„Cultură și politică”, 27 octombrie 2010
În fiecare perioadă de criză economică stereotipul străinului, prezentat ca un corp străin într-o națiune și implicit desemnat ca țap ispășitor pentru relele timpului, reapare cu vehemență în discursul politic. Este ceea ce se petrece în ultimul an în Europa, ilustrat de gesturile mult mediatizate ale președintelui Sarkozy de expulzare a romilor cetățeni români și bulgari din Franța și, mai recent, de declarațiile cancelarei Merkel și mai ales ale miniștrilor săi, în fața unei adunări de tineri, proclamînd eșecul multiculturalismului și al politicii aferente de integrare în Germania. Subiectul este pe buzele tuturor și discutat insistent, pe toate fețele, în numeroase emisiuni de dezbateri televizate și intervenții în presă atît în Germania, cît și în Franța.
Că utilizarea negativă a imaginii străinului în cultura unei țări este un stereotip populist al dreptelor extremiste constituie un fapt binecunoscut. Foarte preocupant devine însă că elite politice preiau și utilizează stereotipurile în discursuri cu substrat electoral, așa cum se petrece nu numai în Franța și Germania, dar și Ungaria sau România, de exemplu.
Ceea ce pun în lumină dezbaterile amintite, televizate sau din presă, și ridică un semn de întrebare asupra sincerității unor oameni politici, o constituie indiciile că în realitate, dincolo de concepte și declarații, nu pare să existe o politică eficientă și coerentă pe planul integrării și al multiculturalismului. Săptămânalul Der Spiegel releva, după declarațiile fulminante despre necesitatea ca minoritatea turcă emigrată să adopte limba germană, că la ora actuală există peste 9.000 de cereri voluntare de a urma cursurile de integrare, ale unor oameni care așteaptă de luni de zile, statul german nealocînd suficiente resurse financiare și umane pentru a le onora.
Participant la o dezbatere pe canalul de televiziune France 2, cu ocazia apariției unei cărți pledînd pentru integrare, un imam cu idei luminate recunoștea că în Franța există o resurecție a fundamentalismului musulman, sub presiunea unei minorități radicale și a unor ambasade ale statelor arabe, dar atrăgea atenția în același timp că eforturile sale de ani de zile de a clădi pe înțelegere și cultură nu au fost sprijinite în nici un fel de autoritățile politice, exceptînd o serie de încurajări strict verbale.
A existat de-a lungul deceniilor post-belice un efort real de integrare a reprezentanților curentelor principale imigraționiste în marile țări occidentale? Un sociolog francez relativiza declarațiile oamenilor politici, reamintind rezultatele unei anchete paralele, făcută în anii trecuți în Germania, Franța și Marea Britanie, și, în particular un aspect al ei: procentajul căsătoriilor mixte ale femeilor din comunitățile de imigranți. În Germania, procentul celor din comunitatea turcă se ridica la cca. 2%, în Franța, al celor din comunitatea musulmană magrebină era estimat spre 25%, în timp ce în Marea Britanie, procentajul femeilor pakistaneze era practic zero. Cifrele sînt elocvente, în multe privințe, pentru mentalități și disponibilitățile integraționiste în țările respective și nu poți să nu te întrebi ce rezultate ar da o asemenea anchetă sociologică printre români și romi sau, în Moldova, între români și ruși, de exemplu.
Mă gîndeam la toate acestea, citind întâmplător, într-un volum reunind dezbateri ale Intîlnirilor Internaționale de la Geneva, reflecții și avertismente ale lui Mircea Eliade: „lumea asiatică a început deja intrarea sa activă în orizontul istoric și, foarte curînd, alte societăți exotice o vor urma... acest fenomen va avea repercusiuni considerabile: valorile europene își vor pierde situația lor privilegiată de norme universal acceptate. [...] Dacă nu vrea să se provincializeze, cultura occidentală va fi obligată să stabilească un dialog cu alte culturi non-europene și să se străduiască să nu se înșele asupra sensului termenilor”. Reflecțiile lui Mircea Eliade erau exprimate în... 1953.
Facebook Forum