbucnirii războiului pe plan european. Ea este una dintre vocile puternice care vorbesc despre necesitatea intrării României în război alături de Antantă”, spune istoricul Alin Ciupală, prof. univ. la Universitatea București.

„Regina Maria și-a asumat un rol masculin, iar bărbații puternici ai epocii nu au acceptat absolut deloc această egalitate, care i-a deranjat în mod vizibil. De exemplu, Regina participa la ședințele de lucru ale Marelui Cartier General, alături de Rege, prim-ministru și alți miniștri, miniștri de război, în general. Ea era singura femeie care participa la aceste ședințe, lua cuvântul, își spunea părerea, îi întreba, voia să afle cât mai mult”, adaugă Alin Ciupală.

Regina Maria și rolul ei în Marea Unire din 1918 au fost subiecte interzise în timpul dictaturii comuniste. Niciun membru al Familiei Regale nu era menționat în manualele școlare. În schimb, în pseudo-lucrări științifice, dezinformarea de război a inamicilor au fost citate drept dovezi istorice, inclusiv după Revoluția din 1989.

Iată un exemplu așa cum apare în jurnalul de război al Mariei. În primăvara lui în 1918, Maria a vizitat satele ungurești din apropiere de Bicaz, pe versatul vestic al muntelui, în Transilvania, ca să-i vadă etnicii români care o duceau greu. Când a plecat le-a spus „La Revedere” și i-a încurajat. Acest fapt i-a deranjat pe cei din imperiul austro-ungar, care au publicat multe articole denigratoare împotriva ei.

„Crezusem că eram menită să fiu o regină mulțumită și nebiruită, toată firea mea parcă îmi făgăduia aceasta, se pare că sunt anume făurită pentru a juca acest rol. Și iată că, dimpotrivă, mi-a fost scris să fiu o regină tragică, învinsă, mult mai tragică decât a fost Carmen Sylva (regina Elisabeta, soția regelui Carol I, n.r.), deși vorbea necontenit de coroana ei de spini. Eu nu simțeam că menirea mea era să fiu martiră și totuși părea că Dumnezeu ne-a ales pe Nando și pe mine ca să purtăm o cruce, care uneori pare că aproape covârșește puterile noastre", scria Regina Maria în jurnalul său de război din 1918.

Maria a publicat, în perioada 1916-1918, o serie de articole despre România, în presa autohtonă și în cea din Occident. Mărturiile ei erau întărite de cele ale corespondenților din Vest pe frontul românesc. Povestea nenorocirile de pe front, ravagiile medicale pe care le vedea în spitale, cum umbla cu mașina pe drumurile desfundate ale Moldovei în căutare de lemne de foc pentru răniți, dar cerea și obținea, de asemenea, donații occidentale.

Înainte de victoria din 1918, Maria câștigase deja bătălia mediatică a României în Occident, adică în Franța, Anglia, Belgia.

Pe acest fond, la finele războiului, Regina a reușit să-l convingă pe primul ministru francez, Georges Clemenceau - la Conferința de Pace din 1919 de la Paris - că România Unită merită recunoscută și că pacea separată încheiată la Buftea/București cu nemții fusese o necesitate impusă de criză. La Paris, l-a întâlnit de asemenea pe președintele american Woodrow Wilson, ale cărui „11 puncte”, care îndemnau la autodeterminarea popoarelor și redesenarea frontierelor pe baze naționale, au creionat harta noii Europe.

Trimisă în Franța de Guvern și de Regele Ferdinand, drept ambasador neoficial, Regina Maria își joacă rolul cu inteligență și strălucire, și se dovedește întruchiparea cea mai frumoasă pe care România și-o putea dori. Ziariști de toate națiile îi cer interviuri, merge la dineuri și are întâlniri cu personaje influente din politică, finanțe și marile industrii. Adună donații substanțiale pentru răniții, bolnavii și nevoiașii de care avea grijă în România.

La Paris, regina scrie în însemnările ei zilnice: „Președintele (n.r. al Franței) mi-a spus că însuși (premierul - n.r.) Clemenceau și-a schimbat atitudinea față de România de când am vorbit cu el și că manifestă un interes cu totul deosebit [...] Chiar dacă nu obținem întregul Banat, adică inclusiv Banatul sârbesc, venirea mea aici a schimbat mult situația României, mai ales în ce privește interesul, înțelegerea și simpatia față de țara mea”.

3. Iuliu Maniu ( 8 ianuarie 1873, Bădăcin - 5 februarie 1953, Închisoarea Sighet)

Cel mai cunoscut politician din Transilvania, Iuliu Maniu, a avut un rol important în lupta românilor din Austro-Ungaria pentru drepturile lor încă din studenție. Iuliu Maniu a făcut studii de drept la Cluj, Viena şi Budapesta, iar în 1896 a susținut doctoratul în drept.

În 1894, Iuliu Maniu a fost ales preşedinte al Societăţii studenţilor români, sârbi şi slovaci din Budapesta, care urmărea crearea unui front comun al naţionalităţilor aflate sub dominaţia austro-ungară.

Din 1898, Iuliu Maniu a revenit în țară și a fost, pe rând, avocat la Şimleu și la Blaj, iar în 1915 a fost numit jurist al Mitropoliei Române Unite.

În Partidul Național Român din Transilvania a intrat în 1896 și a jucat un rol crucial în timpul războiului și al Marii Uniri. A fost deputat în Parlamentul din Budapesta din partea comitatului Alba între 1906-1910, unde s-a remarcat prin discursurile sale pentru drepturile românilor.

Iuliu Maniu a fost unul din principalii organizatori ai Adunării Naţionale la Alba-Iulia de la 1 decembrie 1918, unde a ținut un discurs memorabil.

„Noi ne simțim ca orbul care de zeci de ani n-a văzut lumina zilei, când printr-o binefacere dumnezeiască i se deschid ochii și vede lumina sfântă a soarelui. Noi suntem aici ochii poporului, care văd azi lumina libertății neamurilor”, a spus Iuliu Maniu la Alba Iulia.

În 1919, Iuliu Maniu a fost ales preşedinte al Partidului Naţional Român din Transilvania, funcţie pe care a deţinut-o până în 1926, când partidul a fuzionat cu Partidul Ţărănesc, condus de Ion Mihalache.

După venirea comuniștilor la putere, Iuliu Maniu a ajuns deținut politic: a fost închis la Galați, apoi la Sighet, unde a murit pe 5 februarie 1953, la vârsta de 80 de ani.

4. Alexandru Vaida Voevod (27 februarie 1872 , Olpret, Austro-Ungaria – 19 martie 1950, Sibiu, România)

Medic de profesie, Alexandru Vaida-Voevod a avut un rol cheie în Unirea Transilvaniei cu România. Dintr-o familie bogată de români, el este cel care a finanțat și condus demersurile pentru Unire.

Din 1896 a fost membru al Partidului Național Român (PNR), iar la lucrările Comitetului Executiv ale partidului din 12 octombrie 1918 a decis, împreună cu ceilalți participanți, să adopte rezoluția prin care arată că națiunea română din Transilvania vrea să își aleagă „așezarea ei printre națiunile libere”.

Pe 18 octombrie, Vaida-Voevod a citit rezoluția PNR în Parlamentul de la Budapesta. Era de fapt Proclamația de Independență a Transilvaniei față de Ungaria. Deputații maghiari îl atacă și nu numai verbal. Riscă să fie linșat. Fuge în timpul nopții.

Liderii români din Transilvania știau însă că pot merge mai departe, dincolo de autonomia și/sau independența Transilvaniei față de Budapesta. Realizaseră odată cu disoluția Imperiului Habsburgic, pornită în septembrie, că pot obține chiar Unirea mult dorită cu România.

Așa începe organizarea plebiscitului și a Marii Adunări de la Alba Iulia. Consiliul Național Român din Transilvania intră în legătură cu guvernul român de la Iași.

Dintr-o veche și nobilă familie românească, Alexandru Vaida Voievod plătește din banii personali, alături de avocatul Aurel Vlad, și alții, echiparea și întreținerea Gărzilor Naționale românești care vor asigura desfășurarea netulburată a Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia.

Se adresează mulțimii după ce cei 1.228 de delegați aleși ai românilor „din Transilvania, Banat și Țara Ungurească” au votat Rezoluția Unirii, care „decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.

Ulterior, Vaida Voevod a devenit membru al Consiliului Dirigent (guvernul provizoriu) al Transilvaniei - calitate în care a pregătit unificarea administrativă cu Vechiul Regat. El s-a numărat printre cei patru delegați ardeleni, alături de cărturarul Vasile Goldiș, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu și mitropolitul ortodox, Miron Cristea, care au adus Regelui Ferdinand I la București Rezoluția Unirii, pentru a fi ratificată. Vor fi întâmpinați la Gara de Nord inclusiv de Regina Maria, pe 13 decembrie 1918.

În 1919, distinsul Vaida Voievod și-a asumat însărcinări diplomatice, el a repus discuțiile cu Marile Puteri pe agenda zilei de la Conferința de Pace de la Paris, după ce regățeanul Ionel Brătianu enervase pe toată lumea cu cererile lui maximale și aerul orgolios. Mai marilor lumii nu le plăcea să își aducă aminte că înfrîngerea României fusese provocată de promisiuni anglo-franceze neonorate, iar Brătianu nu era chiar tactul în persoană. Bucureștiul avea însă resurse de negociere variate, astfel că intervenția lui Alexandru Vaida Voievod a fost de bun augur: a discutat cu premierul Franței, Georges Clemenceau, şi cu premierul britanic, Lloyd George, cu bune rezultate.

Cum Partidul Național Român din Transilvania obținuse cele mai multe voturi la alegerile din noiembrie 1919, Regele Ferdinand i-a cerut lui Iuliu Maniu să formeze guvernul. Acesta a refuzat, iar prim-ministru, la 1 decembrie 1919, a fost numit pentru scurt timp, Alexandru Vaida-Voevod.

Prezență constantă în viața politică interbelică, Alexandru Vaida-Voevod, unul dintre cei care i-au dus Regelui actul înființării României Mari, a fost arestat și anchetat în 1945 de Securitatea comunistă. A murit în arest la domiciliu, la Sibiu, cinci ani mai târziu. Avea 78 de ani.

5. Constantin Stere ( 1 iunie 1865, Ciripcău, ținutul Soroca, Gubernia Basarabia, Imperiul Rus – 26 iunie 1936, Bucov, județul Prahova)

Basarabeanul Constantin Stere este un alt artizan important al Marii Unirii. A început să fie activ în lupta pentru drepturile românilor din Basarabia încă din gimnaziu. În clasa a opta a fost condamnat de către autoritățile țariste și trimis în Siberia. După șase ani se întoarce în România, la Iași, unde își continuă studiile.

În 1897 termină Facultatea de Drept. În 1905, Constantin Stere se întoarce la Chişinău, unde, alături de Ion Inculeţ, Pan Halippa, Ion Pelivan şi Alexei Mateevici, tipărește primul ziar de limbă română - „Basarabia”. Autoritățile țariste interzic ziarul, iar Constantin Stere revine în România. În 1913, ajunge rector al Universității din Iași. Treptat, se apropie de Partidul Conservator, al cărui membru devine.

În timpul Primului Război Mondial, pledează ca România să lupte alături de Puterile Centrale. După ce, în 1916, România se aliază cu Antanta, Stere pleacă la București.

Legăturile lui cu Basarabia rămân strânse, iar în 1917 tipărește la Chișinău ziarul „Lumina”.

Anul 1918 îl găsește în Basarabia, iar la ședința din 27 martie 1918 a Sfatului Țării - la care participă alături de prim-ministru român Alexandru Marghiloman - se decide unirea cu România.

Constantin Stere a ținut atunci un discurs celebru, în favoarea unirii: „Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noștri o răspundere, pe care noi nu o putem ignora cu nici un fel de sofisme. Nimeni în afară de noi n-are dreptul să vorbească și să hotărască ceva în numele poporului basarabean”.

6. Baronul Iancu Flondor (3 august 1865, Storojineț, Ducatul Bucovinei, Imperiul Austriac – 19 octombrie 1924, Cernăuți, România)

În 1918, bucovineanul Iancu Flondor era preşedinte al Consiliului Naţional Român, apoi preşedinte al Congresului General al Bucovinei, adunare reprezentativă a tuturor minorităților. Acest organism avea să decidă la 28 noiembrie 1918, cu o largă majoritate, Unirea cu Regatul României.

Iancu Flondor provenea dintr-o familie bogată de aristocraţi români. A intrat de tânăr în politică, cu scopul declarat ca limba română să fie acceptată în școală și administrație.

Sub conducerea lui, pe 27 octombrie 1918, a fost creat, la Cernăuţi, un Consiliu Naţional Român, alcătuit din 50 de membri reprezentând diferite pături sociale. Acest consiliu a formulat cerința ca Bucovina să se unească cu „celelalte Ţări Româneşti într-un stat naţional independent”.

Pentru că ucrainenii nu recunoșteanu cererile românilor, Iancu Flondor a făcut apel la guvernul român în exil de la Iaşi. A trimis o delegație de bucovineni la Iași, delegație despre care Regina Maria scrie în jurnalul ei că „au venit la noi ca niște copii care-și caută părinții și ne-am privit unii pe alții cu adâncă zguduire”.

După ce Regele Ferdinand I a trimis o divizie de infanterie la Cernăuți, Iancu Flondor a cerut o nouă întrunire a Consiliului Naţional, care prezintă o declarație de unire cu România.

Iancu Flondor a fost ministru fără portofoliu însărcinat cu guvernarea Bucovinei în perioada 18 decembrie 1918 - 15 aprilie 1919, în guvernul Ion I.C. Brătianu.

7. Ionel Brătianu (20 august 1864, Florica, judeţul Argeş - 24 noiembrie 1927, Bucureşti)

Ion I.C. Brătianu era primul fiu al lui I.C. Brătianu, premierul Războiului de Independență din 1877-1878. Brătianu-fiul a avut șapte mandate de premier, atât sub Carol I, cât și sub Ferdinand I. În timpul Primului Război Mondial a avut trei mandate: ianuarie 1914-decembrie 1916, decembrie 1916-ianuarie 1918, noiembrie 1918-septembrie 1919. Din 1908 până în 1927 a fost președinte al Partidului Național Liberal.

A fost colaborator apropiat al Regelui Ferdinand și prieten al Reginei Maria. În ciuda unor dispute, ea îl considera un aliat în idealul lor comun de a vedea România Unită. „Brătianu, fiind un om puternic, are firește mulți dușmani. Lumea arareori vrea să recunoscă pe aceia care nu pot fi micșorați până la tipul comun”, scria Regina Maria în jurnalul ei în 14 noiembrie 1918.

În calitate de prim-ministru, a condus delegația României la Conferința de Pace de la Paris. Aici a trebuit să le explice Marilor Puteri că semnarea Păcii de la Buftea, pacea separată cu Puterile Centrale, era o necesitate pentru România. Încăpățânat și sigur pe el n-a creat o impresie bună nici asupra premierului francez, George Clemenceau, și nici asupra delegaților englezi sau americani. Atunci, ambasadorul francez de la București, Contele de Saint-Aulaire, care îl cunoștea bine pe „dificilul și mândrul Brătianu”, a propus ca Regina Maria să meargă la Paris să aplaneze tensiunile. S-a dovedit cartea salvatoare.

De altfel, în timpul războiului, PM Brătianu îi ceruse Reginei Maria să le scrie rudelor ei din familiile regale europene, ca să le solicite sprijinul pentru România. Acum, în primăvara lui 1919, a instruit-o în detaliu - cu fapte și cifre - ce anume să puncteze și ce să evite în discuțiile cu înalții oficiali care dominau Conferința de Pace de la Paris.

De numele lui Ionel Brătianu se leagă și Constituția din 1923, considerată una din cele mai democratice din Europa acelor vremuri. O Constituție care consemna apariția României Unite, consacra drepturile minorităților și principiile democratice clasice.

8. Alexandru Marghiloman (4 iulie 1854, Buzău, Țara Românească – 10 mai 1925, Buzău, România)

Alexandru Marghiloman a fost om politic conservator, provenind dintr-o familie înstărită de boieri de la Buzău.

Filogerman prin convingere și patriot desăvârșit, Marghiloman a rămas la București când, în 1916, Familia Regală și șefii principalelor institușii s-au refugiat la Iași. Într-un București ocupat de trupele germane conduse de feldmareșalul german August von Mackensen, comportamentul premierului e ireproșabil. Nu îl vizitează, și nu întreține conversații cu ocupantul. Administrează țara, în limitele ocupației, dar ține legătura permament cu Regele Ferdinand.

Marghiloman a fost prim-ministru al României în perioada 5 martie – 6 noiembrie 1918 și a avut un rol decisiv în timpul Primului Război Mondial.

A mers în Basarabia, unde a susținut și a și primit Actul Unirii Basarabiei cu România la 27 martie 1918.

Tot la București, Marghiloman a semnat, la 24 aprilie 1918, pacea separată cu Puterile Centrale.

După ce Sfatul Basarabiei a votat unirea cu România, Marghiloman s-a ocupat de recunoașterea acesteia. Când România a reintrat în război alături de Antantă, Marghiloman a fost înlocuit cu Ionel Brătianu.

9.Prințul Barbu Știrbey ( 4 noiembrie 1872 , Buftea, Ilfov, România – 24 martie 1946, București, România)

Barbu Știrbey era descendent din neamul Brâncovenilor și din familia domnitoare Știrbey. După ce Regele Carol l-a numit, în 1913, administrator al Domeniilor Coroanei Regale, a devenit un apropiat al cuplului moștenitor Ferdinand-Maria. Pe Maria o văzuse prima dată în 1907, la Posada, iar de atunci gurile rele spuneau că i-ar fi devenit amant.

Barbu Știrbey devine însă foarte bun prieten cu Ferdinand, care, atunci când a devenit rege, l-a luat consilier personal.

În timpul Primului Război Mondial, Barbu Știrbey a fost unul din principalii susținători ai intrării României în conflict alături de Antantă. Împreună cu Ionel Brătianu, cu care era cumnat, și cu Regina Maria, a reușit să îl convingă pe Regele Ferdinand că Antanta era cea mai bună soluție pentru România care visa la Marea Unire de multe decenii.

Atunci când Familia Regală s-a retras la Iași, familia Știrbey a mers și ea în capitala Moldovei. Prințul Barbu Știrbey a stat tot timpul pe lângă rege.

El este cel care a redactat, în 1917, textul reformei agrare promise soldaților români de pe front. Chiar dacă nu a avut un rol oficial în timpul războiului, prin faptul că i-a fost alături Regelui Ferdinand, Barbu Știrbey a jucat un rol cheie.

Pe 9 noiembrie 1918, Regele Ferdinand a ordonat reintrarea României în război alături de Antantă - decizia venea și după sfaturile primite de la Prințul Știrbey și de la ambasadorul american la București.

În timp ce Regina Maria fusese trimisă la Conferința de Pace de la Paris pentru a susține cauza României Mari, Barbu Știrbey a rămas lângă Regele Ferdinand, dirijând și alte eforturi diplomatice.

De la București, Știrbey o sfătuiește pe Regina Maria într-o scrisoare să nu părăsească Parisul înainte de a se întâlni cu președintele american Wilson.

Ulterior, după moartea Regelui Ferdinand, în 1927, rolul prințului Știrbey s-a estompat.

Moștenitorul tronului pierduse pentru a doua oară Coroana, renunțând la tron în favoarea unei aventuri galante la Paris, de această dată cu Magda Lupescu.

Când însă după Carol al II-lea revine pe neașteptate în România, cu sprijinul lui Iuliu Maniu, și a fost proclamat Rege de Parlament în iunie 1930, prințul Barbu Știrbey este nevoit să plece în exil.

Statura lui politică fusese prea proeminentă și în contextul guvernărilor liberale, și în anturajul Reginei Maria, pe care Carol al II-lea o voia pusă în umbră.

Vremurile devin însă din ce înce mai tulburi, la 1 septembrie 1939 începe al Doilea Război Mondial, iar în anul următor, frontierele țării sunt sfâșiate de Pactul Ribbentrop-Molotov, respectiv Dictatul de la Viena. România pierde Basarabia în favoarea Uniunii Sovietice și nordul Transilvaniei în favoarea Ungariei. Populația îl învinuiește pe Regele Carol al II-lea de catastrofă, iar gen. Ion Antonescu, o figură austeră, dar apropiată de Berlinul lui Hitler preia puterea și îi cere să abdice.

În acest context, prințul Barbu Știrbey poate reveni în România și devine trimis diplomatic la Cairo, un punct cheie în negocierile dintre tabere. E implicat direct în eforturile de retragere a României din alianța cu Hitler. Ulterior, după 23 august 1944 și după ce trupele sovietice ocupă România, prințul Știrbey este unul dintre puținele personaje de anvergură pe care tânărul rege Mihai se putea baza.

Din cauza scandalurilor și crizelor politice artificiale generate de Moscova și de trimișii ei politici și/sau militari, Regele Mihai este nevoit să schimbe trei guverne în jumătate de an. După guvernul gen. Sănătescu și cel condus de gen. Rădescu, Regele îl propune pe Barbu Știrbey. D

Dar la 6 martie 1945, guvernul Petru Groza a fost impus de Moscova, în urma defilări ostentative cu tancuri prin București astfel că Barbu Știrbey nu a apucat să fie numit prim-ministru.

A murit pe neașteptate în 1946 de un cancer hepatic cu evoluție galopantă. Apropiații și rudele au susținut că s-a întâmplat după un dineu inevitabil la ambasada Uniunii Sovietice, acum a Federației Ruse, de pe bdul Kiseleff din București.

10. Generalul Henri Berthelot ( 7 decembrie 1861, Feurs, Franța - 28 ianuarie 1931, Paris, Franța)

Generalul Henri Mathias Berthelot a fost conducătorul Misiunii Militare Franceze în România, începând din 1916, atunci când România a intrat în război alături de Antanta.

Prin felul lui de a fi bonom și plin de umor, Berthelot și-a făcut mulți prieteni la București. Atunci când Familia Regală s-a refugiat Iași, francezul i-a urmat și a participat activ la acțiunea de reorganizare a armatei române.

Victoriile ostașilor români de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz - din iulie-septembrie 1917 - au fost posibile și datorită contribuției lui Henri Berthelot. Era apropiat de soldați și luase parte personal la instruirea lor. Învățase românește ceva mai bine decât știau franceză elevii săi soldați. Nu mulți îi puteau pronunța corect numele, așa că pe front i se spunea amical „Burtălău”. Era la curent și râdea. Un râs de bun augur devreme ce s-a auzit și la fastuoasa sărbătoare de Încoronare a Suveranilor României Unite, la Alba Iulia, la patru ani de la încheierea războiului, într-o Catedrală abia inaugurată.

În octombrie 1918, Henri Berthelot l-a anunţat pe Regele Ferdinand că forţele Antantei reiau ofensiva în Balcani și l-a sfătuit să mobilizeze din nou Armata Română.

Pe 1 Decembrie 1918, i-a așteptat pe suveranii români în Gara Regală de la Băneasa și a intrat alături de ei în Bucureștiul eliberat.

În perioada interbelică, a deținut o mică proprietate funciară în județul Hunedoara, dar și proprietatea, și informația despre ea s-au pierdut în adâncurile dictaturii comuniste.

Mai norocos decât Regele Ferdinand, generalul Berthelot/ Burtălău al soldațillor, și-a primit cadou statuia în 2019, Anul Centenar al Unirii. Se află pe strada care îi purta de multă vreme numele în București.

Bibliografie generală:

Keith Hitchins, Românii 1774-1866, vol. I, România 1866-1947, vol II, Editura Humanitas, 1998.

Vlad Georgescu, Istoria Românilor. De la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, 1995.

Eleodor Focșăneanu, Istoria Constituțională a României, Editura Humanitas, 1992.

Maria, Regina României - Jurnal de Război vol. 1, 2 și 3, Editura Humanitas, 2018 și 2022.

Constantin Argetoianu, Editura Machiavelli, 1996, vol. 4-7.

Nicolae Noica, Lucrări publice în vremea lui Carol I, Editura Cadmos, cu sprijinul Băncii Naționale a României, 2008.

Nicolae Noica, Lucrări Publice în vremea lui Ferdinad I, Editura Vremea, cu sprijinul Băncii Naționale a României, 2016.

Articol publicat inițial pe 1 decembrie 2023.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.