Într-o Românie nu foarte îndepărtată, în timpul regimului comunist, dacă priveai critic realitatea pe care o trăiai și își exprimai nemulțumirea față de politicile partidului, viața ta putea să arate astfel:
După ce autoritățile te monitorizau și adunau suficiente informații împotriva ta, erai arestat. Cel mai probabil, momentul când s-ar fi întâmplat asta era noaptea. Ai fi fost bătut și legat la ochi, pentru a nu vedea încotro ești dus. După, ai fi ajuns într-o închisoare. În unele cazuri, nici nu ar fi existat un proces; doar ai fi fost declarat vinovat de uneltire împotriva ordinii sociale.
Odată ajuns în sistemul penitenciar, detenția era drastică. Hrana era insuficientă, doctorii erau absenți, iar dacă te îmbolnăveai, puteai ajunge la spital când era deja prea târziu. Cauza oficială a decesului ar fi fost, probabil, stopul cardio-respirator, însă, în realitate, foametea și bătăile ți-ar fi luat ani buni din viață.
În cazurile mai grave, ajungeai într-o colonie de muncă.
Condițiile de aici erau mai rele decât cele din închisori, la care se adăuga un program de lucru de 12 ore pe zi. Canalul Dunăre-Mare Neagră, Arhivele și Cazinoul din Constanța sunt câteva dintre proiectele la care au contribuit și deținuții politici.
Dacă scăpai cu viață din sistemul represiv, erai izolat pentru câțiva ani în Câmpia Bărăganului, unde s-au născut localități populate de foști deținuți politici, loc pe care nu puteai să îl părăsești fără acordul autorităților.
Toate acestea se întâmplau în urmă cu zeci de ani față de momentul în care ne aflăm. În perioada conducerii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a purtat o luptă deschisă împotriva vechii ordini și exista un program explicit de eliminare a elitelor.
În perioada Nicolae Ceaușescu, regimul se stabilizase, iar numărul celor care se împotriveau nu mai era la același nivel. Securitatea, însă, era exact aceeași, doar că metodele de lucru – mai rafinate.
Numărul exact al victimelor nu se cunoaște, iar datele diferă de la sursă la sursă. Istoricul Lucian Boia, în lucrarea Strania istorie a comunismului românesc, a adunat date culese de diferiți cercetători.
Între 1950 și 1968, ar fi fost arestate peste 90.000 de persoane, dintre care peste 70.000 ar fi fost condamndate. O altă estimare arată că în aproximativ același interval de timp au existat aproape 400.000 de deținuți și deportați politic.
Pe același principiu, în Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, care compilează diferite date, se estimează că populația concentraționară ar fi numărat între 118.000 și 600.000 de persoane.
În România, ziua de 9 martie este Ziua Deţinuţilor Politici Anticomunişti din Perioada 1944-1989, iar în acest context, Europa Liberă a stat de vorbă cu Ștefan Bosomitu, cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, pentru a vedea cum erau tratați cei care se opuneau regimului.
1. Europa Liberă: Elitele erau unele dintre cele mai vânate categorii de persoane în timpul comunismului și am văzut că la Sighet, între 1950-1955, au ajuns 200 de înalți demnitari, dintre care 53 au murit. Printre ei, Iuliu Maniu și Gheorghe Brătianu. Ce alte categorii erau expuse în fața sistemului și cât de vulnerabili erau oamenii simpli?
Ștefan Bosomitu: Unul dintre obiectivele esențiale ale regimului comunist a fost acela de a rade vechea ordine, inclusiv prin anihilarea exponenților vechii ordini. Vorbim de intelectuali, foști demnitari, șefi ai partidelor istorice.
Asta este o categorie de persoane care a avut de suferit, însă de aici încolo sunt multe alte categorii.
Mă gândesc, în primul rând, la țărani, o categorie importantă.
Țăranii care, în urma demarării din 1949 a procesului de colectivizare a agriculturii, se vor opune acestei politici vor reprezenta un procent important al celor care vor înfunda închisorile comuniste. Sunt țărani care se opun predării de cote și sunt trimiși în închisori. După 1949, acest război, împotriva țărănimii, se accentuează, pentru că statul impune politici destul de violente pentru a-i constrânge pe țărani să intre în gospodăriile colective.
Intrarea în gospodăria colectivă era prezentată ca fiind o opțiune, însă, de fapt, în realitate, era ceva impus. În condițiile astea, cei care se opuneau sfârșeau adresa arestați.
Dincolo de țărani, avem o categorie de persoane care, începând din 1944 se organizează în grupe și duc lupte de partizanat împotriva regimului. Mulți dintre aceștia se retrag în munți. La sfârșitul anilor ‘40 și de-a lungul anilor ‘50, aceste grupuri de rezistență au fost sistematic vânate de către autorități, de către trupele de Securitate. De cele mai multe ori, lucrurile se sfârșeau tragic, pentru că aceste trupe de partizan nu se predau și se ajungea la foc deschis. De obicei, aceștia erau încolțiți de trupe și erau executați.
Dincolo de aceste grupuri exponențiale, putem include în categoria foștilor deținuți pe toți cei care alegeau să privească critic realitățile pe care le trăiau și nu acceptau propaganda comunistă și discursul oficial. Pentru exprimarea nemulțumirilor față de politicile regimului, acești oameni erau arestați și trimiși în închisoare.
2. Europa Liberă: Pe lângă rezistența armată din munți, mai există și alte exemple de forme notabile de contestare a puterii care au existat de-a lungul comunismului?
Ștefan Bosomitu: Avem și o rezistență în rândul studențimii. Desigur, știm că studențimea e tot timpul privită din această perspectivă, ca fiind un grup care are o apetență către contestare. Au existat, de-a lungul perioadei regimului comunist, momente în care studenții, impulsionați de anumite evenimente, aveau să încerce să se organizeze.
Nu au reușit prea mult lucru, pentru Securitatea își făcea bine treaba. În 1956 a fost un moment critic, în contextul revoltelor din Ungaria. În acel context avem manifestări ale studenților mai pregnante la Timișoara sau la Cluj. A existat o mișcare similară și la București, însă autoritățile au reușit atunci să o oprească chiar în fașă, intervenind brutal și operând arestări.
La fel, avem în 1965, în contextul schimbării de regim, un episod tragic la Facultatea de Filozofie a Universității în București. În contextul venirii la puterea a lui Nicolae Ceaușescu și al unei ipotetice liberalizări, studenții încep să poarte discuții referitoare la libertate, la valori – nici aici nu se ajunge la prea mult, întrucât Securitatea află de aceste lucruri și se intervine brutal.
Știm bine că în anii ‘80 au existat mai multe revolte sau greve ale studenților – în 1987, la Iași, când studenții din campusul Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași aveau să protestez pe străzi, cerând condiții mai bune de trai, lumină, apă, deci niște chestiuni elementare.
Avem și revolte muncitorești: revolta muncitorilor din 1977, din Valea Jiului, moment critic, peste care, însă, s-a trecut; avem, ulterior, în anii ‘80, revoltele minerilor de la Motru; în ‘87, foarte violentele revolte ale muncitorilor de pe platformele industriale ale Brașovului.
Dincolo de acestea, sunt și acțiuni individuale ale populației față de regim. Mă gândesc la Paul Goma, la Doina Cornea, la Radu Filipescu. Sunt relevante, dar nu au avut puterea de a face prea mult, tocmai pentru că nu sunt inițiative care să coaguleze grupuri de persoane.
3. Europa Liberă: Pe partea de detenție politică, în 1945 aveam 74 de închisori. De asemenea, vedem că ele erau împărțite pe categorii de la unu la patru. Cum au apărut aceste închisori, cum erau organizate teritorial și ce însemnau respectivele categorii?
Ștefan Bosomitu: Sistemul închisori a fost organizat în conformitate cu anumite necesități. S-au creat mai multe categorii de penitenciare, cele din categoria I fiind cele mai importante, din perspectiva regimului, întrucât erau penitenciare de maximă siguranță, în cadrul cărora urmau să fie încarcerați cei mai temuți și cei mai mari dușmani ai poporului.
Desigur, trecând mai departe, avem penitenciare de categoria a II-a, a III-a și a IV-a, cele din urmă fiind destinate deținuților politici cu pedepse foarte mici sau care nu reprezentau un mare pericol. Mă gândesc poate la țărani, care nu acceptau plata cotelor și primeau un an sau doi de închisoare.
Din punct de vedere geografic, avem închisorile mari la Aiud, la Gherla, București-Jilava și Galați – erau închisori care erau mari inclusiv din perspectivă arhitecturală sau structurală. Erau închisori care puteau să primească foarte mulți deținuți. Însă asta nu era neapărat o regulă, pentru că, în funcție de perioade, regimul se adaptează.
Aș putea să vă dau exemplu închisoarea de la Râmnicu Sărat, care până prin 1956-1957 era o închisoare de o categorie inferioară, care găzduia atât deținuți politici, cât și deținuți de drept comun. Deținuți politici, îndeobște, dintre cei din zona respectivă, marea majoritate a lor erau țărani. Din 1956, Ministerul de Interne întreprinde o anchetă pentru identificarea unui spațiu carceral pe care doreau ulterior să-l transforme într-o închisoare pentru elitele politice. Acest caz fusese generat de două chestiuni: pe de-o parte de închiderea penitenciarului de la Sighet în ‘65 și pe de altă parte de o revoltă a deținuților de la Aiud, din 1956.
În acest context, dându-și seama că exista posibilitatea ca într-un penitenciar mare, propaganda pe care o fac liderii sau cei mai pe periculoși dușmani ai poporului, cum erau numiți, să își exercite influența asupra celorlalți deținuți, ei identifică închisoare de la Râmnicu Sărat ca un spațiu foarte bun pentru închiderea personalităților sau a liderilor opoziției. De ce?
Pentru că e o închisoare mai mică, are doar 37 de celule, dar ceea ce e foarte important – permitea închiderea persoanelor într-un sistem unicameral, adică fiecare deținut era închis într-o singură celulă, de foarte, foarte mici dimensiuni.
Aici au dezvoltat un întreg regim de detenție, care avea să fie sinistru, pentru că dincolo de faptul că i-au închis în câte o celulă, au impus și un regim de detenție draconic. Practic, la Râmnicu Sărat, din 1957, producerea unui zgomot era pedepsită cu zile de carceră. Inclusiv paznicii, pentru a păstra această liniște totală, umblau încălțați cu pâslari, pentru a nu face zgomot atunci când patrulau printre celule.
4. Europa Liberă: V-aș întreba acum niște aspecte tehnice despre arestare și perioada efectivă de încarcerare. De exemplu, de unde știa sistemul pe cine să ridice? Iar odată ajunși în detenție, anumiți oamenii aveau posibilitatea unui contact cu lumea exterioară, familia știa ceva despre ei, puteau primi scrisori, haine?
Ștefan Bosomitu: Până să ajungi să fii arestat, erai luat, în primul rând, în vizor. În punctul în care autoritățile construiau un caz împotriva ta, adunau informații, căutau referințe despre presupusele activități pe care le-ai dispus. Desigur, au fost și cazuri în care arestările s-au făcut în grup. Avem povestea din mai 1950, când au fost arestați înalți demnitari ai fostelor regimuri. Atunci, într-o singură noapte, a existat o acțiune în care au fost arestate sute de persoane. De obicei, în anii ‘40-‘50, în perioada represiunii dure, arestările se făceau noaptea, urmate de percheziții.
Era și această tehnică prin care se inocula o frică teribilă nu doar în rândul persoanei arestate, ci și a familiei respective, pentru că era brutalitatea aceasta cu care se intervenea.
Iarăși, erau tot felul de metode prin care arestatului nu îi era permis să vadă unde este dus în detenție, pentru care arestarea se făcea întotdeauna cu ochelari care acopereau cu totul vederea deținutului.
În legătură cu cea de-a doua chestiune, aici lucrurile sunt diferite, pentru că, în cazul deținuților sau a persoanelor care au fost acuzate de delicte mai grave – tot ceea ce intra sub incidența articolului 209 din Codul Penal (uneltire împotriva ordinii sociale) – contactul cu familia era foarte puțin probabil. De obicei, nu știau unde sunt deținuți. De obicei, nu aveau vești de la ei, nu aveau posibilitatea de a le trimite pachete sau de a face vizite deținuților.
Singura lor șansă era aceea de a se prezenta la tribunal în ziua în care aflau că acesta urmează să fie judecat, după o anumită perioadă de când fusese arestat. Asta nu trebuie să fie neapărat o regulă generală, dar, în principiu, pentru cei arestați pe 209 Cod Penal, contactul cu familia nu era permis.
Au existat și perioade în care ei puteau să primească sau puteau să trimită scrisori acasă, să primească pachete, dar iarăși, asta diferă de la caz la caz.
În rândul deținuților politici, orice comportament pe care direcțiunea închisorilor îl considera ca fiind problematic, putea duce la zile de carceră sau putea duce la oprirea contactelor pe care le-ai putea avea cu familia, la primirea unui pachet din partea familie – ți se lua și acest drept, de a primi o dată pe lună un pachet.
5. Europa Liberă: Am văzut că între 1945 și 1958 au decedat, în sistemul penitenciar, 1.406 persoane. Care erau condițiile din închisori și cum erau tratați deținuții?
Ștefan Bosomitu: Regimul de detenție, în închisorile din perioada comunistă, era unul de exterminare. Nu exista niciun soi de preocupare a autorităților sau a administrației penitenciarelor către această idee, de a oferi deținuților un regim de detenție normal. Existau chiar prevederi și instrucțiuni care sugerau directorilor de închisori, ca împotriva deținuților politici să fie aplicat un regim de detenție drastic.
Putem începe, pe plan general, despre hrană. Hrana era întotdeauna insuficientă. În marea majoritate a cazurilor, hrana deținutului pe o zi nu depășea 500-600 de calorii, ceea ce era, desigur, total insuficient.
Asistența medicală de care dispuneau deținuții era, practic, absentă. Unele penitenciare nici nu aveau un medic. Dau exemplul de la Râmnicu Sărat, unde nu exista un medic în permanență acolo, exista un singur sanitar, iar un medic venea o dată pe săptămână,, să facă un control deținuților.
Dincolo de aceste lucruri, medicația care ar fi trebuit administrată deținuților ce sufereau de boli, pe care le căpătaseră în timpul detenției sau care se agravaseră, era minimă. Necesitatea de a transfera un pacient într-o stare gravă către un spital-penitenciar sau către un spital era întotdeauna întârziată până în ultimul moment. Sunt o sumedenie de cazuri în care deținutul e transferat, în cele din urmă, către un spital penitenciar, pentru a se găsi o soluție în cazul său, și acesta a ajuns a doua zi decedat.
Nu exista niciun fel de preocupare în a face ceva pentru a salva viața deținutului respectiv.
Legat de regimul de detenție, trebuie să vorbim și despre pedepsele corporale care erau aplicate. Deținuții erau adesea bătuți, erau brutalizați, orice acțiune neconformă sau care ieșea puțin din spectrul normalității era pedepsită cu zile de carceră – erai închis într-o carceră, într-o celulă foarte, foarte îngustă, în care nici nu puteai să te așezi. În cazul penitenciarelor care nu aveau o carceră, se lua salteaua și norma de hrană îți era înjumătățită.
Existau tot felul de metode prin care viața deținuților politici era supusă zi de zi unui regim de discriminare. Avem cazuri de oameni care intră închisori sănătoși și sfârșesc, câțiva ani mai târziu, ieșind din închisoare cu boli pe care le capătă acolo, distruși din punct de vedere fizic și psihic.
6. Europa Liberă: Care au fost principalele cauze de deces consemnate de autoritățile din acea vreme?
Ștefan Bosomitu: Doctorii, de obicei, consemnau chestiuni cât se poate de generale – insuficiență cardiacă, de exemplu, s-a oprit inima.
Însă e foarte clar că principalele cauze care au dus la decesul deținuților au ținut de lipsa hranei, deci o malnutriție, de morbidități legate de plămâni, boli respiratorii, boli digestive. E evident că sunt boli pe care le-au capăt în închisoare sau care s-au agravat în condițiile aspre.
Aș adăuga aici, desigur, și tratamentul brutal la care erau supuși. Adică știm, spre exemplu, din informațiile pe care le avem, că Gheorghe Brătianu a murit în urma bătăilor pe care i le administrase un paznic în celulă, cu câteva ore mai înainte.
7. Europa Liberă: Pe lângă închisori, avem și colonii de muncă. Cum arăta o zi într-un astfel de loc?
Ștefan Bosomitu: Trimiterea într-o colonie de muncă era, în unele cazuri, sinonimă cu condamnarea la moarte, pentru că dincolo de condițiile de detenție, care erau foarte grele și drasctice, se suprapunea și norma de muncă pe care acel deținut era obligat să o execute.
Vă dau exemplul Peripravei – după 1957, la colonia de muncă de la Periprava, deținuții de acolo erau folosiți pentru recoltarea stufului. Stuful se recoltează în toamnă și de-a lungul iernii.
Deținuții stăteau până la brâu în apă, prin stuful acela. Nu doar că-l tăiau, trebuiau apoi și să-l organizeze în snopi, și să îi și care. Vorbim de snopi de 25-30kg, pe distanțe de kilometri. În condițiile în care ei primeau ca hrană zilnică undeva la 500 de calorii. E un efort fizic extrem, care, în timp, fără îndoială, îți reduce capacitate de viață.
Ca idee, într-o colonie de muncă, programul însemna o trezire la o oră foarte matinală, în jur de ora 5:00, urmată de muncă, cel puțin 12 ore, și o stingere care venea spre ora 20:00-21:00. De-a lungul zilei, erau primite trei mese: micul dejun, unde primeau o cană de ceai; un prânz, o bucată de pâine și poate o zeamă și o cina la fel de insignifiantă.
Din perspectiva condițiilor de detenție, asta depinde de la colonie la colonie și de la perioadă la perioadă. La Periprava, la început, când s-a delimitat perimetrul coloniei, deținuții au fost, inițial, cazați în corturi. Dormeau pe nisip. Ulterior, au fost construite niște barăci.
Existau și colonii de muncă unde deținuții erau înghesuiți pe niște șlepuri, care erau ancorate la mal, în niște conțin total improprii.
8. Europa Liberă: Au fost și genul de situații în care oamenii din colonii, mai ales cele din zona Dobrogei Dobrogea, erau duși la muncă în alte zone, ca de exemplu la canalul Dunăre-Mare Neagră. La ce alte construcții au luat parte deținuții politici și de ce?
Ștefan Bosomitu: De la Canal, foarte mulți deținuți, cel puțin la începutul anilor ‘50, erau dislocați din colonii. Ei [comuniștii] îi căutau mai ales pe cei care erau specialiști, pentru că aveam în rândul deținuților și arhitecți, și ingineri, și electricieni, tehnicieni și constructori.
Avem Fabrica de Cărămidă de la Ovidiu, sediul actual al Arhivelor Județene Constanța – a fost construit la începutul anul ‘50 tot de deținuți politici. Stadionul din Constanța a fost finalizat în 1953 inclusiv cu munca deținuților politici. Chiar organizaseră acolo un mic punct de lucru, în sensul în care erau cantonați acolo zilnic 2-3.000 de deținuți care au lucrat și au finalizat într-un timp record stadionul, care azi nu mai există.
În zona Constanței, cel puțin, foarte multe edificii, care există și astăzi, au fost construite de către deținuți politici. Din perspectiva asta, pentru mulți dintre ei, asta a fost o scăpare. Gândiți-vă la un constructor care e pus să spargă piatră sau să excaveze tone de pământ zilnic, cât era norma – e scos de acolo și trimis să lucreze în construcții, ceea ce făcea el. Era clar că era o opțiune pentru mulți dintre ei. Mulți au găsit în asta o oportunitate.
Iar supravegherea la care erau supuși în aceste puncte de lucru era mult mai puțin drastică, în raport cu supraveghere la care erau supuși în cadrul coloniei.
Spre exemplu, cazul muncitorilor care au lucrat în 1951-1953 la reabilitare Cazinoului din Constanța. S-au găsit recent mărturii ascunse în ziduri. Știm despre acești deținuți că le-a fost benefică acea perioadă, în care au lucrat.
De ce? Pentru că au avut posibilitatea să ia legătura cu familiile, iar gardienii erau mai permisivi. S-au întâmplat și cazuri când rudele lor au venit acolo și au putut să comunice foarte scurt și pe furiș.
9. Europa Liberă: Pe model sovietic, oamenii au început să fie deportați. Au existat deportările masive, din câmpia Bărăganului, cu oameni aduși din vestul țării. Ce conotație a avut acest spațiu și ce oameni ajungeau aici?
Ștefan Bosomitu: Ați amintit de deportările din Bărăgan, de la începutul anilor ‘50. Marea lor majoritate, cei care au fost deportați în zonele acelea neprietenoase și nelocuite din Bărăgan, erau familii din zona de vest a țării, din zona de graniță cu Iugoslavia, iar acele deportări au venit pe fondul conflictului dintre blocul sovietic și Iugoslavia lui Tito.
E deportarea de cea mai mare amploare despre care știm, dar ar trebui să subliniem faptul că acest fenomen e aproape continuu, adică îl întâlnim, cel puțin în anii ‘50, mai peste tot. Era și aceasta o formă de represiune, nu la scara a ceea ce s-a întâmplat atunci, cu sate întregi care au fost strămutate în câmpie Bărăganului, însă de mai peste tot de prin țară existau cazuri de familii care opuneau rezistență sau care se opuneau colectivizării. Erau supuse aceluiași tratament. Le era spus încărcați tot ce puteți într-o căruță și le era fixat domiciliul obligatoriu în zonele respective.
Fenomenul a fost unul traumatizant, dacă ne gândim la ceea ce a presupus acel lucru. Oamenii aceia, la început anilor ‘50, erau scoși din casele lor, și le era permis să ia foarte puține, exact ceea ce se putea încărca într-o căruță, ca mai apoi să fie duși, de-a lungul a câtorva zile, într-o zonă în care nu exista nimic, în care au fost bătuți niște țăruși și li s-a spus aici vă stabiliți.
Nu existau drumuri, nu exista absolut nimic. Și nu doar că au fost strămutați și deportați acolo, ci au fost deportați sub sancțiunea de a nu părăsi respectivul loc, că localitate nu exista. Avea să se transforme, ulterior, într-o localitate, însă ei nu aveau libertatea de mișcare. Ei nu aveau voia, din acel loc, în care fuseseră relocați, să circule fără acordul Miliției.
Ei au trebuit să-și refacă viața de la zero, fără nimic, de la un țăruș și ce-au adus într-o căruță. Lucrurile aveau să dureze. Abia din 1955, ușor-ușor, deportaților din Bărăgan avea să li se acorde dreptul de a se reîntoarce. Majoritatea aveau să reîntoarcă, însă localitățile acelea aveau să fie ulterior populate, din nou. A existat această practică, ca odată eliberat, un deținut politic să fie trimis în domiciliu obligatoriu.
De obicei erau trimiși în aceste zone din Bărăgan sau Dobrogea, în anumite zone ferite. Corneliu Coposu a ieșit din închisoare în ‘57, de la Râmnicu Sărat, și după a trebuit să mai stea doi ani într-o comună din Bărăgan, ca domiciliu obligatoriu.
10. Europa Liberă: Pe termen lung, care au fost consecințele arestărilor politice și ce reacție au creat la nivel de societate?
Ștefan Bosomitu: Pe termen lung, avem moștenirea aceasta, pe care o resimțim și astăzi. Adică experiența unui regim totalitar, care a durat aproape jumătate de veac, pentru că represiunea politică, violentă, de la sfârșitul anilor ‘40, din anii ‘50, a destructurat, la nivel societal România.
Din perspectiva celor închiși, nu avem astăzi niște date precise, vehiculăm cifre. Dar din perspectiva persoanelor care au fost închise, trebuie să ne gândim că extrapolând la familiile și apropiații celor care fuseseră atinși direct de acest fenomen, mai bine de jumătate din populație avea să fie afectată de acest flagel.
Acest tip de represiune nu a afectat doar persoana în cauză, a afectat și familia, a afectat rudele și copiii acelora. Gândiți-vă că au existat cazuri în care dacă un părinte este arestat și condamnat pe motiv politic, urmau, pentru familie și cunoscuți, o sumedenie de repercusiuni.
Mă gândesc că e foarte posibil ca soția să-și piardă slujba, pentru că nu mai avea un dosar bun. Mă gândesc apoi că, în cazul copiilor, exista posibilitatea foarte mare ca aceștia să aibă probleme la școală și aveau cu siguranță probleme în contextul în care doreau să urmeze un traseu școlar mai amplu. În cazul unei facultăți, asta era deja o problemă. Cel puțin în anii ‘50-‘60, un copil care avea un părinte deținut politic era foarte puțin probabil să nu fie primit nici măcar să se înscrie la un examen de admitere.
Consecințele acestei represiuni sălbatice, din anii ‘50, au avut efecte și poate au efecte și astăzi, pentru că ne-au modificat și ne-au schimbat pe noi, ca societate, foarte mult.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
