TRU. Criza născătoare de crize (I)

Coronavirus en marche prin Europa și migrația presînd, iar la frontiere par două crize în succesiune rapidă și nenorocoasă. Din păcate, există destule semne care spun că putem vorbi de două trepte sau manifestări simultane ale aceleiași crize.

Epidemia de Coronavirus are o istorie scurtă și lesne de reconstruit. De la sfîrșitul lui Ianuarie, un virus plecat din China - după regula care a generat infestări majore, de cel puțin 3 ori în ultimii mai puțin de 20 de ani - a pătruns ușor și s-a răspîndit, apoi, de la Milano pînă la San Francisco și Teheran. Focarul fixat în Italia de Nord s-a extins, țară cu țară, în aproape toată Europa.

La sfîrșitul lui februarie, complicațiile obscure și violente ale războiului civil din Siria au capturat politica generală a liderului turc Erdogan, care a decis să permită maselor de refugiați să înainteze spre vest, forțînd intrarea în Europa, la frontiera cu Grecia. În paralel, mult mai puțin notate, sosirile de emigranți au continuat în Sicilia, fără măsuri de control epidemic, într-o țară dominată pînă la isterie de obsesia Corona.

Două probleme au apărut la frontierele Europei și, evident, au ridicat o a treia: răspunsul Europei, mai precis, decizii politice majore ale Uniunii Europene. În ambele cazuri, sistemul administrativ european a fost supus unui test major. Rezultatele sînt îngrijorătoare. Am aflat, astfel, de două ori, că sistemul european nu e clar definit și nici în măsură să reacționeze unitar la solicitări serioase. Altfel spus, capacitatea de răspuns a UE e sub riposta pe care o presupune un sistem bine structurat. Pîrghiile UE au rămas, în mare, aceleași: intervenții bugetare prin linii de credit și pachete de asistență financiară. În cazul epidemiei Coronavirus, asta a însemnat suplimentarea cu 232 de milioane de euro a fondurilor de cercetare și asistență. În cazul noului val de migranți de la frontiera greco-turcă, intervenția UE a dus la alocarea a 700 de milioane de euro, ca fond de sprijin pentru autoritățile grecești.

Reacția financiară a UE a fost dublată de pletora obișnuită de Comitete, Comisii, Celule și Grupuri de Lucru care au însoțit, mai mult sau mai puțin util, fiecare problemă de sistem cu care UE s-a confruntat (cele mai recente exemple sînt Brexit și relațiile comerciale cu Statele Unite).

Însă o reacție care atestă existența și funcționarea integrală a sistemului e greu de găsit. Cele două crize, pun, în mare, una și aceeași problemă: capacitatea de control. Ceea ce duce imediat la întrebarea: asupra a ce? Nu poate fi vorba decît de teritoriul aflat sub jurisdicție UE. Atît Coronavirus, cît și noul val migraționist au demonstrat, însă, că frontierele UE sînt, mai curînd, un concept decît o realitate fermă, admistrată de un centru politic eficient.

În aceste condiții, UE s-a reîntîlnit cu vechea ei problemă de autoritate pe timp de criză. Măsurile de sistem nu au apărut sau au fost înlocuite de inițiativa locală a guvernelor naționale. Italia face parte din zona UE și va fi, inevitabil, lovită grav de criză economică sau chiar de recesiune. Răspunsul de sistem al zonei euro nu e, deocamdată, vizibil și nici de așteptat. În plan admistrativ, acolo unde UE nu a reușit să se manifeste, au intervenit guvernele naționale. Dovedind, din nou, că Franța acționează cu sau fără participarea UE, Emmanuel Macron a dispus naționalizarea producției și a stocurilor de măști de protecție. În Grecia, Guvernul Mitsotakis a decis, în lipsa unui plan general european, să ia măsuri de forță pentru blocarea migranților masați la frontiera cu Turcia.

Consecințele morale ale crizelor simultane care par să fi surclasat capacitatea de răspuns a UE sînt cel puțin la fel de importante. Ele sugerează o mentalitate oficială ambiguă, dacă nu dubioasă.

Articolele publicate în rubrica Agora reprezintă opinii ale autorilor