Linkuri accesibilitate

Cartea lunii, în lectura lui Dan C Mihăilescu: „Jurnal de general, aghiotant regal”


gen. Gheorghe Athanasescu, așa cum este înfățișat pe coperta jurnalului său, apărut la Editura Vremea
gen. Gheorghe Athanasescu, așa cum este înfățișat pe coperta jurnalului său, apărut la Editura Vremea

…Mai precis: jurnalul generalului Gheorghe Athanasescu pentru anii 1926-1940, perioadă în care a funcționat inclusiv ca adjutant (aghiotant) al Reginei Maria, pe care chiar în această calitate a însoțit-o în 1926 în faimoasa călătorie în America.

Generalul Gheorghe Athanasescu (1880-1967) a fost absolvent al Școlii Superioare de Razboi din România și al Școlii de Război din Imperiul German. S-a remarcat în primul război mondial luptând impotriva regimului bolșevic maghiar al lui Belà Kun. Decorat de francezi cu Legiunea de onoare, iar la noi cu Steaua României, din 1924 în 1926 a fost atașat militar al României în Germania, după care va fi cooptat în personalul Curții Regale.

Din comandant de corp de armată va deveni administrator delegat la Societatea de Tramvaie București. Aș spune că a fost trimis la STB pentru că, în epocă, tramvaiștii erau considerați o redută legionară redutabilă, ale cărei resorturi puteau fi mai ușor controlate prin intermediul unui ofițer de carieră. Pe de altă parte, cum Carol al II-lea era campion la capitolul „dezbină și stăpânește”, încurajarea concurenței dintre corpul muncitoresc legionar și studențimea de la medicină, drept și ASE era o tactică utilă.

Cu toate că în 1949 Athanasescu a fost evacuat din casa familială, iar în 1960 i s-a anulat dreptul la pensie, nu a trecut prin închisorile comuniste și a apucat să-și redacteze, la 3 septembrie 1957, testamentul. Iată-l, așa cum este anexat la volumul General Gheorghe Athanasescu, Jurnal 1926-1940, ediție de Dumitru și Bogdan Lecca, prefață de Filip-Lucian Iorga, Editura Vremea 2018:

Subsemnatul, general în rezervă Athanasescu George, în deplină libertate și sănătate, las moștenire mult iubitei mele soții Marietta Athanasescu (tovarășă admirabilă de peste 50 de ani de viață, în care însușirile ei sufletești și marea dragoste mi-au înălțat existența, ajutându-mă prin purtarea și sfaturile ei atât în timpurile bune, cât și în cele grele), pe lângă partea legală, și partea sufletească din casa noastră din București, raion Stalin, strada Modrogan numărul 11. Aceasta, ca exprimare a recunoștinței mele, cât și a dragostei mele pentru ea. Iubita mea fiică, Marie-Anne, sunt sigur că este de acord cu mine.”

Cartea este un document care se adresează în primul rând istoricilor militari specializați în regalitatea românească și care pot corobora mărturiile generalului cu însemnările zilnice ale Reginei Maria, cu jurnalele și memoriile lui Argetoianu, I. G. Duca, Iorga și Manoilescu. Poate că nu un amator impresionist ca mine se cuvine să comenteze.

O lectură specializată ar fi impusă întâi de toate de prezența masivă în text a generalilor, mai mult sau mai puțin carliști, liberali, țărăniști sau legionari, de la Averescu, Prezan și Iliescu, la Argeșanu și Gabriel Marinescu, alături de Uică, Tenescu, Rădescu, Baliff, Samsonovici, Nicolae Condeescu, Mircescu, Zizi Cantacuzino, Gică Popescu, Urdăreanu, Pălăngeanu, Ștefănescu-Amza, Nicoleanu și Cihoschi. Sunt convins că în ceea ce privește revenirea lui Carol al II-lea ca rege, soarta Regenței și relațiile dintre Ferdinand, Regina Maria, Barbu Știrbey, Ionel Vintilă și Dinu Brătianu cu Iuliu Maniu și Elena Lupescu, plus labirintul camarilei regale, atitudinea nepărtinitoare a generalului Athanasescu va rămâne un document de referință în istoria noastră militară dincolo de inerentele verdicte umorale.

Lucru știut demult: atașarea unui ofițer la curtea regală se asociază fatalmente cu invidia colegilor de arme, iritare în rândul eminențelor diplomatice și religioase și al sfetnicilor regali, de unde mulțimea de intrigi pentru captarea unei poziții cât mai favorabile influențării auzului regal în folos personal. Convingerile politice ale militarului, principiile sale morale, opțiunile geostrategice și angajamentele diplomatice deja asumate sau în curs de negociere intră rareori în deplină consonanță cu textele, contextele și subtextele regale. Iar când ai parte de un conducător precum Carol al II-lea, ”ins putred” cum îl califica propria-i mamă, iresponsabil, amoral, imprevizibil, arghirofil, combinagiu, dictatorial, gata să sacrifice totul (țară, familie, prerogative regale) pentru un capriciu sentimental, întreaga hartă monarhică se încețoșează irecuperabil din perspectiva posterității.

Din memorialistica militară parcursă de-a lungul vremii, de la Alexandru Machedon și despoții romani, până la Napoleon, De Gaulle, Churchill, Bismarck, Hitler și Stalin, am înțeles că este foarte greu să-ți păstrezi intacte onestitatea și obiectivitatea și să nu te contaminezi de megalomanie, autoritarism, vendetism, adică să reziști impulsului de a rescrie istoria ca pe o cronică encomiastică, sau ca justificare, compensare și răzbunare, și să o prezinți ca fidelă însumare de fapte cu scop moral. Generalul Athanasescu nu păcătuiește din acest punct de vedere, iar detaliile de culise par etalate cu un soi de acribie contabilicească, nu cu înverșunare vindicativă și nici cu panaș fanfaron.

Așa, de pildă, aflăm o mulțime de informații din scandalul Škoda, pereche cu afacerea Stroussberg din secolului al XIX-lea și cu Bechtel-ul secolului XXI, sau lefurile ilegale date de Carol unor complici din restaurație deveniți stâlpi ai camarilei (lucru confirmat de Elena Manoilescu în cartea ei Prin ochii soției, unde mărturisește că sumele respective erau predate în fiecare lună chiar de soțul ei, Mihail Manoilescu, mai activ în carlism decât Nae Ionescu).

Cât despre Carol al II-lea, nu aflăm nimic scandalos de la generalul Athanasescu, în afară de provocările inerente fiecărei acțiuni din biografia acestui dictator egocentric, acaparator și disolutiv. Să nu uităm că mai avem de recuperat editorial ani buni din viața Reginei Maria, tocmai cei în care devine „prizoniera” fiului său. Un fiu care, aflăm de la Athanasescu, îi deschidea și îi citea Reginei scrisorile personale, își amenința, urmărea și șantaja frații. Generalul subliniază „factorul moral întăritor” reprezentat de Regina Maria, așa cum ne asigură de neîncrederea ei în capacitățile de mare conducător ale lui Argetoianu și de comportamentul ei ireproșabil pe timpul bolilor și agoniei Regelui Ferdinand.

Cel mai delicat moment a fost în 19 iunie 1930, când Carol îi cerea lui Athanasescu să opteze între rolul de la Curtea Regală și cel de șef militar. „La obiecția mea că mă lovește pe nedrept, mi-a spus că nu. I-am spus că o plecare de la Curte în așa condiții lovește și pe militar și că nu am să-mi reproșez nimic.” ”La Palat nu am vrut să vin, ci a trebuit să mă supun ordinelor Regelui Ferdinand. Mi-a spus că trebuie să rămân în armată. În tot cazul, am ieșit cu sentimentul că Regele e mic și că eu sunt mare și tare în dreptul și datoria mea. Să dea Dumnezeu ca domnia lui să nu fie dominată de micimi de suflet, căci noi avem nevoie de un Rege mare, priceput și cu suflet”.

Athanasescu bănuiește pe bună dreptate că indeciziile Reginei se datorau netei sale preferințe pentru Ileana, situării ei inconfortabile din relațiile lui Carol al II-lea cu Prințul Nicolae, la care generalul adaugă intrigile doamnei Mavrodi și influența decisivă a lui Barbu Știrbey. La sfârșit, înțelege că este parte într-un troc de concesii între Rege și Regină în subiectul Barbu Știrbey.

10 iulie 1930.

Miercuri, 9 iulie, am fost primit în utima audiență la Regină, care și-a menținut părerea de rău că ne despărțim, spunându-mi că a trimis vorbă Regelui prin Baliff că nu înțelege să se despartă de Știrbey. Eu cred că în mintea ei a fost ideea să cedeze cu mine ca să reziste cu Știrbey. În fine, e o ușurare pe mine că am scăpat, căci am simțit că nu-s vrednici de devotament nici Regina, nici Regele. Ce murdărie!

Ce e mai rău e că generalul lasă posterității zvonistica zilei, care are o tradiție devastatoare în spațiul valah.

„12 decembrie 1935.

Se vorbește cu insistență de Principesa Elisabeta că ar trăi cu Spotler și că ar dori să se mărite cu el, iar Regina Maria ar trăi cu Zwiedenek.”

19 noiembrie 1935.

Vorbit azi, în clădirea Bursei, cu un oarecare Furculescu, care spune că știe de la Urdăreanu, bun prieten al său, că la jidoavcă (sic!) se joacă partide mari de poker de către 400-500.000 lei diferența, unde au parte Malaxa, jidoavca, Auschnitt și Stern, câteodată și Urdăreanu. Ce rușine!

Din păcate, colportările abundă, ceea ce înseamnă ca istoricii viitorului să noteze totul sub beneficiu de inventar, cum se zice. Altminteri, multe dintre cele pe care istoriografia ulterioară a fixat semnul întrebării sunt notate aici fără mari îndoieli, deși se bazează numai pe anecdotică. De exemplu, „că Puiu Dumitrescu l-ar fi găzduit pe Codreanu”, „că în afacerea Škoda s-au făcut comenzi de tunuri, și e posibil ca însuși Carol al II-lea să fi dorit asasinarea lui I. G. Duca”. Adevărat, nu puțini istorici susțin această ipoteză, dar oricum am întoarce lucrurile, mi-e greu să cred că nume precum Dimitrie Gusti, D. R. Ioanițescu și Ion Mihalache pot fi îngropate sub verdictul „mizerie materială și intelectuală”. Așa ceva reclamă un dosar cu dovezi, nu doar o șoaptă din culise.

Obositoare până la a deveni suspectă este și convingerea generalului că omnipotența malefică a Elenei Lupescu regizează întreg teatrul de marionete de la Palat. Într-un loc, după ce pune pe hârtie informația că soția generalului Condeecu „a afirmat soției mele că la Palat se petrec lucruri ca-n Sodoma și Gomora, căci Regele e dus de nas de doamna Lupescu, care lucrează direct prin Puiu Dumitrescu și Manoilescu, căutând a despărți pe Rege de toată familia sa, ca ea să-l domine și să-și facă mendrele”, Athanasescu îl califică pe Condeescu „un suflet josnic, care, după discursul ținut Regelui cu ocazia numirii lui ca mareșal, a arătat cât e de de slugarnic și lingușitor”. Iar colportarea merge mult departe: „În oraș se spune că generalul Condeescu ar fi plecat pentru că Regele ar fi auzit că a făcut afaceri cu un văr de-al său, colonel în rezervă, fost la jandarmi, și că împreună ar fi luat o mare sumă de bani ca șperț de la fabrica Škoda pentru o comandă de armament (100 milioane șperț).

Evident că, la limită, unele zvonuri vor fi avut acoperire în realitate, ca de pildă ideea că, în locul lui I. G. Duca, planul inițial al Legiunii viza asasinarea Elenei Lupescu, dar e greu de rezumat amoralitatea unei epoci prin simpla afirmație că generalul Cihoschi a acceptat drept cadou de la Corpul 7 Armată un dormitor de 200.000 de lei. Sau că generalul Samsonovici și-a refăcut mobilierul casei particulare „luând 300.000 de lei din fondul de instrucție al Marelui Stat Major. Aceeași observație mi se pare îndreptățită și față de multele dialoguri cu Ion Antonescu rezumate aici. Rău e că, deși par simple rezumate în regim anecdotic, afirmațiile sunt redate persuasiv, cu aer de verdict.

Apropo de mulțimea zvonurilor privind deturnarea de fonduri publice în interes personal și de afacerlâcul endemic patronat de camarila regală, nu ne rămâne decât să așteptăm cu încredere și seninătate definitivarea ediției de Însemnări zilnice ale Reginei Maria, fără să uităm lecția ei de regală resemnare atunci când află că generalul care a ridicat mausoleul de la Mărășești ar fi extras de pe șantier material pentru a-i construi o vilă fiicei sale: „Bine, oftează regina, dar măcar l-a terminat!”

În sfârșit, între noi fie vorba, văzând realitatea României din 2019, începem să regretăm dispariția funcției de aghiotant regal. Măcar le-ar fi rezervat viitorilor istorici șansa unor mărturii la cald. În acest sens, pour la bonne bouche, îmi mai îngădui un citat:

Ministrul Cezianu de la Paris primește 50.000 franci francezi lunar, face raport la Externe cerând să i se plătească 2000 lei bacșișuri date cu ocazia Crăciunului și 400 franci cheltuieli cu automobilul. Nu-i o rușine? Alt caz: Buzdugan, secretar de Legație la Londra, este pe lângă domnul Titulescu în țară și încasează leafa de la Londra, adică 50-60.000 lei lunar în loc de 8.000 lei cât ar trebui fiind în țară. În plus, de Crăciun însoțește pe Titulescu în Elveția la St. Moritz și Titulescu admite să i se dea în plus 80 franci elvețieni pe zi. Și toate astea când la armată se reduc pe decembrie toate cheltuielile. Dac-ar fi posibil, aș porni cu tunul în centrul unor oameni așa mizerabili ca cei ce conduc azi!

XS
SM
MD
LG