Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, Germania Nazistă și Rusia Sovietică și-au împărțit între ele sferele de influență teritorială în Europa Răsăriteană. Tot în 1939, a început cel de-al Doilea Război Mondial, prin atacarea Poloniei de către Germania pe 1 septembrie 1939, și invazia sovietică a Poloniei câteva zile mai târziu, pe 17 septembrie.
Pactul a fost semnat la Moscova pe 23 august 1939 de șeful guvernului și ministru de externe al URSS, Viaceslav Molotov, și de ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin.
Semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov a reprezentat pentru Europa, inclusiv pentru România, un moment istoric tragic care a deschis calea celui de-al Doilea Război Mondial, cu implicații dezastruoase pentru umanitate.
Pe 2 aprilie 2009, Parlamentul European a decis ca data de 23 august a fiecărui an să marcheze Ziua Europeană de Comemorare a Victimelor Nazismului și Comunismului. Este o zi de comemorare a victimelor tuturor regimurilor totalitare și autoritare.
Totodată, în anul 2011, Parlamentul României a declarat, prin lege, ziua de 23 august Ziua Comemorării Victimelor Fascismului și Comunismului. Prin aceeaşi lege, ziua de 21 decembrie a fost declarată Ziua Memoriei Victimelor Comunismului în România.
Odată cu Pactul Ribbentrop-Molotov, Germania Nazistă și Uniunea Sovietică și-au împărțit Europa în sfere de interes.
Acordul, cu toate protocoalele sale secrete, a precedat atacul german asupra Poloniei de la 1 septembrie 1939, invazia sovietică a Poloniei și ocupația sovietică a estului Poloniei, precum și ocupația sovietică asupra regiunii și, mai târziu, anexarea țărilor baltice, în iunie 1940.
Pe 1 septembrie 1939, la zece minute după primul atac asupra orășelului Wieluń, germanii au luat cu asalt rezervele de armament ale polonezilor. Atacul de pe vasul de război „Schleswig Holstein” a fost urmat de bombardamente aeriene. Luptele au durat o săptămână.
La șaisprezece zile de la invadarea Poloniei de către Germania Nazistă din partea de vest, Uniunea Sovietică a acționat la rândul ei din partea de est.
Invazia sovietică a Poloniei, pe 17 septembrie 1939, a fost o operațiune militară sovietică declanșată fără nicio declarație oficială de război, în timpul primelor etape ale celui de-Al Doilea Război Mondial.
Invazia a luat sfârșit pe 6 octombrie 1939 cu împărțirea și anexarea totală a celei de-a Doua Republici Poloneze de către Germania și Uniunea Sovietică.
În iulie 1940 au fost organizate alegeri pentru Parlamentele baltice.
Ocuparea statelor baltice se referă la perioada în care Estonia, Letonia și Lituania au suferit regimul ocupației străine, mai întâi din partea Uniunii Sovietice, ca urmare a prevederilor pactului de neagresiune sovieto-german din 1939, apoi din partea Germaniei naziste, din 1941 până în 1944, și din nou din partea URSS, din 1944 până în 1991.
„Uniunile poporului muncitor”, create la inițiativa comuniștilor locali, au câștigat sub ocupație majorități confortabile ale voturilor. Parlamentele au proclamat instaurarea puterii sovietice în statele baltice și a Republicilor Sovietice.
În momentul în care a fost declanșat cel de-al Doilea Război Mondial, în 1939, soarta statelor baltice fusese deja hotărâtă prin „Protocolul adițional secret” al pactului de neagresiune sovieto-german din august 1939.
Pe 28 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice prin care i se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru, cunoscut ca Basarabia, și din partea nordică a regiunii Bucovina. În cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul.
Din cauza presiunilor conjugate ruso-germane, administrația și armata română au primit ordin din partea conducerii deficiente și pro-fasciste a României să se retragă, pentru a evita războiul și fără încercări de tratative de prelungire a termenului impus care, evident, era imposibil să fie respectat.
Apel la memorie
Discuția despre istoria regimului nazist, de colaborare fascistă, și crimele comise de aceștia excede granițele din regiune, atât în vestul cât și în sudul Europei, în timpul ultimei perioade de război rece, potrivit unui document emis de Parlamentul European.
Germania de Vest a cunoscut Historikerstreit-ul (sau controversa dintre istoricii de seamă) în anii '80, cu dezbateri despre compararea regimurilor totalitare și unicitatea Holocaustului (Shoah).
Procesele împotriva autorilor supraviețuitori au proliferat în Germania și în alte părți, ca în cazul lui Maurice Papon, de exemplu.
Secretar general al Prefecturii Gironde din Bordeaux în timpul regimului de la Vichy, el a fost găsit vinovat pentru că a ordonat și organizat arestarea și transportarea a 1.600 de evrei în lagărele de exterminare naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
La începutul secolului, liderii vest-europeni au propagat din ce în ce mai mult o abordare comună pentru amintirea Holocaustului.
Reprezentanți din 46 de țări s-au întâlnit la Stockholm în ianuarie 2000 la Forumul Internațional despre Holocaust, pentru a discuta probleme legate de educația, memoria și cercetarea acestor atrocități.
Cu acea ocazie, ei au declarat ziua de 27 ianuarie, când se aniversează eliberarea lagărului de exterminare de la Auschwitz, Ziua Comemorarii Holocaustului, și au spus despre „caracterul său fără precedent” că „va avea întotdeauna un sens universal”.
Cu toate acestea, politicienii au învățat lecții diferite din trecutul comun, iar memoria istorică din estul, centrul și sud-estul Europei s-a îndepărtat foarte mult de perspectiva pe care vest-europenii o au asupra Holocaustului.
Pentru mulți europeni din centrul și estul continentului, crimele staliniste și ceea ce au trăit ca urmare a ocupației sovieto-comuniste în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial au avut aceeași importanță, dacă nu cumva mai mare, decât Holocaustul pentru memoria lor individuală și colectivă.
Întrucât ei au considerat cooperarea din 1939, dintre Germania Nazistă și Uniunea Sovietică, punctul de plecare al suferinței lor, 2,2 milioane de oameni au format un lanț uman care a legat Tallinn, Riga și Vilnius pe 23 august 1989.
Au marcat, astfel, 50 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop - Molotov, eveniment care a contribuit la prăbușirea guvernării comuniste și la destrămarea Uniunii Sovietice în decembrie 1991.
Liderii noilor și viitoarelor state membre ale Uniunii Europene din estul, centrul și sud-estul Europei au făcut presiuni, începând cu anii 2000, pentru o mai mare recunoaștere a crimelor regimurilor stalinist şi comunist.
În 2006, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat o rezoluție privind necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor totalitare comuniste.
Declarația de la Praga
Pe 3 iunie 2008, politicieni de seamă, inclusiv fostul președinte ceh Vacláv Havel și viitorul președinte german Joachim Gauck, au semnat Declarația de la Praga privind conștiința europeană și comunismul.
Declarația cere „condamnarea și educarea la nivel european a crimelor comunismului” și susținând instituționalizarea Zilei Europene a Comemorarii.
După ce au semnat Declarația de la Praga, aproximativ 50 de deputați europeni au luat inițiativa în Parlamentul European de a lansa o declarație scrisă, datată 23 septembrie 2008 și semnată de 409 de deputați ai Parlamentului European, care propunea oficial adoptarea datei de 23 august ca „Ziua Europeană de Comemorare a Victimelor Stalinismului și Nazismului”.
Declarația susține că „influența și semnificația ordinii și ocupației sovietice asupra și pentru cetățenii statelor post-sovietice sunt puțin cunoscute în Europa” și că o mai bună rememorare a acestora ar putea contribui la „înrădăcinarea mai fermă a democrației și consolidarea păcii și stabilității pe continentul nostru”.
Declarația a fost începutul unui proces care a determinat Parlamentul European să adopte o rezoluție privind conștiința europeană și totalitarismul pe 2 aprilie 2009, care a marcat oficial data de 23 august drept Ziua Europeană a Comemorarii.
Rezoluția a abordat în formularea sa finală o varietate de preocupări regăsite în dezbaterile dintre istorici și în cele din Parlament.
În primul rând, referindu-se la toate „regimurile totalitare și autoritare”, și-a lărgit domeniul de aplicare dincolo de stalinism și nazism, referindu-se în mod explicit, de exemplu, la Spania lui Franco.
În al doilea rând, a subliniat din nou „unicitatea Holocaustului”, adesea înțeleasă ca uciderea în masă industrializată sistematică a unui grup religios delimitat.
În al treilea rând, a admis caracterul contestat al interpretărilor istoriei și că „parlamentul nu poate legifera în trecut”.
Corpul principal al textului se concentrează pe „victimele regimurilor totalitare și nedemocratice” și „aduce un omagiu celor care au luptat împotriva tiraniei și a opresiunii”. Exprimă, de asemenea, nevoia de „păstrare vie a amintirii trecutului” și că „nu poate exista reconciliere fără adevăr și memorie”.
De asemenea, leagă memoria regimurilor totalitare și crimele înfăptuite de acestea de nevoia de „integrare europeană ca model de pace și reconciliere”.
În această formă, 553 de europarlamentari au votat pentru rezoluție, 44 împotrivă și 33 s-au abținut.
Toți europarlamentarii PPE, cu excepția a 10 deputați din Partidul Noua Democrație Greacă, care s-au abținut, precum și toți europarlamentarii liberali ALDE prezenți au votat rezoluția.
30 de europarlamentari din grupul S&D au votat împotrivă, mai ales de teamă că paradigma totalitară ar putea dilua locul Holocaustului în politicile europene de rememorare a trecutului.
Majoritatea europarlamentarilor din Stânga Unită Europeană-Stânga Verde Nordică au votat împotrivă sau s-au abținut.
Astfel, europarlamentarul ceh Vladimír Remek, membru al Partidului Comunist din Boemia și Moravia, a susținut că majoritatea PE „pur și simplu încearcă să mă identifice cu naziștii”.
Iar europarlamentarul comunist grec Athanasios Pafilis s-a plâns de „strategia mizerabilă anticomunistă a Uniunii Europene de contrafacere a istoriei, de calomnie și minciuni” prin echivalarea fascismului cu comunismul.
Dezbaterea premergătoare votului asupra rezoluției a arătat cât de important era subiectul pentru statele membre din est-centrul și sud-estul.
De fapt, toți, cu excepția celor cinci deputați care au luat cuvântul în dezbatere, erau din noile state membre.
Dezbaterea a arătat nu numai că memoria trecutului a fost și este, probabil, încă împărțită între vestul și estul-central și sud-estul Europei, ci și pe linii ideologice și de altă natură.
O Zi a Comemorării Europene nu poate alinia o memorie atât de împărțită peste noapte.
Marcarea zilei poate contribui totuși la o mai bună înțelegere reciprocă a amintirilor divergente și la o mai mare convergență a acestora pe termen lung.
