Pentru mulți localnici din regiunea Donbas, invazia rusească a însemnat doar o escaladare a războiului care le-a schimbat viața pentru prima oară în 2014, când Rusia a invadat Crimeea și a instaurat apoi controlul asupra Donbasului.

În orașul din est, Avdiivka, mulți civili intervievați la începutul acestei luni făceau tot posibilul să-și mențină o stare de spirit bună, mimând normalitatea în ciuda apropierii forțelor rusești.

Următoarele interviuri au fost făcute cu puțin timp înainte ca noile reglementări controversate să interzică efectiv jurnaliştilor să intre în Avdiivka și în alte zone din prima linie.

Irina

În spatele gării din Avdiivka locuiește Irina. Câțiva copaci din jurul casei ei au fost spulberați de obuzele de artilerie, iar vecinii fug acum în stradă pentru a strânge prețioasele crengi cu care-și încălzesc sobele.

Irina gătește pe hol, unde este mai ușor să aerisești. Pereții casei ei sunt perforați de schije. Unele dintre găuri au fost făcute de un obuz care a aterizat în curtea ei în urmă cu câteva luni și care i-a explodat în piciorul drept.

„Când mi-au spus că îmi vor tăia restul piciorului, nu m-am supărat. L-am întrebat doar pe fiul meu (în fundal, în fotografia de mai sus) dacă va avea grijă de mine", își amintește Irina. „Când a spus da, am știut că totul va fi în regulă".

„Mi-e dor să lucrez și să mă plimb, dar e în regulă. Așa că mi-am pierdut piciorul. Lucruri de genul acesta se întâmplă aici. Nu este niciun motiv să nu mai trăiesc”, spune Irina zâmbind.

Credința ei este împărtășită de mulți alții care rămân în Avdiivka și care cred că pericolul din orașul lor nu este semnificativ mai mare decât în restul Ucrainei.

„N-are rost să-ți faci griji în privința bombardamentelor. Ori te lovește și mori, ori nu. Este ca și cum ți-ai face griji în legătură cu un atac de cord”, spune ea. „Este trist că Ucraina este un loc atât de periculos ca să trăiești acum, dar nu putem face mare lucru în privința asta”.

Având acces limitat la internet, unii localnici din Avdiivka nu pot accesa nici canalele de știri, în timp ce alții aleg pur și simplu să nu o facă.

„Nu vreau să aud despre cât de rea este situația în Avdiivka. Vreau să rămân aici pentru ca viața mea să rămână normală”, spune Irina.

Dima

Nu departe de Irina locuiește Dima, în vârstă de 12 ani. El și sora lui Vica sunt doi dintre cei 43 de copii care au mai rămas în Avdiivka la începutul lunii martie.

La fel ca Irina, familia lui Dima încearcă să păstreze un anumit sentiment de normalitate.

Ei petrec ore în șir la suprafață, în casa lor, și coboară în pivniță doar noaptea când bombardamentele se intensifică. Casa lor nu a fost grav avariată încă.

„Când schijele sau o undă de șoc provoacă anumite daune, le reparăm. Este o muncă nesfârșită, dar ne place casa noastră să arate bine”, explică tatăl lui Dima, Serghei.

Alegerea de a rămâne la suprafață nu este lipsită de riscuri, dar, așa cum spune mama lui Dima, „sunt copii, ar trebui să crească într-o casă, nu într-o pivniță.”

Cuplul își face griji că autoritățile îi vor evacua forțat copiii.

„Poliția a încercat să ne convingă că copiii nu pot locui aici, dar se înșeală”, spune ea.

Întrebat dacă îi este frică, Dima aruncă o privire către mama lui. „Dacă părinților mei nu le este frică, nici mie nu o să-mi fie frică”, spune el.

Prietenii lui Dima au plecat cu familiile lor de mult. Ar vrea să se poată juca cu ei pe stradă și să meargă din nou la școală, dar până la urmă nu este alegerea lui. Decizia este a părinților.

Svetlana

În ultimul an, Svetlana a locuit în pivnița de sub clădirea în ruine care a fost cândva casa ei. Acum, ea tremură de frig în pivnița plină de fum.

„Este greu de crezut că situația s-ar putea înrăutăți”, spune ea.

În timp ce vorbește, un obuz mare de artilerie explodează în apropiere. Pereții se scutură și bucăți mici de beton cad din tavan. Femeia începe să plângă.

„Nici măcar nu-mi pasă de bombardamente”, spune ea. „Trebuie doar să iau niște lemne de undeva. Uneori simt că dacă o bombă m-ar ucide, ar fi mai bine decât să mor aici încet de frig.”

În ciuda exploziilor care răsună pe străzi, ea își apucă haina și pleacă să-și întrebe prietena din alt cartier dacă mai este pe undeva lemn de foc.

În tot orașul, oamenii se confruntă cu provocări similare: de unde să obții mâncare și lemne pentru sobă, cum să aerisești pivnițele pline de fum, când e sigur să ieși din casă ca să-ți încarci telefonul și bateriile?

Voluntarii și autoritățile ucrainene au încercat de mai multe ori să o evacueze Svetlana.

„Am supraviețuit nouă ani de război. De ce aș pleca acum?”, spune ea. „M-am născut în Avdiivka și nu cunosc alt loc decât acesta.

Valeri

Nu departe de locul în care merge Svetlana în căutarea lemnelor de foc locuiește Valeri.

Sticla trosnește sub pantofi în timp ce se îndreaptă spre intrarea într-o pivniță comună.

Bătrânul de 65 de ani nu reacționează la explozia care se aude în apropiere și nici măcar nu ridică privirea când sunetul unei drone umple strada.

În Avdiivka, exploziile se aud la fiecare două secunde și, pentru unii, sunetul luptei a devenit ca un zgomot de fundal.

Când a fost întrebat despre zgomotul puștilor de asalt venite de pe o stradă învecinată, Valeri ridică din umeri. Nu știe ce-i cu ele. Este surprins să afle că adăpostul său se află la mai puțin peste 1 kilometru de pozițiile de luptă ale rușilor.

„A mai rămas doar 1 kilometru? Habar n-aveam”, oftă el. „Ei bine, nici nu mai sunt sigur cum arată Avdiivka. Încerc să rămân în subteran și ori de câte ori trebuie să ies, nu merg departe.”

Valeri spune că va rămâne „atâta timp cât nu va fi prea rău în Avdiivka”.

Voluntarii administrației militare a orașului spun că aud des acest răspuns. Ei își fac griji că, atunci când civili precum Valeri vor ajunge la concluzia că a ajuns „prea rău”, va fi prea târziu ca să mai poată pleca.

Reportaj realizat de Jakub Laichter, freelancer ceh, axat pe articole despre și din Europa de Est și care, în prezent, relatează despre invazia Rusiei în Ucraina. Traducerea și adaptarea: Dora Vulcan.