Parlamentele au mirosit sânge. Deputații și-au încordat mușchii și au descoperit că puterea legislativului funcționează. La Londra - împotriva lui Boris Johnson, la Washington - căutând demiterea lui Trump, sau la Bruxelles blocând numirile unor candidați comisari nealeși, impuși după ce au fost selecționați în mod obscur de unele guverne nedemocratice. Parlamentele (re)preiau puterea săptămâna aceasta.
Parlamentul a mirosit sânge
A doua zi după revenirea în forță a parlamentului britanic, Boris Johnson a primit o nouă lovitură ieri, joi: O nouă înfrângere pentru Boris Johnson: deputații britanici refuză să suspende Parlamentul pe durata congresului Tories, scrie principalul cotidian francez, Le Monde.
Le Monde detaliază cum propria soră a lui Boris Johnson, Rachel, s-a alăturat valului de critici împotriva premierului ei de frate: « Fratele meu folosește cuvinte precum “a se preda” sau “capitulare”, de parcă cei care nu respectă voința sacră a poporului (…) ar trebui să fie spânzurați, înecați, jupuiți, dați cu smoală și trecuți prin fulgi », a acuzat Rachel Johnson pe canalul de televiziune Sky News. « O asemenea atitudine merită să fie condamnată », a denunțat această jurnalistă, Rachel Johnson, care se opune Brexit-ului și nu mai are nici o solidaritate de familie cu fratele ei.
Alt parlament care se răzvrătește este cel de la Bruxelles, unde candidații comisari din partea României și Ungariei, Rovana Plumb și László Trócsányi, au fost respinși ieri, joi, la o primă audiere de către Comitetul pentru afacerile judiciare din legislativul european. Lovitura, cum o scrie la Bruxelles site-ul american Politico, este în primul rând pentru Ursula von der Leyen, care caută acum să facă totul pentru a repara eșecul, sau măcar să îi dea o latură definitivă și iremediabilă în care buna credință a Parlamentului și a Comisiei să nu fie pusă în cauză. De aceea, cum o anunță prudent un tweet al Directorului general pentru Comunicații al Parlamentului European Jaume Duch, președintele Parlamentului European, David Sassoli, va cere luni lămuriri din partea membrilor comitetului care i-a respins pe Rovana Plumb și László Trócsányi. Asta, deși nu se spune, vine după un telefon insistent din partea Ursulei von der Leyen către David Sassoli.
În realitate, nimeni nu știe ce se va întâmpla mai departe și care e procedura, întrucât așa ceva nu s-a mai întâmplat. Pașii următori vor depinde așadar numai de parlament. Deocamdată, site-ul parlamentului anunță că audierea celor doi, Rovana Plumb și László Trócsányi, prevăzută inițial pentru săptămâna viitoare, este suspendată. Un lucru e sigur: nimeni nu va asculta argumentul folosit deja de maghiarul Trócsányi, care se plânge de o măsură politică. Asta pentru că Trócsányi este PPE (creștin democrat), în vreme ce Plumb e socialistă. Le Soir, la Bruxelles, scrie însă că dacă dosarul Rovanei Plumb arăta limpede incompatibilitatea cu funcția, cel al lui Trócsányi pare a prezenta probleme mai degrabă politice: cum să fie comisar pentru extindere un om care, în calitate de ministru al justiției, a pus în pericol statul de drept în țara sa, care e urmărită juridic acum de UE pentru asta? Totul arată, scrie Le Soir (în ediția pe hârtie), că socialiștii și cei din grupul Renew Europe, mirosind sânge, au vrut scalpul lui Trócsányi, pentru a balansa politic respingerea Rovanei Plumb.
Decesul lui Jacques Chirac: moștenitor al lui De Gaulle sau comic vestit?
Presa franceză se ocupă pe larg de moartea, joi, a lui Jacques Chirac, ultimul reprezentat al politicienilor gaulliști (fideli moștenirii politice a generalului Charles De Gaulle). Le Monde anunță că Macron a decretat o zi de doliu național pentru luni. Tot Le Monde publică pe site-ul său un scurt video care rezumă în cinci minute totul despre controversatul Chirac, cu toate gafele sale celebre, dar și momentele sale bune.
Presa franceză se împarte de altfel net aici între cei, precum foarte convenționalul, înclinat spre dreapta catolică, Le Figaro, care estimează că Emmanuel Macron își asumă cu totul și își însușește moștenirea lui Jacques Chirac, „îndepărtatul său predecesor”, în vreme ce ireverențiosul săptămânal satirico-politic Charlie Hebdo estimează, dimpotrivă, că locul lui Chirac este alături de Bourvil, Fernandel și Louis de Funès (celebri actori francezi de comedie din generația lui Chirac).
La Bruxelles, Le Soir scrie în editorialul din prima pagină că «Chiracmania» ar trebui să fie subiect de reflecție pentru Macron, trimițând la o epocă în care francezilor li se părea că președintele părea că le seamănă și că este aproape de ei. Oricum, rezumă la Viena Der Standard, un om de stat în stilul lui Jacques Chirac nu ar putea să mai apară acum, în sec. XXI.
Un apel rău plasat (a bad call)
Liberalul cotidian austriac Der Standard scrie însă mai ales despre ultimele înfruntări politice domestice înainte de alegerile generale de duminică, iar la Londra The Economist anticipează iminenta revenire la putere a șefului dreptei din Austria, tânărul și carismaticul Sebastian Kurz. Scandalul „Ibizagate” a rămas departe în spate. Ar fi prima oară în ultima jumătate de secol că partidul de dreapta ÖVP câștigă două alegeri consecutive. La Paris, Libération scrie limpede că Kurz, 33 de ani, va câștiga alegerile.
The Economist, săptămânalul britanic de vineri, care e singura publicație din lume de o asemenea calitate, în care articolele nu sunt niciodată semnate, scrie și despre Ucraina și pune întrebarea dacă Volodimir Zelenski poate ține pasul cu speranțele pe care le-a stârnit. Tot The Economist analizează consecințele acelui apel rău plasat al lui Trump către Zelenski, precum și promisiunile și primejdiile unui impeachment pentru SUA, dar și pentru Europa.
Brexit și ce înseamnă „Europa”
Cu tot haosul de la Londra, Brexitul, presupus a avea loc pe 31 octombrie, pare mai îndepărtat ca oricând, iar Jean-Claude Juncker, președintele (încă al) Comisiei Europene se plânge (dând vina pentru dezastrul Brexitului pe Mare Britanie), că „Europa nu mai e suficient de iubită”, într-un interviu cu cotidianul provincial german Augsburger Allgemeine.
Europa... dar ce înseamnă „Europa”? Courrier International, publicația care oferă în fiecare săptămână un condensat, în franceză, al întregii prese internaționale, publică traducerea unui articol din Dilema Veche de la București, scris de dramaturgul trăitor la Paris Matei Vișniec, unde acesta deplânge absența unui „euromanual de istorie” care să fie folosit în toate țările Uniunii.
Autorul însuși, Vișniec, recunoaște dificultatea unei astfel de experiment. În realitate, o asemenea experiență a fost deja parțial încercată, sfârșind într-un eșec previzibil. În 1990, când Comunitatea Europeană avea încă doar 12 membri, care pe deasupra mai coincideau și cu numărul stelelor de pe drapel, în 1990 așadar, Comisia Europeană a plătit pentru o istorie a Europei, și anume: cartea lui Jean-Baptiste Duroselle Europa: Istoria popoarelor sale (L'Europe : histoire de ses peuples, Paris, Perrin, 1990).
Cartea a fost tradusă în toate limbile oficiale de atunci, ideea fiind că ea oferea o sinteză clară și utilă pedagogic a evoluției conceptului de „Europa”. Cartea a fost tradusă în toate limbile oficiale, mai puțin în greacă. În Grecia s-a stârnit atunci mare furie în mediile intelectuale împotriva acestei cărți, care lăsa deoparte Imperiul Bizantin în felul în care analiza formarea conceptului de „Europa”.
Autorul s-a apărat explicând că Imperiul Bizantin nu a participat la elaborarea conceptului de „Europa”, că Bizanțul avea o altă concepție a mersului lumii și al istoriei, însă el nu a fost ascultat. Grecia a respins cartea în totalitatea ei.
Desigur, ca orice unealtă pedagogică, și „Europa” rămâne un concept variabil și de folosință multiplă. La urma urmei, nici Atena antică și nici celelalte cetăți grecești în care s-au înfiripat conceptele gândirii moderne nu aveau vreo concepție politică universalistă și nu căutau să unifice continentul european, tentativă care a venit abia odată cu Roma.
Așa încât, din perspectivă istorică, putem spune că grecii nu aveau o concepție europeană, că cețoasa Europă nu exista pentru Platon și că istoria continentului integrat a început cu Roma, ca să nu mai spunem că și Grecia clasică nu este altceva decât o construcție intelectuală tardivă a romantismului german... dar pentru asta ar trebui un alt manual.
Facebook Forum