Linkuri accesibilitate

Buletin de știri 12 martie 1989


Noile construcții erau neglijente iar chiriașii statului trebuiau să facă mare parte din finisajele interioare de unii singuri. În fotografie, Ceaușescu vizitând cartierul bucureștean Titan (noiembrie 1969). Fototeca online a comunismului românesc, cota:180/1969

12 martie 1989

Soarele răsare la 6.36 și apune la 18.44. Meteorologii spun că vremea va fi în general închisă. În nord, vor cădea precipitații slabe sub formă de ploaie, lapoviță și ninsoare. La munte va predomina ninsoarea. Vântul va sufla slab până la moderat, intensificat din sectorul nordic către estul țării. Temperaturile minime se situează între minus trei și cinci grade iar cele maxime între cinci și 15 grade, izolat mai ridicate în sud-est.

Pe prima pagină a Scânteii, Adrian Vasilescu ne informează despre relația dintre „competență și calitate” spunând că, printre „problemele de cea mai mare însemnătate” în viitorul apropiat și mediu, probleme pe care, desigur, „Nicolae Ceaușescu le-a analizat în profunzime” la Consfătuirea de lucru a Comitetului Central din primele zile ale lunii, „în prim-plan se situează modernizarea producției și perfecționarea organizării muncii (s. A.V.)” Nu e vorba despre acțiuni singulare, la nivel microeconomic, ci despre o schimbare „radicală a modului de a munci, de a gândi la nivelul tuturor colectivelor muncitorești, al întregii economii naționale.” Dar pentru a atinge performanța trebuie să fii atent ce-ți dorești și, mai ales, cât îți dorești pentru că „a vrea mult” este o premisă pentru „a realiza mult.” Dar politrucul nu este mulțumit: nu e suficient să vrei mult, îi povățuiește el pe muncitori oricum terorizați de plan și de ponoasele pe care le-ar fi avut de tras dacă nu-l realizau, „dar i se cere fiecărui colectiv să-și scruteze potențialul pentru a realiza cât mai mult (s. A.V.).” Însă unii obosesc din cauza stresului, unele colective „manifestă o poziție refractară, conservatoare față de nou. Apar tendințe de autoliniștire, de mulțumire cu ceea ce s-a realizat până în prezent.” Este un sentiment profund dăunător pentru că „viața nu stă pe loc” iar „înnoirea reprezintă modul suprem de anticipare a viitorului.” Pe scurt, după Congresul al IX-lea PCR „a munci mai mult s-a împletit în mod firesc și necesar cu a munci mai bine” iar „cantitatea era totdeauna conjugată cu esența ei: calitatea.” Cu alte cuvinte, supraproducția, departe de a fi dăunătoare și paralizantă, era în sine benefică, iar dacă depășea o cantitate specifică se transforma automat în calitate. Iar dacă sunt rebuturi, trebuie analizate de la caz la caz, reproiectate și reînnoite produsele. „Dar mai întâi s-a trecut la reproiectarea și reînnoirea mentalităților, a atitudinii față de muncă, față de învățătură. ” Cu alte cuvinte, până să fie aplicată ingineria mecanică trebuie să reușească cea sufletească: oamenii trebuie reproiectați și reînnoiți mai întâi și, abia după aceea, organele de mașini. Oricum, sună absurd și cinic o discuție despre supraproducție într-o țară pauperizată cu bună-știință de statul comunist care direcționa producția la export susținând că acoperă datoriile externe (umplând, de fapt, conturile din străinătate ale ICE Dunărea, întreprinderea Securității) .

Violeta Zamfirescu, una dintre poetele pătimaș-îndrăgostite de familia Ceaușescu și de prima pagină a Scânteii, scrie un eseu despre „Conștiința de sine”. După o amplă volută prin Eminescu și Marx legați neașteptat printr-o obscură recenzie apărută prin 1882 la „Novelele din popor” ale lui Slavici și printr-un abstract citat din Marx despre „misterul profund al creației”, Violeta Zamfirescu ajunge și la conștiința de sine care „este clipa dramatică a cântăririi și cumpănirii între ceea ce ai primit de la viață, din darnicele izvoare ale geniului unui popor care a știut să dăinuie pe acel pământ și ceea ce datorezi în schimb dacă natura a fost darnică și ți-a dăruit ființa cu talent și inteligență.” Cu alte cuvinte, conștiința de sine este recunoștința individului față de comunitatea și spațiul cultural în care se formează și viețuiește. Poetesa schițează un fel de „materialism esoteric”, o gnoză materialist-dialectică, susținând că „între concepția noastră materialistă despre lume și puterile spirituale ale omului este o relație dialectică indestructibilă. Neglijarea sau negarea acestei relații ar da naștere la dogmă și intoleranță.” Iată rezumată în câteva vorbe soluția dualismului anistoric materie vs. spirit. Așadar, cele două sunt, de fapt, unul și același lucru. Este motivul pentru care „În concepția materialist-dialectică despre lume și societate, afirmarea omului în procesul creației, umanismul socialist este definit ca umanismul muncii și creației, filonul civilizației românești, determinare de esență a spiritualității poporului nostru, acea omenie românească, nucleu spiritual iradiant de participare sufletească, de omenie comunistă, care își adaugă noi valori și continuă să fie marca de noblețe spirituală a poporului pe o traiectorie superioară a devenirii sale.” Aici nu e doar o bolboroseală pythiană, delirantă și prețioasă, ci un ton milenarist pe care-l au mai toți corifeii propagandei de partid și de stat: poporul dăinuie, rezistă și aspiră către o epocă de aur, doar pentru că-și asigură continuitatea din generație în generație, lăsând moștenire sentimentul apartenenței la o comunitate cu un destin excepțional. Trebuie să fii recunoscător până la sclavie mediului de proveniență, dacă vrei să exiști, să ai „conștiință de sine”. Căci, nu-i așa, sinele e pământul, familia, patria-mumă.

Nu întâmplător această mistică de partid vine la pachet cu reportajul „Ștafeta generațiilor” semnat de Smaranda Oțeanu și Constantin Timaru. Tema este cultivarea cartofilor transformată în relație privilegiată și totală cu pământul. Pe scurt, Despre oameni și cartofi, cu trei decenii înainte de Radu Afrim. Cei doi ziariști s-au dus în Cernat, județul Covasna, pentru a vedea cu ochii lor cum se învață „lecția pământului, lecția despre dragostea pentru pământ. Aici, pe pridvorul caselor de sute de ani, aici, printre porțile de lemn dibaci sculptate (...)” Dincolo de tonul rapsodic și vorbele meșteșugite, este vorba despre modul în care învață copiii să cultive cartofii și sfecla de zahăr. „Nu există practic nicio familie - ne explică Nagyolah Dezso, primarul comunei - care să nu fie implicată în tot ce s-a realizat în ultimii ani aici, în agricultură. (...) mândria noastră este bineînțeles cooperativa noastră agricolă cu cele șase ferme ale ei care este printre primele în județ și despre care orice am vorbi tot la bogăția ei de primă linie vom reveni: cultura cartofului.” Au de ce se mândri: sunt cea mai mare unitate producătoare din țară și pentru ei „cartoful este exact ca grâul pentru Bărăgan! Pâinea noastră, averea noastră, bogăția noastră.” E o bogăție pe care au deprins-o de la părinți: să iubească ogorul, să-i dea ce-i trebuie și să obțină cât mai mult. „Așa îi învățăm și pe copiii noștri. Nu numai în campanii, ci permanent, urmărindu-i cum își gospodăresc loturile personale, dialogând cu ei la școală, în orele de specialitate, de dirigenție.” Întreg reportajul este, așadar, o mică lecție de pedagogie a cartofului: cum se cultivă dragostea omului pentru cartof, cum ajunge cartofarul Erou al Noii Revoluții Agrare, cum se transmite știința cartofului de la părinți la copii, de la dascăli la elevi, de la o generație la alta. „Faptul că tinerii se întorc aici, în comună, după ce termină școli, licee de specialitate - se confesează profesorul Ștefan Iacob - este un semn de aur, aș spune, Le place să aibă gospodării trainice, să le fie grădinile oglindă. Iar noi, profesorii, să știți că ne străduim să pledăm în orele noastre pentru dragostea, respectul față de pământ.(...) Sunt lecții deschise care înseamnă și istorie și prezent. Și, mai ales, ștafeta generațiilor.”

Pornind de la scrisorile trimise pe adresa Scânteii, Laurențiu Duță istorisește povestea unui inginer constructor care trece rușinat și mohorât pe lângă un bloc pe care-l construise. Blocul arăta, pasămite, bine, nu-i căzuse încă fațada, avea ferestre și scări... De ce era trist inginerul? De ce evita să-și privească interlocutorii în ochi? Recunoaște el însuși în rândurile trimise redacției: promisese că va da blocul în folosință pe 20 decembrie însă nu s-a putut ține de cuvânt și-i e rușine de toți cei care au trecut prin sărbătorile de iarnă cu bocceluțele făcute, gata să se mute într-un bloc a cărui construcție trena. „Cum să explici oamenilor că această mică amânare care le-a ratat bucuria de a sărbători Anul nou în casă nouă se datorește unui mărunțiș, unei mici neglijențe? În ultimul moment s-a dovedit că ușile de la apartamente nu aveau clanța și nici la magazie nu se găseau. În felul acesta, blocul n-a mai putut fi recepționat.” Ziaristul a găsit motivul acestei întâmplări: totul venea din atitudinea față de muncă. Și istorisește și alte pățanii. O tânără muncitoare de la Întreprinderea de mobilă din Bistrița a fost în vacanță la mare și și-a rupt bluza „de mătase” într-un cui ieșit din dulapul din cameră. Face reclamație la administrația hotelului și află, spre stupefacția ei, că dulapul fusese făcut chiar în fabrica ei, în secția ei iar cuiul poate-l bătuse ea însăși... Iar Vasile Stoleriu din Capitală povestește că pentru a-și repune în funcțiune mașina de spălat Alba-lux i-ar trebui o piesă care costă doar patruzeci de lei. „Dar nu o găsesc pentru că cei care au produs mașina au uitat să facă și piese de schimb pentru ea. Ce să fac, să arunc mașina, care m-a costat 1850 de lei sau să mă adresez celor care au uitat acest amănunt atât de trebuincios?” Pornind de la aceste cazuri, ziaristul descrie, aparent pur teoretic, reducând la absurd lipsa de responsabilitate a unora și apoi extrapolând rezultatul, o țară disfuncțională cum era de altfel cea în care trăia, o țară în care fiecare își vede de ale lui dereglând ecosistemul centralizat și dirijist și provocând întârzieri, blocaje, amânări, suspendări, într-un lung lanț cauzal întins peste tot prin economie. Poți produce mai mult că, vorba lui Adrian Vasilescu, mai mult înseamnă mai bun. Dar nu poți produce altfel și nici vorbă să fie mai puțin.

În România literară, Areta Șandru scrie despre „procesul afirmării femeii” care se află „într-o strânsă concordanță cu dezvoltarea țării cu programul ei. Femeia-muncitoare, tehnician, inginer, cercetător, medic sau activist reprezintă tot atâtea împliniri profesionale înscrise pe fondul marilor realizări obținute de poporul nostru în viața politică, economică și socială.” Vorbește despre drepturi și provocările istoriei, despre lungul traseu al femeilor către afirmare. Însă toate acestea sunt niște considerații generale căci gândul ei nu stătea la generalități, chiar dacă evoca femeia în toate ipostazele ei omagiale. Către final ajunge la femeia gândurilor ei: „Ne vom gândi azi la pilduitorul exemplu al marii fiice a țării, care a luptat, în anii ilegalității, pentru biruința socialismului în România, ne vom gândi la femeia care-și dedică întreaga activitate, cu pasiune și dăruire exemplare, alături de primul bărbat al țării, împllinirii noastre reboluționare. Ne vom gândi cu adâncă recunoștință la omul de știință, purtător al cvelor mai nobile gânduri de pace și progres, care duce o muncă de făurire a unei culturi naționale bazate pe valorile fundamentale ale umanismului și grija pentru învățământul românesc: tovarășa academician doctor inginer Elena Ceaușescu.” Deci nu la țăranca muncită, mama eroină sau muncitoarea din filaturi îi era gândul Aretei Șandru, chiar dacă pe ele le-a evocat în treacăt la începutul acestei slugarnice incantații, ci la academiciana cu renume mondial.

Victor Felea scrie în jurnalul său: „Și totuși ceva se mișcă și la noi. Șase bătrâni militanți au ieșit din toropeală și au semnat o scrisoare deschisă către președintele țării, scrisoare publicată la Londra. E o critică de pe poziții marxiste la adresa actualei conduceri de partid, socotită incapabilă să rezolve problemele economice și politice ale țării.”

Privind către frământările din Ungaria vecină, I.D. Sârbu scrie, premonitoriu, în paginile care au fost numite postum Jurnalul unui jurnalist fără jurnal: „În lunile din urmă, în timp ce întreaga presă occidentală (...) ridică în slăvi revoluția ideologică ce are loc acum în Ungaria (pur teoretică și principială, deocamdată), Hanák Tibor (politolog ungur, 1929-1999, n.S.Ș.) vede haosul și anarhia liberală ce amenință să înlocuiască și chiar să întreacă anarhia și haosul economiei așa-zis clasic socialiste (sovietice). În locul birocraților și activiștilor, sterilelor ședințe din trecut, au apărut o puzderie de ideologi de tot felul. E normal, spiritul ținut sub călcâi se răzbună acum și țipă toate adevărurile și relele din trecut. Dar se naște o uriașă amenințare - conducerea superioară de partid pare să simtă acest lucru, bate anume pasul pe loc, tergiversând și „balcanizând” toate discuțiile și legile - se naște pericolul unei haotice dezordini ca rezultat al fatalului quod capita, tot sensus (câte capete, atâtea păreri, latină în text). Pe vremea lui Kadar exista un șef inamovibil, un partid infailibil, un stat condus de o nomenclatură totalitară. Poporul știa că aparatul este și că el nu poate fi înlocuit, se descurca fiecare cum putea, înjurând dar supunându-se. Acum însă Kadar nu mai există, în el se aruncă cu noroi; partidul și-a recunoscut impotența și incapacitatea, el cere să fie ajutat.” Și adaugă în finalul acestui gând „Dar nicio ordine viitoare nu se întrevede, suntem înainte de Geneză, abia după ce se va vota noua Constituție, cineva (cine?) va trebui să strige „să se facă Lumină” și poporul, singur, va trebui să despartă apele de uscat.”

Pe opt și doisprezece martie au avut loc mari demonstrații neautorizate la Chișinău iar pe 12 se demonstrează la Riga pentru independența Letoniei față de Uniunea Sovietică.

La televizor programul începe la ora 11.30 cu Lumea copiilor (color). Telecinemateca de ghiozdan. Racheta albă. Urmează Sub tricolor la datorie!(color). Apoi Viața satului și Telex. La ora 13.05 începe Album duminical. Programul se închide la 15 pentru a fi reluat la 19 cu Telejurnalul. La 19.25 se transmite emisiunea Cântarea României (color), Omagiul țării conducătorului iubit. Emisiune realizată în colaborare cu Consiliul Culturii și Educației Socialiste și cu Comitetul de cultură și educație socialistă al județului Covasna. Urmează la 20.30 filmul artistic (color) Calea succesului. La 21.50 Telejurnalul și la 22 se închide programul.

19.12.89 - Actualitatea românească: Ediție specială (II)
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:39:57 0:00
1989
Latest episode
19.12.89 - Actualitatea românească: Ediție specială (II)
1989
1989

Subscribe

Abonează-te
XS
SM
MD
LG