Faptele: Un rege de 22 de ani arestează un mareșal de 62 de ani, șeful regimului militar care preluase puterea în vremuri de război. România se retrage din coaliția cu Hitler.

Data: 23 august 1944; scena arestării - aprox. 16:30-17:30; bucuria românilor: după Proclamația Regelui, difuzată la 22:00 la radio; alcătuirea noului guvern: 22:00 - 02:00.

Personaje principale:

• De o parte, Regele Mihai I, Mareșalul Palatului, gen. Constantin Sănătescu, viitor premier, Regina Mamă Elena, cu mare influență asupra Regelui; președintele PNȚ, Iuliu Maniu, președintele PNL, Dinu Brătianu, președintele Partidului Social Democrat, Titel Petrescu; aghiotanți regali, înalți ofițeri, diplomați.
• De cealaltă parte, Mareșalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului, în dictatura militară care guverna din 6 septembrie 1940; ministrul său de Externe, Mihai Antonescu; membri ai Guvernului, un număr restrâns de militari și diplomați.
• De partea Moscovei, reprezentantul Partidului Comunist la negocierile secrete cu Aliații, avocatul Lucrețiu Pătrășcanu; Pantiușa Bodnarenco, cunoscut drept Emil Bodnăraș, șef comunist, agent sovietic, viitor ministru al Apărării în guvernul pro-sovietic Groza; Gheorghe Gheorghiu Dej, șeful Partidului Comunist Român; de asemenea, subordonat lui Stalin, el vine la București în zilele următoare lui 23 august, după ce „evadează” din lagărul de la Tg. Jiu, ajutat de preotul Ioan Marina (comuniștii îl vor face patriarh, va fi subordonat de facto Patriarhului Moscovei, Alexei). Din 1952, Gheorghe Gheorghiu Dej va deveni primul dictator comunist al României. Al doilea și ultimul până în 1989, a fost Nicolae Ceaușescu.

Urmări imediate. Tragedii imparabile:

• Armata Română, care luptase până la 23 august 1944 alături de Germania nazistă, oprește ostilitățile contra Armatei Roșii. Reia operațiunile imediat, la ordin, contra foștilor aliați. Unde a putut; mulți soldați români făcuți prizonieri de ruși fiindcă sovieticii „au uitat” să transmită ordinul de a opri, la rândul lor, ostilitățile. Unii dintre prizonieri, sovietizați, fideli Moscovei, vor reveni în țară în Divizia Tudor Vladimirescu.
• Armata Română își propune și reușește ca până de ziua de naștere a Regelui Mihai, 25 octombrie, să elibereze singură întreg teritoriul țării, spre vest. Niciun mare oraș nu e făcut una cu pământul, cum s-a întâmplat în Polonia sau în alte locuri.
• Resursele de petrol și alimentare ale României își schimbă destinatarii. Naziștii pierd teren cu repeziciune, frontul traversează teritoriul românesc în câteva săptămâni.
• Batalioane românești continuă să lupte contra trupelor germane în Ungaria și Cehoslovacia. Din nefericire, în absența militarilor români din țară, România a fost copleșită de Armata Roșie (circa 800.000 - 1.000.000 de soldați sovietici la o populație de circa 17 milioane de locuitori români).
• Eforturile militare ale României sunt recunoscute ca merituoase la Conferința de Pace din 1946, România primește înapoi Transilvania de Nord, pierdută în august 1940. Basarabia și Bucovina de Nord au rămas în mâinile lui Stalin - nu au avut nicio șansă. Din cauza nerecunoșterii statutului de co-beligerant, adică de aliat al învingătorilor, România este obligată să plătească despăgubiri de război Uniunii Sovietice pentru perioada 1941-1944.
• Constituția democratică a țării - cea din 1866, cu modicările de după Unire, din 1923 - este repusă în drepturi chiar din noaptea de 23 spre 24 august 1944. România avea toate datele să redevină o democrație. Urmau să aibă loc alegeri libere. Din nefericire, ocupația sovietică a provocat falsificarea grosolană a alegerilor din 16 noiembrie 1946. Scorurile au fost practic inversate în favoarea unei victorii categorice a comuniștilor.
• La 30 decembrie 1947, șeful comunist, Gheorghiu Dej și premierul pro-sovietic, Petru Groza, l-au amenințat pe Mihai I c,ă dacă nu semnează abdicarea, vor ucide o mie de deținuți politici. În închisori se aflau deja 200.000 de oameni nevinovați. Așa s-a născut, prin teroare și șantaj, Republica Populară Română. Din 1965, se va numi Republica Socialistă România. Din 22 Decembrie 1989, România.
• Trupele sovietice, decorate și lăudate de regim, au părăsit România în 1958. Regimul Dej dăduse dovezi de loialitate contribuind la înfrîngerea Revoluției maghiare din 1956. Încrederea Kremlinului va fi salutată de dictatorul Gh. Gheorghiu Dej cu un nou val de arestări politice. Frica, foamea & închisoarea sunt concepte de bază în comunism.

23 august 1944 și cele 20 ore de libertate

Când Regele Mihai a citit la radio, la 10 seara, Proclamația către Țară din 23 august 1944, lumea a ieșit pe străzi de bucurie, iar bucureștenii s-au repezit la Palatul Regal. Deși era război, iar regulile camuflajului anti-bombardament stricte, Piața Palatului a fost luminată, iar Regele de 22 de ani a ieșit la balcon să salute mulțimea.

Lumea simțea că Mihai I este un erou. În sfârșit, România era din nou aliată cu anglo-americanii, alianța ei firească, cea care îi și adusese victoria în Primul Război Mondial.

Cine își amintește momentul fugii lui Nicolae Ceaușescu cu elicopterul de pe acoperișul CC al PCR la 22 Decembrie 1989 și starea de grație - „simțeam că zbor”, „zâmbeam, râdeam și plângeam”, „pluteam pe stradă” - pe care a adus-o atunci recăpătarea libertății, își poate imagina și bucuria românilor din seara lui 23 august 1944.

Dar oamenii nu erau nebuni de fericire pentru că scăpaseră de dictatura militară a lui Ion Antonescu, erau fericiți fiindcă se credeau scăpați și de război, și de spectrul comunismului.

Proclamația Regelui către Țară, al cărui text fusese negociat cu partidele, se va dovedi însă prea optimistă. Semnarea armistițiului se va face abia pe 12 septembrie, dar Proclamația lăsa să se înțeleagă că e o chestiune rezolvată.

În aproximativ 20 de ore, vor urma represaliile naziștilor: un bombardament groaznic asupra Bucureștilor. Dar apărarea românească a intervenit și orașul a fost salvat.

La 30 august însă, prin Bariera Colentina, au intrat în București primele trupe sovietice. Capitala României fusese liberă nu mai mult de o săptămână.

Va fi liberă din nou începând cu noaptea de 21 spre 22 Decembrie 1989.

Bucuria de la 23 august are însă multe deosebiri față de cea din decembrie 1989. Mareșalul Ion Antonescu nu era popular. Dar nu fusese nici urât.

Considerat un militar incoruptibil, fusese prins, cu țară cu tot, în chingile coaliției cu Hitler.

Generalul ajunsese la putere la 6 septembrie 1940, după ce Occidentul le lăsase cale liberă lui Hitler & Stalin în răsăritul Europei (Munchen, 1938; Pactul Ribbentrop-Molotov în 1939), iar România pierduse Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania de Nord, plus Cadrilaterul în trei luni (iunie-septembrie 1940).

Erau așadar vremuri foarte grele.

Ion Antonescu reușise să se debaraseze de fasciștii get-beget ai României, adică de legionarii din Garda de Fier (ianuarie 1941). Dar semnase deportarea a 300.000 de evrei din Bucovina, nordul Moldovei și Basarabia în Transnistria ocupată (teritoriu ucrainian), a asociat România la politicile de exterminare duse de Hitler contra etnicilor evrei, dar și la ofensiva Germaniei naziste contra Uniunii Sovietice, mult dincolo de Nistru, adică de granițele României Mari.

Unii istorici și cercetători sunt de părere că Antonescu vedea dictatura militară pe care o instaurase la București - devenise „legal”, Conducătorul Statului - drept un provizorat. Este cert însă că a avut grijă ca liderii democrați ai țării să nu pățească nimic, chiar dacă liberalii și țărăniștii nu mai aveau acces la putere din 1938.

De asemenea, e probabil că nu din naivitate, Ion Antonescu a rechemat-o pe Regina Mamă Elena din exil, să-i fie alături tânărului Mihai, când Elena era filo-britanică din naștere, educație și convingeri (sora ei abia scăpase cu viață dintr-un lagăr fascist din Italia).

Comuniștii - urmăriți cu sârg de Siguranță (serviciul de informații al țării) de decenii, aveau regim de detenție semideschis, când au fost reținuți, iar întrevederile cu el, Ion Antonescu, sau cu vicepremierul și ministrul de Externe, Mihai Antonescu - nu erau excluse.

Regimul Antonescu a devenise clar ceva mai flexibil după înfrângerea trupelor germane, aliate cu cele române, italienești și maghiare la Stalingrad (1942-1943), după marea bătălie a tancurilor de la Kursk (1943) și mai ales după ce Italia l-a înlăturat de la putere pe dictatorul Benito Mussolini și a semnat în septembrie armistițiul cu anglo-americanii. Aceștia debarcaseră deja în Sicilia și se îndreptau spre Roma.

Cel mai probabil, atunci când Palatul - adică Regele Mihai, Regina Elena și apropiații lor din diplomație, prințul Știrbei fiind un negociator cheie - alături de liderii partidelor istorice, în frunte cu președintele PNȚ, Iuliu Maniu, președitele PNL, Dinu Brătianu, și al Partidului Social Democrat, Titel Petrescu - a luat legătura cu anglo-americanii ca să retragă România din coaliția cu Hitler, Mareșalul Ion Antonescu și ministrul său de Externe, Mihai Antonescu, știau bine ce se întâmpla, dar au preferat să ignore acțiunile „inamicilor”. Pe românește, se făceau că plouă.

România jucase cartea aceasta periculoasă cu mare succes în primul război mondial. Filo-germanul Alexandru Marghiloman rămăsese premier în Bucureștiul ocupat de trupele germane ale Mareșalului August von Mackensen (decembrie 1916 - noiembrie 1918), iar premierul liberal, Ionel Brătianu, favorabil Antantei, deci Franței, Marii Britanii și Statelor Unite, s-a retras la Iași, alături de familia regală, în bucata de țară - Moldova, care mai rămăsese liberă.

Ideea era ca, indiferent de situație, România să își poată apăra cât mai bune interesele sau măcar să câștige timp. Astfel, groaznica Pace de la Buftea din 1918, semnată de conservatorul Marghiloman cu nemții, a fost răsturnată complet și în bine în 1919-2020. Marea Unire a fost recunoscută de Congresul de la Paris, prin negocierile purtate de liberalul Brătianu.

Împrejurările din al Doilea Război Mondial au fost însă mult mai complicate.

Ce s-a prăvălit peste Europa în WWII nu au fost țări, ci idei otrăvitoare

Înainte ca armele de distrugere în masă să fie inventate, iar masele largi populare să poată influența prin vot sau manifestații violente decizii politice, hotărârile majore erau luate de elite interesate să își controleze și/sau exploateze adversarul, nu să îl elimine complet.

Ideologiile criminale ale secolului XX - comunismul și nazismul - voiau însă altceva: eliminarea totală a adversarilor, anihilarea, uciderea lor. Și poate, ar continua cinicii, nici asta nu ar fi fost cel mai rău, dacă comuniștii & naziștii nu și-ar fi inventat adversarii.

Astfel, în lipsă de soluții practice de politică publică și în căutare de țapi ispășitori ca să ajungă sau ca să rămână la putere, comuniștii au inventat dușmanii de clasă. Decenii după, fasciștii & naziștii au inventat dușmanii de rasă sau rasele inferioare.

Ambele „religii” laice, propovăduiesc conspirații mondiale; comploturile sunt fie capitaliste, fie iudeo-masonice, uneori mixte. Spre finalul vieții, Stalin a devenit antisemit. Nici familia Ceaușescu nu era departe...

De asemenea, ambele tipuri de totalitarisme își înfricoșează supușii un bau-bau planetar; întotdeauna, zmeul/ conspirația, kabala, conclavul, deviația, etc este puternică, are trădători infiltrați înăuntru care le amenință oamenilor de bine cetatea, viețile, copiii, orice au mai scump. (Similar, Putin vrea convingă lumea că, dacă Rusia nu înghite Ucraina, nimeni nu mai poate fi creștin acolo ori pe pământ).

În 1921, anul nașterii Regelui Mihai, în această România Felix, care își îndeplinise, în sfârșit, proiectul Marii Uniri, marele imperiu de la Răsărit, ex-imperiu țarist, tocmai devenise comunist.

Împărăția țarului ucis la Ekaterinburg fusese luată în stăpânire de bolșevicii conduși de ideologul radical Vladimir Ilici Lenin, de strategul Leon Troțski (fondatorul Armatei Roșii) și de acoliții lor. S-a întâmplat la capătul unui devastator război civil (1918-1921). 13 milioane de oameni au murit în încleștare.

Dar scopul comuniștilor nu se rezuma la Rusia și Uniunea Sovietică. Bolșevicii propovăduiau așa-numita Revoluție Mondială, lumea întreagă trebuia să devină comunistă. ( Și Republica Populară Chineză vrea să fie peste tot).

Urmașul lui Lenin & Troțki la putere, Iosif Vissarionovici Stalin, părea că se rezumă totuși la teritoriul URSS. Inițial, el și-a concentrat eforturile asupra industrializării (contractele cu industriașii germani au fost foarte folositoare în anii '30) și asupra eliminării adversarilor politici (reali sau imaginari, toți aveau aceeiași soartă dramatică, vezi Marile Epurări din 1936-1938, când au fost executați în jur de două milioane de activiști de partid; cei mai norocoși condamnați au ajuns în GULAG, adică în lagăre de muncă).

Inclusiv împărțirea sferelor de influență între Hitler și Stalin prin acordul Ribbentrop-Molotov, semnat la Moscova la 23 august 1939, menținea Uniunea Sovietică într-o arie relativ limitată. Anexa secretă spunea că Moscova poate ocupa Țările Baltice și Basarabia românească.

Nu menționa nici Bucureștiul, nici Budapesta, nici Praga. Or, toate aceste capitale au fost ocupate de sovietici după al Doilea Război Mondial. Sub pretextul înfrângerii lui Hitler, Stalin a invadat Europa.

Decizia nazistului-șef de a-și ataca fostul aliat, Stalin, prin operațiunea Barbarosa, care a pornit la 22 iunie 1941, inclusiv din România, a fost cea care a răsturnat tabla de șah și a oferit Moscovei turnanta necesară, inclusiv intern.

Din cauza ideologiei naziste care însemna suprimarea și înrobirea a milioane de oameni considerați „rase inferioare”, pentru prima dată de la instaurarea comunismului în URSS, interesele Kremlinului și ale oamenilor de rând au coincis.

Sovieticii și-au apărat teritoriul și aveau dreptate să o facă. Nu exista alternativă. Statele Unite au ajutat substanțial URSS cu armament, hrană, echipament, alimente și aveau dreptate să o facă. În acest fel, reduceau presiunea nazistă pe Frontul de Vest și își cruțau proprii soldați.

Numai că liderul de la Moscova, Iosif Vissarionovici Stalin, nu intenționa deloc să-și oprească trupele la granițele vestice ale URSS. Probabil că premierul de la Londra, Winston Churchill, care studia problema bolșevică din anii Războiului Civil, a înțeles cel mai repede.

În 1943, după marile bătălii pierdute de puterile Axei (Germania, Italia, Japonia, la care s-au adăugat România și Ungaria), de la Stalingrad și Kursk și avansul rapid al Armatei Roșii spre vest, a devenit evident pentru mulți că URSS nu se va opri până la Berlin, ba poate nici acolo.

Invocând pericolul unei nou atac ca cel a lui Hitler asupra Uniunii Sovietice, Stalin i-a convins pe Aliații occidentali că este corect ca Moscova să aibă numai vecini prietenoși, cu regimuri de democrație populară. Temându-se de mai rău, occidentalii au acceptat.

Întâlnirile de la Teheran (ianuarie 1943) și Casablanca (noiembrie 1943), dintre premierul Winston Churchill, președintele american Franklin Delano Roosevelt și liderul sovietic, Iosif Vissarionovici Stalin erau convorbiri asupra aspectelor practice ale războiului și ale încheierii lui.

Dar, în fapt, ele au desenat viitoarele sfere de influență în Europa. Nu întâmplător, Stalin a cerut, iar ceilalți au acceptat ca, în cazul în care o țară asociată cu Hitler cere pace, răspunsul să fie cererea de „capitulare necondiționată”.

Și nu întâmplător, atunci când emisarii diplomatici ai Regelui Mihai și ai partidelor democratice de la București i-au anunțat pe anglo-americani că România se retrage din război, replica a fost: 1. Negociați cu URSS 2. Moscova vrea ca între negociatori să intre neapărat și Partidul Comunist Român, un fel de garant al instaurării unei democrații populare la București.

Cum însă comuniștii erau un partid minuscul și în ilegalitate (în interbelic militau pentru dezmembrarea României, considerată stat imperialist), negocierile trenau. De fapt, românii nu voiau să negocieze cu sovieticii, intuiau destul de exact ce îi așteaptă.

Simplificând mult ecuația, în negocierile diplomatice existau interpretări diferite ale conceptului de democrație populară.

Anglo-americanii își închipuiau/ sperau/ se prefăceau că Stalin vrea doar ca regimurile de la București, Budapesta sau Varșovia să nu fie regimuri fasciste și/sau anti-URSS. Dar sovieticii plănuiau, de fapt, instaurarea în aceste țări a unor regimuri comuniste în toată regula, conduse de guverne marionetă, manevrate direct de la Kremlin.

Această confuzie fundamentală era în 1944 abia la început. Eforturile militare concentrau toate energiile. Aliații debarcaseră în Italia, în Africa de Nord, și la 6 iunie 1944, în Normandia pentru eliberarea Franței. Încă puțin și interesul occidental pentru o eventuală contribuție militară și economică a României la înfrângerea lui Hitler ar fi dispărut de tot.

Armata Roșie împingea trupele germane, românești, italienești și maghiare spre sud și sud-vest. Iar rușii trecuseră Prutul din aprilie.

Acesta este contextul în care Ion Antonescu, conștient că Hitler va pierde războiul, ținea cu dinții de onoarea militară; cuvântul său față de Hitler cântărea mai mult decât riscul de a duce România în prăpastie.

Intrase în război din convingerea că participarea Armatei Române la războiul și ororile săvârșite în URSS (vezi atrocitățile de la Odesa), alături de nemți, vor duce la refacerea graniției de vest, adică la recăpătarea Transilvaniei.

Dar nu exista nicio promisiune fermă a lui Hitler în această privință, cel puțin nu a descoperit nimic. Iar contemporanii avizați, deopotrivă cu mulți istorici de azi, au motive să creadă că Hitler le vindea aceleași promisiuni deșarte și liderilor maghiari care căpătaseră Transilvania de Nord prin Dictatul de la Viena. Se folosea astfel și de unii, și de ceilalți.

Politic vorbind, Mareșalul comitea greșeli grave, iar politicienii țării, oameni de mare calibru moral, precum Iuliu Maniu, l-au avertizat să țină Armata pe teritoriu românesc. Poate nu ar fi fost posibil când Germania nazistă era puternică și în ofensivă; orașele românești ar fi devenit vulnerabile. Dar după înfrângerea de la Stalingrad (1943) sau măcar după căderea lui Mussolini sau in extremis după debarcarea anglo-americană din Normandia (6 iunie 1944), repoziționarea României devenea strict necesară.

Dacă ai intrat într-un război mizerabil - adică accepți să-ți omori și tu, ca naziștii, proprii cetățeni, iar Gestapo și Adolf Eichmann însuși verifică dacă România aplică disciplinat Soluția Finală/Holocaustul, până la amenințări cu moartea contra Reginei Elena - sub cuvânt că: 1. Nu aveai încotro. 2. Doar acceptând cârdășia cu cel mai puternic, salvezi ce e al tău (teritoriile pierdute), cum poți pretinde că mai salvezi ceva dacă rămâi alături de perdanți?

Acesta era întrebarea la care Mareșalul tot amâna să răspundă. De fapt, amâna propria condamnare. Știa că va pieri.

Se va întâmpla într-un proces organizat de comuniști după modelul Nurenberg, dar fără principiile de drept aplicate acolo. A fost împușcat la închisoarea Jilava, pe 2 iunie 1946.

Din cauza participării la Holocaust și a atrocităților comise de unele trupe românești în URSS, e foarte probabil că și un tribunal independent să fi rostit aceeași sentință.

Dar lipsa de legitimitate a Tribunalului Poporului, după doi ani de captivitate a înalților prizonieri în URSS, a făcut ca vinovații și victimele lor să nu fie așezate în ecuația corectă.

Românii au reținut că „rușii l-au împușcat pe Antonescu”, nu că s-a făcut dreptate. Despre deportări și deportați evrei s-a vorbit puțin spre deloc în 45 de ani de comunism.

Teren fertil pentru victimizarea vinovaților și rescrierea istoriei în anii '80. Regimul Ceaușescu, devenit național-comunist, l-a reabilitat practic pe Ion Antonescu, se pare că inclusiv prin literatură...

Narativul se va dovedi folositor în anii '90, când Republica a II a inaugurată de președintele ales, Ion Iliescu, a refuzat să îi permită Regelui Mihai să revină acasă din exil. Omul a și murit în exil.

Regele a revenit totuși, grație implicării Bisericii Ortodoxe pe 25-27 aprilie 1992, adică de Paști, iar în anii 2000, a petrecut mai mult timp la Săvârșin/ jud. Bihor, unde a reușit să-și recupereze o proprietate.

În 1992, Patriarhul Teoctist voia să facă sfinți doi domnitori, pe Ștefan cel Mare și pe Constantin Brâncoveanu. Ritualul cerea, s-a spus, ca un cap încoronat, urmaș al celor doi la tron, să îngenuncheze la mormintele lor.

Așa se face că prima întoarce neîngrădită a Regelui Mihai acasă a fost mai întâi la Putna, la Ștefan cel Mare, apoi la București, la Biserica Sf. Gheorghe Nou, unde se află martirul de la Constantinopol.

Nu a numărat nimeni cu exactitate câte ore s-a aflat Regele Mihai atunci în țară. Evident, mai multe decât orele de libertate din ultima vară a celui de-al Doilea Război Mondial, între două dictaturi.

Dar și cei care au strigat „Să trăiești, Măria Ta!” la Putna, și sutele de mii de oameni care i-au scandat numele la București, pe bdul Magheru sau pe Calea Victoriei, au trăit clipe de grație.

La fel ca cei care ieșiseră în Piața Palatului, aflat pe aceeiași Cale a Victoriei, în seara lui 23 august 1944.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.