Joi 26 ianuarie 1989

Soarele răsare la ora 7.41 și apune la ora 17.16. În următoare perioadă vremea va fi relativ caldă și în general închisă. Cerul noros în nord și nord-est. Ceață, mai ales în centrul țării, precipitații în nord și nord-est. Vântul va sufla slab până la moderat.

Dacă erau zile în an când ziariștii, „creatorii de frumos”, profesorii, strungarii și doctorii în litere, istorie, chimie și științe politice făceau eforturi să se depășească pe sine, atunci ziua lui Ceaușescu era una dintre ele și prima-n toate cele. Paginile publicațiilor sunt mărturia acestui efort colectiv de a arăta fără echivoc, cu gesturi și metafore mari cât pagina ziarelor, cât de mult este iubit, respectat, apreciat, divinizat Ceaușescu.

Scânteia titrează cu roșu „Unitatea întregului popor în jurul secretarului general etc.etc., chezășie a dezvoltării puternice, multilaterale a României socialiste” iar articolul de fond este o radiografie corectă politic a sufletului poporului (sau al politrucilor de la Scânteia): „Profundă dragoste și stimă, fermă angajare revoluționară.” Dar cei mai emoționați sunt tot creatorii de frumos care se chinuie cu limbile lor de lemn să facă ziua Conducătorului mai lungă și mai plăcută. Pe aceeași primă pagină a oficiosului PCR, Eugen Barbu scrie despre „eroul păcii” în vreme Radu Beligan produce un text despre „ampla construcție”, evocând Plenara din noiembrie 1988 de la care trecuseră două luni. „În amintirea noastră afectivă stăruie încă ecoul acestei clipe de istorie, constituite într-un monumental document” spune actorul care păstrează încă „o impresie profundă, un ecou stimulator” degajate din tezele, ideile și orientările cuprinse în „magistrala Expunere a tovarășului Nicolae Ceaușescu, nume prin care definim această strălucitoare epocă etc.etc.” Alături de ei versifică, mai pe înțelesul cititorului neșcolit, Petru Anghel: Dintr-un pământ hrănit cu sânge/de-atîtea veacuri de eroi (...) dintr-un pământ hrănit cu trudă/de neamul nostru românesc (...)/ dintr-un pământ al omeniei/ca un surâs de prunc curat (...) a răsărit, stejar de țară/ cu rădăcina-n Scornicești (...)/ El, falnicul, cutezătorul/ erou român între eroi/ prezentul țării, viitorul/ pe care, demni, jurat-am noi;/ El, făurarul fără seamăn/ acestui ev înalt și dens/ al cărui verb ardent ne cheamă-n/ supremul lumii noastre sens./(...) Să ne trăiască-n veșnicie,/ cât viața limbii românești, făuritor de Românie/ viteaz al gliei strămoșești.” Petru Anghel a obținut două doctorate: în literatură cu o teză despre Mihai Ralea (1978) și altul în teologie cu tema Influența literaturii sapiențiale asupra literaturii române (susținută în 2003). A fost după 1989, printre altele, profesor la Universitatea din București, Facultatea de sociologie și Asistență Socială și a condus doctorate în Științele comunicării. La Universitatea Titu Maiorescu a avut în 1991 un curs (pe care l-a și tipărit) de Metode de comunicare. E școlit, viața l-a recompensat pentru cât s-a căznit să-l slugărească pe Ceaușescu. Era îndreptățit să se străduiască: avea competitori serioși. Pe prima pagină a Scânteii tineretului Emilian Marcu câștigă dreptul de a-și publica înseilările poetice lângă fotografia lui Ceaușescu. Poemul lui, „Eroul țării” este o sinteză criptică a platitudinilor care s-au tot spus în acele zile și deopotrivă un psalm ateist-științific al unei religii politice în care Ceaușescu este Fiul sfânt al țării dar și părintele ei, începutul a tot și toate. Este „Ziditor de țară, ziditor de neam.” „ Își începe țara anu-n sărbătoare/Vremea înțeleaptă nouă ni l-a dat! E voința noastră, gând de înălțare,/ Gând de ctitorire - viitor curat./ Astăzi Ceaușescu ne e crezul viu/ El - Eroul țării. El - al țării fiu.” Transa poetică a lui Vasile Rebreanu în România liberă este cel puțin la fel de profundă și convulsiv-sentimentală și poate de aceea, șchioapă și suprarealistă: „Când spunem NICOLAE CEAUȘESCU spunem, cu mândrie, un nume cu vaste rezonanțe pe Glob. Când spunem acest nume, noi știm că el a intrat în legendă, a intrat în istorie.” Pe scurt Ceaușescu s-a desprins parcă din fresce voievodale pentru a conduce țara „într-o vârstă de soare, într-o tinerețe fără bătrânețe...” Ceaușescu este o quintesență de Burebista, Ștefan, Mihai, Tudor și Iancu. „Prin eroi ca Nicolae Ceaușescu un popor își dovedește virtuțile sale de nemurire, de eternitate a lui demnă în fața istoriei(sic!)” „Când spunem NC nu pronunțăm doar un nume de om politic, de ilustru conducător, de conștiință, de recunoaștere internațională, ci spunem ȚARĂ. Rod al înțelepciunii de veșnicii întregi ale unui neam.” Rebreanu a fost un scriitor prețuit de regim și confrați. Pe când scria rândurile de mai sus era directorul Editurii Dacia. În 1989 s-a pensionat medical iar în 1990 a înființat Editura Sfinx. A câștigat cinci premii ale Uniunii Scriitorilor din România. Dar și la Scânteia tineretului sunt oameni sensibili. Irimie Străuț scrie „Un om pentru țară” versificând pionierește: Spre Viitorul Comunist urcăm în zbor/Inscris în inimă-i al nostru legământ:/ Pe NICOLAE CEAUȘESCU să-l urmăm/Zidind o tară-a păcii pe pământ.” Se alătură corului și Carmen Focșa care scrie un poem aproape erotic: „Ocrotitoare brațe înconjură o țară/Și-n cuget precum steagul de pace ridicat/Deasupra lumii astăzi, pentru întâia oară,/De către cel drag nouă, român , erou, bărbat.” Ilie Bâtcă îi dedică sărbătoritului un „Poem de suflet” pe care-l încheie triumfal: „Poem de suflet luminând înaltul/Sub care urcă falnic Tricolorul,/Înalță azi poporul spre Bărbatul/Ce-i scrie-n cartea vremii viitorul.” Iar Miron Țic, în versuri albe și șchioape, dar învăpăiate se confesează: „Scriu acest poem cu privirea îndreptată/Spre ziua dragă și scumpă poporului român: Scriu un poem pentru Eroul/Acestui timp de împliniri și de glorii/(...) Scriu un poem pentru comunistul timpului contemporan - Un Imn de omenească și caldă urare:/La mulți ani, Conducător al patriei / Cutezătoare.” Iar Ion Nichita încheie florilegiul liric cu versuri intitulate „Veșmânt de sărbătoare”: De ziua Lui e-n sărbătoare țara,/Superbele ctitorii lucesc ca un tezaur;/ Prin El ne urcă-n inimi primăvara,/Prin el noi construim o epocă de aur!” Presa acelor zile e plină de astfel de stihuri bântuite de frisoane amoroase și umor involuntar. ​

Toată țara cântă, recită și dansează. Capitala e lider în producția de manifestări omagiale. Întreprinderile Timpuri Noi și cea de utilaj chimic „Grivița roșie” au organizat întruniri politico-educative cu titlul „Nicolae Ceaușescu- personalitate proeminentă a vieții social-economice contemporante. Întreprinderea cinematografică București în colaborare cu Consiliul pionierilor din sectorul 2 organizează spectacolul artistic „Marelui ctitor-Omagiu!” și câte și mai câte. La Călărași se organizează expuneri, mese rotunde, întâlniri ale activiștilor cu oamenii muncii, cu uteciști și pionieri pentru a discuta despre „Gândirea cutezătoare, militantă, activitatea creatoare, neobosită ale tovarășului Nicolae Ceaușescu în slujba intereselor supreme ale poporului român, a cauzei socialismului, prpogresului și păcii.” Reporterii Agerpres spun că montajul literar-cinematografic „Aleasă prețuire, înaltă recunoștință ctitorului României socialiste, tovarășul Nicolae Ceaușescu” s-a bucurat de o largă audiență și mai ales filmul „Ani eroici” și recitalul de versuri dedicate personalității și activității revoluționare ale secretarului general au incitat atenția publicului. De asemenea s-a încurajat și creativitatea copiilor organizându-se în județ concursul literar „Cinstim patria, partidul, conducătorul”. La Pitești s-a organizat un „Omagiu de inimă și conștiință, de fierbinte dragoste și profundă recunoștință ctitorului României socialiste...” iar la Ateneu Român a avut loc, sub genericul „Glorie marelui conducător” un concert vocal-simfonic omagial organizat de Uniunea Compozitorilor, Inspectoratul general al muzicilor militare în colaborare cu Comitetul de cultură și educație socialistă al municipiului București. Concertul „a dat expresia dragostei fierbinți și profundei recunoștințe ale poporului și oștirii față de cel mai iubit și stimat fiu al națiunii noastre...” La reușita concertului au contribuit Ansambul Doina al armatei, corul Școlii militare de muzică, corul Madrigal și artiști ai Operei Române.

În noaptea de 25 spre 26 ianuarie, Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Mihai Creangă, Ştefan Niculescu Maier și tipograful Alexandru Chivoiu sunt arestați pentru că au redactat și tipărit ilegal ziarul România. Lucraseră în regim de clandestinitate vreme de opt luni. Petre Mihai Băcanu explica în paginile ziarului clandestin: „Vom încerca, cu modestele noastre mijloace, să suplinim ceea ce ar trebui să facă presa noastră: discuţii sincere, fiecare să poată spune sincer ce doreşte şi gândeşte. (...) vrem să afle şi cei care nu ştiu sau se fac că nu ştiu, realităţile ţării, să trezim conştiinţele, să găsim drumul ascuns până acum în spatele uşilor închise, prin restructurare profundă, apărarea demnităţii umane. Să ne punem întrebări, să venim cu idei, căutări care să ducă la asanarea şi umanizarea vieţii economico-sociale.”

​În editorialul său, „Am ales România”, Mihai Creangă spune: „Uniţi-vă, români! Pentru ca toate sărbătorile să fie ale noastre şi nu o tămâiere ridicolă a unui ins ridicol. În toată presa noastră de azi nu mai răzbate nici măcar umbra unei opinii care să reflecte tristele realităţi ale ţării – am ales această cale spre adevăr. Citiţi şi răspândiţi ROMÂNIA.” Anton Uncu își scria și el profesiunea de credință în articolul „Am crezut...” El spunea: „Când tancurile călăreau sub şenile Primăvara de la Praga, el s-a opus iar noi i-am stat alături. Atunci l-am aplaudat, într-adevăr. Am crezut că el este omul acela curajos, democrat, cinstit, conducătorul pe care îl merita acest popor năpăstuit de istorie. Priviţi-l acum! Tiran, obtuz, conservator, a făcut din minciună politică de stat şi din cultul personalităţii religie. Partidul e el, statul tot el, armata – el.”

Au fost închiși aproape tot anul 1989. Petre Mihai Băcanu își amintea ulterior că: „Singura fiinţă cu care am împărţit celula a fost un păianjen, asta când şobolanii nu reuşeau să iasă din apa unei toalete de tip turcesc. Ca să-mi treacă timpul, am început să număr. Uneori mă trezeam reluând numărătoarea – 701, 702, 703...” (amănunte aici)

În aceeași zi arhitectul Gheorghe Leahu descoperă că șeful suprem ordonase alte demolări prin oraș. Secretarului general îi cășunase pe zona Victoriei, unde voia să construiască pe locul unor vile coochete un bloc cu 22 de etaje. Pe de altă parte, spune arhitectul, perechea supremă voia să construiască în Piața Unirii un monument gigantic, înalt de 40 de metri care să aibă, ca un tort al miresei, pe platoul superior cuplul prezidențial ținându-se de mână iar pe palierul inferior 16 voievozi „la picioarele geniilor”. Apoi consemnează: Tot azi a fost a fost sărbătorită ziua Lui. La ora 7 în Piața Amzei am găsit mezeluri al căror nume l-am uitat: pastramă, cotlet, mușchi țigănesc, am dat lovitura! Am luat de toate câte 3-400 de grame pe care le-am pus la congelator pentru zilele noastre onomastice din aprilie și mai. Se dădeau mezeluri până la un kg de persoană. Ziarele, televiziunea, radioul înșiră kilometri de epitete bombastice, metafore și superlative într-un limbaj festivist ce maltratează limba noastră atât de frumoasă și clară. O păsărească de partid și cu limbă de lemn invadează orice spațiu prin care s-ar putea revărsa cultura prin osanalele nesfârșite, lingușitoare. Totul e plin de ovații pentru adularea fără măsură a celor doi, ce le primesc fără să clipească.”

La TV, un program simplu și semnificativ pentru această zi aniversară. După Telejurnalul de la 19.00, documentarul „Marelui fiu al patriei - înaltul omagiu și recunoștința întregului popor” (color) apoi la 19.45 „Imn pentru conducătorul țării.” Spectacol literar-muzical-coregrafic (color). Apoi „Cu poporul, pentru popor” (color). Un film producție a Casei de filme cinci. Regia:Gheorghe Vitanidis. Comentariul de Nicolae Dragoș. Vitanidis nu e la primul film oportunist: mai regizase documentarele „Zi de sărbătoare”(1986) și „La marea sărbătoare” (1988). Medaliat cu Meritul cultural clasa a III-a în 1971. Nicolae Dragoș este unul dintre poeții de curte ai ceaușismului. A publicat o mulțime de cărți și a luat o mulțime de premii: al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist (1975); al revistei Săptămâna (1975); al revistei Convorbiri literare (1982); al revistei Flacara (1985) și în fine, Premiul „M. Eminescu" acordat de Academie (1985).

La cinematografe pot fi vizionate: Cu poporul, pentru popor!, Clipa de răgaz, București-file de epopee, Cale liberă, Vis de ianuarie și documentarul Unirea Moldovei cu Muntenia, În fiecare zi mi-e dor de tine și Uită, dacă poți!

La teatru, printre altele, pot fi văzute Ioneștii (Național); Jocul ielelor (Național-Atelier); Trenurile mele (Bulandra); Pachetul cu acțiuni (Teatrul de comedie); Niște țărani (Teatrul Mic); Noapte bună, mamă (Teatrul Foarte Mic); O fetiță mai cu moț pune-un căpcăun la colț (Țăndărică)