*Acest text, semnat de jurnaliștii Sabina Fati și Lucian Ștefănescu i-a fost dedicat, în 2020, la 12 ani de la moartea sa.
El este continuat de înregistrări mai vechi cu Monica Lovinescu, dar și omagiul pe care i l-au adus după moarte, la Europa Liberă, Gabriel Liiceanu, Gelu Ionescu, Doina Jela, Nicolae Manolescu, Horia Roman Patapievici, Traian Ungureanu, Vladimir Tismăneanu.
Varianta audio, aici:
*Transcriere:
Monica Lovinescu i-a învățat pe românii obligați să suporte dictatura comunistă cum să gândească liber și cum să-și păstreze luciditatea. Prin vocea acestei scriitoare, jurnaliste și formatoare de conștiințe, venită pe undele Europei Libere, intelectualii autohtoni puteau să se sincronizeze cu Occidentul, să înțeleagă că dincolo de cultură, moralitatea și nealinierea cu puterea comunistă pot fi primii pași spre o altfel de lume.
Monica Lovinescu s-a născut în 1923, ca fiică a criticului literar Eugen Lovinescu şi a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu. Şi-a luat licenţa în litere la Universitatea din Bucureşti. În afara unui basm scris în copilărie, la vreo 7-8 ani, şi publicat în Dimineaţa copiilor, îşi reneagă cu vehemenţă debuturile literare.
De pe la 15 ani publică proze scurte în Vremea, Kalende şi un roman în mai multe numere consecutive din Revista Fundaţiilor Regale. Le găseşte pe toate sofisticate şi artificioase. Imediat după război, ţine cronica dramatică la Democraţia lui Anton Dumitriu şi e asistenta lui Camil Petrescu la seminarul său de artă dramatică.
După instaurarea regimului comunist în România, Monica Lovinescu se refugiază, în septembrie 1947, în Franța, ca bursieră a statului francez, iar în primele zile ale anului 1948 cere azil politic.
Colaborează aici cu articole și studii despre literratura română și despre ideologia comunistă care aservise România, publicînd la reviste prestigioase. Este autoarea capitoului despre Teatrul românesc din Istoria Spectacolului apărută la editura Gallimard.
Din 1951 pînă în 1974, colaborează la emisiunea în limba română a radiodifuziunii franceze și la redacția centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană.
Începînd din anii 1960, colaborează împreună cu soțul ei, scriitorul Virgil Ierunca, la radio Europa Liberă, unde aveau două emisiuni săptămânale, „Actualitatea culturală românească” și „Teze și antiteze la Paris”, programe care au avut o puternică influență în viața culturală a României, privată de informația asupra evenimentelor culturale și politice din Occident.
În 1977, în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare militase, Monica Lovinescu a fost agresată fizic, în curtea locuinței sale de la Paris, de doi agenţi palestinieni trimişi de Securitate la ordinele lui Nicolae Ceauşescu. Este transportată în stare de comă la spital. Cinci zile mai târziu părăseşte spitalul, în ciuda recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferinţa de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză şi pentru a denunţa agresiunea, la microfonul Europei Libere.
O tragedie care avea s-o marcheze pe Monica Lovinescu toată viața ei a fost legată de mama sa, care a fost arestată, condamnată, întemnițată și în cele din urmă ucisă în Gulagul românesc, pentru că a refuzat să colaboreze cu regimul stalinist de la București ca s-o influențeze pe fiica ei de la Paris.
După 1989, editura Humanitas a publicat atît texte difuzate la radio Europa Liberă, cât și o parte dintre memoriile și jurnalele Monicăi Lovinescu.
După căderea Cortinei de fier, scriitoarea a militat pentru un proces al comunismului care să repună în ordine morală societatea autohtonă.
Monica Lovinescu a rămas poate cea mai importantă voce a spiritului liber din cultura românească, deși nu i s-a oferit locul central pe care-l merita.
A încetat din viață după o lungă suferință în 21 aprilie 2008, la două ore după miezul nopții. În acea zi, postul de radio Europa Liberă i-a dedicat un program in memoriam, care a început cu o mărturisire făcută de Monica Lovinescu într-un interviu acordat postului Europa Liberă în 1998:
„Simțeam un fel de, cum să-i spunem să nu sune a cuvinte mari, un fel de datorie - fiind într-o stare de libertate - de-a spune lucrurile pînă la capăt. Am făcut, cred, un fel de critică de compensație, un fel de critică de context. Adică un loc unde lucrurile sînt spuse - nu pînă la capăt total, că nu pot fi spuse niciodată pînă la capăt total, pentru că se duc la dosarul scriitorului, și nu poți să fii colaborator al Securității, spunîndu-i 'uite ce a vrut să facă acest scriitor' - dar luminînd altfel.”
Monica Lovinescu
Gabriel Liiceanu: „Monica Lovinescu, de ale cărei vorbe, la Europa Liberă, s-au agățat sute de mii de oameni înainte de 1990, a murit în stil românesc, înconjurată adică de ignoranța, indiferența și uitarea noastră.
În ultimii ani, cât a stat literalmente țintuită la pat, telefonul încetase aproape să sune, iar cărțile ei memorabile apărute în acest răstimp în țară au făcut obiectul unui interes mediocru. De la un moment dat încolo, românii n-au mai avut nevoie pur și simplu de Monica Lovinescu.
La ce bun să ții minte un om a cărui valoare de întrebuințare dispăruse într-un interludiu al istoriei...? Cu fiecare moarte ilustră, îmi spun că avem un adevărat har în a ne sabota sistematic istoria și asta pentru că nu suntem capabili să respectăm minima-i condiție - civilizația aducerii aminte.
Adevărul e că, neștiind să onorăm spiritul altuia, nu ne place să avem eroi și, mai ales, nu ne place să avem eroi contemporani. Românii preferă să-i uite pe cei care le-au dăruit ceva esențial din viața lor, deoarece, dispărându-le simțul comunitar, așa cum nu mai cred în jertfă, cred că e mai bine să nu datorezi nimic nimănui.”
Europa Liberă: Doamnelor și domnilor, pe parcursul acestei emisiuni veți putea asculta fragmente dintr-un interviu acordat de Monica Lovinescu Europei Libere în 1998, un interviu realizat la vremea respectivă de Mircea Iorgulescu, precum și evocări ale unor oameni care au cunoscut-o, care au lucrat împreună cu ea la Europa Liberă, dar și oameni cărora Monica Lovinescu le-a servit drept model profesional și spiritual. Să-l ascultăm acum pe criticul literar Gelu Ionescu.
Gelu Ionescu: „De obicei, când dispare o personalitate de valoarea și importanța Monicăi Lovinescu, fapt trist ce a avut loc nu de prea multe ori, se spune: „a lăsat un mare gol”. Eu cred, dimpotrivă, că Monica Lovinescu a lăsat un mare plin, aproape o statuie, un plin pe care poate că l-a împărțit și-l va împărți mereu cu Virgil Ierunca.
Posteritatea ei, care a început ieri, are dimensiunile destinului unui om de cultură, unui ziarist din cei mai competenți și devotați libertății și marșului libertății împotriva comunismului. Dacă ar fi reprezentat exilul rușilor sau al altui popor mai cunoscut în Europa decât al nostru, sunt convins că dispariția ar fi fost deplânsă acum de reviste și ziare de mare circulație în lume. Nu mă joc cu jocuri – „ce ar fi fost dacă ar fi fost”, dar acesta este sentimentul meu, dincolo de emoții, că acel loc de care vorbeam îl ocupa, ar fi meritat să-l ocupe.
O viață dedicată culturii românești, părții din ea care rezistă azi, care rezistă, pentru că ea și încă nu mulți alții a ținut în mână torța valorii și cinstei, torță cu care în același timp a ars cât s-a putut impostura, abandonul moralei, minciuna și mizeria, s-a acoperit o mare parte din cultura și civilizația noastră românească cu zdreanța dictaturii comuniste.
Cât a sperat Monica Lovinescu în binele pe care l-a adus libertatea se poate imagina și nu e acum timpul măsurării deziluziilor, ci mai degrabă cel al împlinirilor. Pentru aceste împliniri și restabiliri a tradițiilor culturii române, atâtea câte sunt astăzi la vedere și altele care nu vor înceta să se impună, memoria ei va rămâne mereu ca un văl al izbândei.
Om de o mare, inimitabilă sensibilitate, încurajatoare cel mai adesea, neclintit în convingeri, afectuos și prieten de o rară fidelitate, care i-a fost dezamăgită de destule ori. Ea a impus un stil oral de a pune în valoare sau, dimpotrivă, de a veșteji, care ne va rămâne în ureche tuturor celor care l-am ascultat decenii de-a rândul. În ce mă privește, am avut o relație de o perfectă colaborare amicală, fapt rar care nu am încetat să-l prețuiesc.
Îmi amintesc de miile de ore petrecute în convorbiri telefonice între Paris și München. Mă voi gândi mereu la felul ei de a-ți fi aproape fără a atinge o intimitate curioasă, indiscretă. Vehemența ei la microfon nu concura decât cu efortul ei de comprehensibilitate, un dar rar al gazetăriei și literaturii române.
Nu sunt deloc un adept al ideii că de morți numai de bine și în acest fel aș dori să fi ascultat aceste cuvinte rostite acum: convingerea mea este că Monica Lovinescu a practicat o critică culturală în cea mai bună tradiție românească încă de la Maiorescu încoace. Nu e o comparație, ci o încercare de corectă situație.
Cât despre suferințele sale din ultimii ani, cred că, dacă Dumnezeu a vrut să le curme, înseamnă că a vrut să ne despartă acum de ea. Voi ține alături de mulți-mulți alții o lumânare aprinsă până ce aceasta se va stinge și ea.”
„Încetul cu încetul, ecourile au început să sosească sub formă de, rareori, scrisori, sub formă de oameni care veneau din România și se întorceau din România. Cred că am văzut mai mulți români decât francezi în tot acest timp. Deci știam, și ne-am servit de acest ecou pentru a încerca cât am putut, fie să asigurăm o notorietate unor oameni care să fie mai puțin vulnerabili acolo, fie să salvăm, uneori, oameni.”
Monica Lovinescu
Europa Liberă: O prietenă a familiei lui Virgil Ierunca și Monicăi Lovinescu a fost scriitoarea Doina Jela.
Doina Jela: „Nu cred că sunt în stare să spun ceva despre Monica Lovinescu acum decât că, pe cât este păcat să nu spunem nimic la Europa Liberă, care este locul în care a lucrat practic toată viața, în care ne-a arătat nouă, românilor, un devotament nesfârșit, un devotament de care nu o să mai avem parte niciodată și o dragoste nemeritată și neașteptată care ne ridică în propriii noștri ochi.
În ultimii cinci ani, Monica Lovinescu a suferit enorm și și-ar fi dorit ceea ce s-a întâmplat azi-noapte, și este un semn extraordinar că sfințenia ei laică se transformă într-o sfințenie fără adjectiv, plecând ea dintre noi în Săptămâna Sfântă. Ea și-a dorit să plece, dar pentru noi, românii, Monica Lovinescu n-ar fi trebuit să moară niciodată, pentru că avem foarte mare nevoie de discernământul ei, tot atât de mare nevoie, cât am avut în comunism.”
„Cred că marea noastră problemă e că avem acum o societate deplină descompusă. Această societate descompusă este descompusă din pricina unui regim politic, această societate descompusă a fost mai puțin ajutată ca aiurea, să spunem de scriitorii noștri, când vorbeam adineauri de complicitate, scriitorii noștri au rezistat grosso modo cu excepțiile pe care le știm prin cultură și aceea nu e rău deloc, dar cred că nu e suficient.”
Monica Lovinescu
Nicolae Manolescu: „Monica Lovinescu a fost pentru noi toți, prin 1989, cea mai importantă și ascultată voce critică, a reprezentat o instanță la care, vrând-nevrând, ne raportam cu toții și noi care îi așteptam cuvântul, dar și cei care nu-l doreau, îl contestau și care, precum se știe, au încercat s-o facă să nu mai spună nimic.
Sigur, Monica Lovinescu era plecată de foarte multă vreme din țară și la postul de radio pe care îl ascultați acum și-a petrecut departe de noi și, într-un fel, aproape de noi ultimii ani din viața activă.
Nu există, cum să spun, cuvinte de consolare pentru această pierdere, chiar dacă Monica Lovinescu a fost în ultimii ani foarte bolnavă și, practic, în imposibilitate de a mai face emisiuni, de a mai scrie. Nu există consolare.
Putem să spunem Dumnezeu s-o odihnească! Și ne vom aminti de fiecare dată acest 21 aprilie, două ore după miezul nopții, când Monica Lovinescu s-a prăpădit după o suferință de aproape șase ani de zile.”
Europa Liberă: Să ascultăm acum o notă biografică a Monicăi Lovinescu, semnată de Sabina Fati.
Sabina Fati: „Monica Lovinescu i-a învățat pe românii care au fost obligați să suporte dictatura comunistă cum să gândească liber și cum să-și păstreze luciditatea. Prin vocea acestei scriitoare, jurnaliste și formatoare de conștiințe venite pe undele Europei Libere, intelectualii autohtoni puteau să se sincronizeze cu Occidentul, să înțeleagă că dincolo de cultură, moralitatea și nealinierea cu putea comunistă pot fi primii pași de o altfel de lume.
După instaurarea regimului comunist în România, Monica Lovinescu se refugiază în Franța, în septembrie 1947, ca bursieră a statului francez, iar în primele zile ale anului 1948 cere azil politic, colaborează aici cu articole și studii despre literatura română și despre ideologia comunistă care aservise România, publicând la reviste prestigioase. Este autoare a capitolului despre teatrul românesc din „Istoria Spectacolului”, apărută la Editura Gallimard, traduce cărți românești sub pseudonime.
Din 1951 până în 1974, colaborează la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii franceze și la Redacția centrală a emisiunilor pentru Europa Răsăriteană. Începând din anii ‘60, colaborează la Radio Europa Liberă, împreună cu soțul ei, scriitorul Virgil Ierunca, unde aveau două emisiuni săptămânale - „Actualitatea culturală românească” și „Teze și antiteze la Paris” -, care au avut o puternică influență în viața culturală a României, privată de informația asupra evenimentelor culturale și politice din Occident.
Scriitoarea a militat, după căderea Cortinei de fier, pentru un proces al comunismului care să repună în ordinea morală societatea autohtonă.
Monica Lovinescu a rămas astfel poate cea mai importantă voce a spiritului liber din cultura românească, deși niciodată nu i s-a oferit locul central pe care îl merita.”
Horia Roman Patapievici:„Pentru mine, pierderea Monicăi Lovinescu este foarte dureroasă, cum la fel de dureroasă a fost și pierderea lui Virgil Ierunca acum câtva timp. Mi-au fost prieteni și când niște oameni de calibrul lor te iubesc asta este ca și când Dumnezeu te alege, iar aleșii, știți că sunt altfel decât toți ceilalți.
Dar aș vrea să spun ceva despre pierderea Monicăi Lovinescu acum, după pierderea și a lui Virgil Ierunca, prin dispariția amândurora, se încheie ceva, și cred că trebuie spus un cuvânt referitor la tipul de lucrare publică pe care ei au făcut-o înainte de ’89 și îndemnul care ne-a rămas și după ’89, când ei au intrat într-o relativă uitare.
Înainte de ’89, ceea ce ei au făcut în condiții de libertate, a fost să restabilească justa proporție a oricărei afirmații. Noi toți în regim totalitar trăiam într-un regim în care sistemul de referință normal, care este adevărul, era distorsionat.
Chiar și afirmația „este ora 5 după-amiază” e o afirmație care, exagerez puțin, firește, dar de dragul argumentului trebuie făcut asta, era o afirmație care era contextuală și chiar și afirmația „este 5 după-amiază” era falsificată de faptul că cadrul de referință era falsificat.
Or, ei de acolo, în libertate, cu scrupulul de adevăr pe care toată viața l-au urmărit, au restabilit acest cadru al adevărului. Când ei spuneau „este 5 după-amiază”, era restituit cadrul firesc care este cadrul adevărului. Pentru orchestră, ei aveau la-ul, ca să nu existe cacofonie în condițiile în care toți instrumentiștii ar fi buni, dar nu ar avea un acordaj comun, trebuie să ai o notă de start, un la.
Ei bine, ei aveau la-ul și asta a contat enorm pentru societatea românească, pentru că celor care slujeau adevărul și binele, ca și ei, în condiții de sistem de referință distorsionat, la-ul pe care ei îl emiteau prin judecățile lor restituia și afirmațiile celor care lucrau în țară. Acest lucru trebuie înțeles.
Ceea ce ne-a rămas ca îndemn permanent după ’89 este că nu dintr-un singur criteriu se face lumea, ci din mai multe complexe în care discernământul este o parte esențială. Noi toți înainte de ’89 credeam că, dacă salvăm esteticul, salvăm totul - și cultura, și pe noi. E fals! Ne mai trebuia ceva, ne mai trebuia eticul, la care noi, societatea românească, suntem mereu parcă oarecum carenți.
Or, îndemnul de a privi lucrurile cu discernământ, făcând o subspecie a adevărului, mi-a venit de la Monica Lovinescu și de la Virgil Ierunca și ne rămâne astăzi în continuare ca un lucru care trebuie permanent câștigat, revendicat și folosit în judecățile prin care încercăm să pricepem ce se întâmplă cu noi în spațiul public.”
Traian Ungureanu: „Monica Lovinescu a fost pe toată durata anihilării comuniste singura instituție liberă a României. A trăit, desigur, în exil, în afara țării, dar tot acolo a trăit și a mințit diplomația statului comunist român.
Dacă românii și cultura lor au fost cu adevărat reprezentați de cineva, atunci singurul nostru ambasador a fost multă vreme Monica Lovinescu, însă într-un fel incomparabil mai adânc și mai însemnat, Monica Lovinescu a fost omul care a rămas toată viața acasă, în interiorul culturii române. E greu de imaginat ce s-ar fi întâmplat cu gândirea și curajul nostru de a gândi fără efortul colosal al Monicăi Lovinescu.
Aproape tot ce am aflat, învățat sau reînvățat despre scrisul românesc i se datorează acestui om care a recitit cărțile mari și interzise, a corectat aberațiile propagandei comuniste și a luat de mână generațiile noi spre a le duce la întâlnirea cu adevărata cultură românească. Monica Lovinescu s-a opus demolării culturii române și a reușit să salveze tot ce avem astăzi.
A vorbit de mii de ori la microfonul Europei Libere și a creat o școală de tineri și oameni în toată firea lipiți cu urechea de difuzor, așa cum se așază cineva în dreptul ferestrei căutând aer proaspăt. A scris mii de articole și rafturi de cărți, a publicat reviste și în reviste; în cele din urmă, a fost primul ministru și marele preot al culturii române sub asediu.
Monica Lovinescu a fost însă mai mult decât o voce sau o funcție, a fost un om de curaj în vremea fricii și cine crede că exilul a apărat-o, trebuie să-și aducă aminte că Securitatea comunistă știa să bată și în beciuri, și în străinătate. Stâlcită la Paris de brațul Securității, Monica Lovinescu n-a luat în seamă acest mic detaliu fizic. N-avea timp, a continuat să vorbească și să scrie, rănind astfel mortal minciuna comunistă.
A fost defăimată de o armată de propagandiști, dar a rezistat vorbind și scriind despre adevărata față a spiritului românesc. Măreția Monicăi Lovinescu e egală cu eroismul cărturarilor care și-au salvat limba, cultura și nația sub ocupație. Orice român care nu se simte astăzi singur în fața prezentului îi datorează ceva, fiecare cuvânt scris după pofta inimii într-un ziar, fiecare carte publicată de fiecare editură liberă să publice, fiecare întrebare directă rostită la Radio sau la Televiziune îi datorează ceva Monicăi Lovinescu. În urma Monicăi Lovinescu rămân o victorie umană și o cultură vie.”
„Care a fost direcția acestor emisiuni? Se discută oarecum dacă au fost estetice, etice sau direct politice. Eu cred că în experiența trăită de scriitorul român, de intelectualul român și de intelectualul de peste tot sub un regim comunist și sub un regim totalitar, criteriul, bineînțeles, când discuți literatură, nu poate fi decât estetic, dar este într-o mare de politic și de ideologic, încât sunt foarte greu de despărțit.”
Monica Lovinescu:
Europa Liberă: Vă reamintesc că ascultați o emisiune specială a postului de radio Europa Liberă dedicată memoriei Monicăi Lovinescu. În continuare profesorul Vladimir Tismăneanu.
Vladimir Tismăneanu: „În martie 1968, Monica Lovinescu notează omniprezența spaimei ca substrat comportamental în România. Citiți în această privință recentele amintiri ale lui Alexandru Ștefănescu publicate în „România literară”, legate de anchetarea sa ca student de către Securitate în 1967, cu un an înainte de 1968, și veți înțelege câtă dreptate avea Monica Lovinescu în aceste rânduri pe care le citez: „chiar azi”, scria ea în primăvara anului 1968, când Ceaușescu făcea declarații patetice în care condamna parcă Securitatea pentru crimele din anii ‘50, „chiar azi”, scria Monica Lovinescu, „când tirania și-a slăbit vigoarea, a rămas în epiderma oamenilor din România frica răspândită prin țesuturi, amărăciunea în gură, sentimentul implacabil că viața lor a fost răpită, slăbiciunea de a nu mai putea începe de la capăt, o oboseală de sfârșit de zi și de existență. În acest timp, care este unul al speranțelor fugitive și al unei libertăți abia mijite în România, la Praga iau ființă asociații independente, se năruie cenzura, partidul pare să renunțe la poziția monopolistă asupra puterii, se prefigurează extincția a ceea ce Lenin și Troțki au impus ca model în 1917, dictatura proletariatului, adică a unui nucleu despotic cu ambiții mesianic-revoluționare”.
Se deschide tabu-ul central, ceea ce Monica Lovinescu definea drept paranteză a teroarei. Fostele victime, necomuniști, își revendică drepturile, se formează două cluburi: Clubul K231 și Clubul foștilor nemembri de partid. Clubul K231 fiind legat de numărul articolului de lege care privea delictele politice pe baza căruia au ajuns în închisori între 30 și 40 de mii de oameni în anii ‘50.
La acel moment, Eduard Goldstücker, specialist în Kafka, a fost o victimă comunistă a regimului comunist, președintele Uniunii Scriitorilor de la Praga, în 1968 declară: „nu știu cum să vă numesc”, vorbind despre foștii deținuți care nu erau comuniști, care nu fuseseră comuniști, „doamne sau domni, deoarece am suferit împreună, dar nici tovarăși, deoarece probabil că n-ați admite-o”. Monica Lovinescu citează această declarație extrem de impresionantă a lui Eduard Goldstücker.
La Praga și Bratislava se produce renașterea memoriei, iar cuvintele de atunci ale Monicăi Lovinescu mi se par de o imensă actualitate, mai ales acum, când ne despărțim de cea care a fost nu doar una dintre cele mai formidabile voci pe care le-a avut vreodată postul de radio Europa Liberă, nu doar o figură extraordinară a rezistenței antitotalitare, ci, trebuie să o spun, în ultimii doi ani a fost membră a Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste, a citit raportul Comisiei prezidențiale, a contribuit la raportul final al Comisiei prezidențiale și a suferit atacuri imunde din partea unor publicații din România, precum: Ziua, Cronica română, Tricolorul, România Mare ș.a.m.d., pentru faptul că a susținut demersul Comisiei prezidențiale.
Citez, așadar, din Monica Lovinescu în 1968: „Pe memorie se întemeiază spiritualitatea oricărui neam, iar în anumite încercări extreme din memorie și doar din ea izvorăște salvarea”.
Examinând cuvintele lui Mircea Vulcănescu: „Să nu ne răzbunați!”, Monica Lovinescu propune o etică a neuitării, deci, nu una a revanșei. Acest etos a inspirat raportul final al Comisiei prezidențiale, a fost inspirat de poziția Monicăi Lovinescu, o comisie din care au făcut parte, sunt onorat să o spun, Virgil Ierunca și Monica Lovinescu.
Pentru Monica Lovinescu, primăvara de la Praga a fost o revoluție pentru recucerirea dreptului la adevăr, este o formulă pe care a folosit-o în emisiunea din 20 aprilie 1968.”
„Eu cred că, și Virgil Ierunca, și cu mine, am stat la București totuși, adică am stat la Paris într-un cartier bucureștean.”
Monica Lovinescu
„Încetul cu încetul, ecourile au început să sosească sub formă de, rareori, scrisori, sub formă de oameni care veneau din România și se întorceau din România, cred că am văzut mai mulți români decât francezi în tot acest timp. Deci, știam și ne-am servit de acest ecou pentru a încerca, cât am putut, fie să asigurăm o notorietate unor oameni care să fie mai puțin vulnerabili acolo, fie să salvăm, uneori, oameni.”
Monica Lovinescu
Europa Liberă: Monica Lovinescu, într-un interviu acordat Europei Libere în 1998. Muzica pe care ați ascultat-o de-a lungul acestei emisiuni, aleasă de Victor Eskenasy-Moroșan, este Adagio în Mi bemol major de Franz Schubert, fragment dintr-un trio neterminat pentru pian, cunoscut și sub numele de „Notturno”. Într-unul din ultimele ei volume de jurnal, Monica Lovinescu spunea că și l-ar fi dorit cântat la înmormântare.
