Și la Dublin, în capitala Irlandei, s-au strâns studenți și corporatiști (nu doar elite naționale, dar și experți din întreaga lume), chiriile au devenit scumpe, la fel și cafeauea de specialitate. Acest val a început mai repede și a lovit mai tare în orașul irlandez, care acum suferă în urma propriului succes nesustenabil.
Oamenii de rând din Dublin nu-și mai permit să locuiască în propriul oraș, fiind dați la o parte de angajați de la Google sau Microsoft, plătiți de două, trei, cinci, șapte ori mai mult decât ei.
În cartierul ultra-modern unde râul Liffey se varsă în Marea Irlandei, cei mai săraci și cei mai bogați coexistă inconfortabil. Blocurile sociale, în stare mai mult sau mai puțin bună, se micesc în umbra blocurilor de sticlă și metal în care lucrează mii de străini cu studii superioare.
Clujul se îndreaptă în aceeași direcție, pe măsură ce firmele străine se extind. Costul este îndurat de cei mai săraci, de obicei cu studii puține, care își pierd locul în oraș și nu-și permit cafele de specialitate. Printre altele.
Privind către Dublin, se pot vedea riscurile la care se expune Clujul dacă va continua în aceeași direcție.
„Povestea Clujului pare cunoscută celor care au observat Dublinul, e un caz transferabil”, spune dr. Ciaran O’Neill, profesor de istorie la Trinity College Dublin, pentru Europa Liberă.
Dr. O’Neill a lucrat ca liaison (om de legătură) cu comunitatea din Zona Docurilor, cartierul dezindustrializat din apropierea centrului orașului.
Și dr. Norbert Petrovici, conferențiar la Facultatea de Sociologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, consideră că din povestea de la Dublin ar putea învăța și orașul românesc.
Dublin: Un oraș doar pentru bogați?
Dublin este un oraș destul de mic în comparație cu alte capitale europene. Orașul are o populație municipală de doar jumătate de milion de oameni, în timp ce zona metropolitană cuprinde aproape două milioane de oameni. Undeva între o treime și o jumătate din populația Irlandei este concentrată în jurul capitalei.
Chiriile din Dublin au crescut vertiginos în ultimii ani. Potrivit Dublin InQuirer, același apartament care costa 750 de euro pe lună în septembrie 2017 a fost postat din nou pe cel mai mare site de imobiliare din Irlanda în mai 2021. De data aceasta, chiria era 1.385 de euro pe lună.
Problemele s-au agravat și mai mult în 2022, când chiriile au crescut și mai mult, la fel și facturile, iar dezechilibrul între cerere și ofertă a făcut ca la unele vizionări de apartamente să stea la coadă câte o sută de oameni.
În decembrie, pe cel mai popular site de imobiliare din Irlanda erau disponibile 438 de locuințe de închiriat. Dintre ele, doar trei proprietăți, camere sau studiouri pentru una sau două persoane, costau sub 1.000 de euro pe lună.
Problema e atât de gravă încât zeci de mii de studenți din Irlanda nu-și pot găsi o cameră de închiriat sau nu-și pot permite chiria. În blocurile speciale pentru studenți, construite de firmele private, o cameră costă între 1.000 și 1.500 de euro pe lună. Studenții norocoși, care pot rămâne acasă cu părinții, ajung să facă naveta chiar și câte patru ore pe zi pentru a ajunge la cursuri.
Cei care lucrează în servicii, construcții ori alte meserii mai precare ajung să nu-și mai permită să locuiască nu doar în capitală, dar nicăieri. În capitală și în comitatul din jurul său, erau în octombrie peste 8.000 de persoane fără adăpost.
În această piață vin mii de angajați ai multinaționalelor, cu venit de câteva ori mai mare decât localnicii. Dacă un muncitor necalificat câștigă undeva la 20.000 de euro pe an în Dublin, un inginer de nivel mediu la Google face între 100 și 170.000 de euro pe an.
Corporațiile mari, precum Meta/Facebook, au blocuri întregi în care își cazează noii angajați până când un departament special le găsește un apartament de închiriat.
„PIB-ul nostru crescut umflă, în mod artificial, totul în Irlanda. Suntem o țară 'bogată', așa că ce este greu de înțeles pentru cei care vin la Dublin este faptul că totul e doar un joc de hârtii, iar acea bogăție nu se traduce în buzunarele majorității irlandezilor. Eu provin dintr-o zonă rurală, dintre cele mai sărace și puțin educate, iar pentru mine Dublinul mereu a fost diferit. E ca un oraș-stat”, explică Dr. Ciaran O’Neill pentru Europa Liberă.
Atât piața imobiliară cu prețurile sale crescute, cât și resursele puse la dispoziția angajaților multinaționalelor, transformă Dublinul într-un loc de joacă al bogaților. Oricine nu-și permite nu are altă opțiune decât să se dea la o parte, în speranța că vor găsi ceva mai ieftin într-un cartier mărginaș sau în alt oraș.
Odată cu acești bani aruncați în joc, au crescut și prețurile din restaurante, cafenele, magazine.
„Vorbeam cu oamenii de pe Strada Pearse [din Zona Docurilor, n.r.] și una dintre doleanțele lor este faptul că nu mai pot găsi o cafea sub 3 euro. Prețurile acestea nu contează pentru un angajat Google, care primește cafea gratuită la birou și dacă iese în oraș nu va fi deranjat de cheltuială”, explică dr. O’Neill.
Cluj-Napoca: Închegarea haotică a orașului numărul doi din țară
Clujul are jumătate din populația urbană a Dublinului, dar o cincime din populația metropolitană. Clujul are, de fapt, o suprafață un pic mai mare decât Dublinul în oraș, fără a lua în considerare restul zonelor care formează zona metropolitană. Ambele orașe se concentrează acum pe construirea în zonele mărginașe.
Niciunul dintre orașe nu are metrou (dar ambele plănuiesc să le construiască), ceea ce a dus la blocaje în trafic pe măsură ce sutele de mii de oameni din regiunile mărginașe intră zilnic în oraș pentru a veni la muncă.
Fiind construit în mare parte înaintea existenței mașinilor, Dublinul nu se bucură de aceleași bulevarde largi care traversează Clujul încă din perioada comunistă.
Desigur, Dublin ca și capitală beneficiază de sectoare diverse de activitate, de la industria navală la cultură. La Cluj-Napoca, în lipsa diversității economice a Bucureștiului, s-au strâns în număr mare firmele de inginerie, tehnologie și IT.
Nu doar Clujul s-a extins, ci și orașele din jurul său. Conform profesorului Norbert Petrovici, de unde în inelul I al orașului locuiau 36.000 de oameni în 2008, acum locuiesc 85.000.
Totul se datorează boom-ului de construcții început în 2008 și 2011 care s-a desfășurat mai ușor în afara orașului pentru că acolo erau parcelele mai mari, unde se puteau construi zeci de blocuri împreună.
Pe atunci se construiau în jur de 8.000 de unități pe an, continuând apoi într-un ritm de 3.000-4.000 de unități pe an - ritm care va crește din nou dacă nu va urma o criză economică.
Și chiriile au crescut în Cluj-Napoca, unde prețul mediu pentru un apartament cu două camere este în jur de 500 de euro pe lună, în funcție de cartier. În doar un an, chiriile apartamentelor din oraș au crescut cu o cincime. Prețul la cumpărare a crescut și el vertiginos, fiind cel mai mare din țară: 2.119 euro/mp, spre deosebire de 1.593 în capitală.
Efectul enclavelor: Pentru cine mai e loc în oraș?
Potrivit profesorului Petrovici, în localitățile Florești și Baciu din vestul Clujului s-au format enclavele cu noii locuitori. Chiriile acolo sunt ceva mai ieftine decât în oraș. Însă chiar profilul locuitorului de rând din Cluj s-a schimbat, potrivit acestuia.
„Avem o schimbare a compoziției orașului, o schimbare dramatică legată de piața muncii. Populația nu provine din schimbul intergenerațional obișnuit, ci este selectată pe zona de migrație prin intermediul pieței muncii și pieței imobiliare, prin care populația cu studii superioare își găsește locul în noua economie internaționalizată”, explică profesorul pentru Europa Liberă.
Tinerii din sectoarele noi care se mută la Cluj se mută singuri, cu prietenii sau au familii foarte mici, schimbând compoziția gospodăriilor. Mulți au studii universitare și slujbe bine plătite.
La Dublin, se întâmplă extrema situației. Zona Docurilor a fost revitalizată pentru multinaționalele care și-au făcut sedii acolo și au construit blocuri de lux pentru angajații lor. Aceștia sunt, preponderent, străini cu educație superioară, care vin pentru slujbe foarte bine plătite și rămân în oraș timp de trei-patru ani.
Exemplul Dublinului este un microcosmos al inegalităților și al modului în care consiliul local a servit nou-veniții cu investiții internaționale. Zona Docurilor a fost scoasă din mare acum câteva sute de ani și a fost o zonă industrială până recent. Apoi, au început să apară marile firme.
„Zona Docurilor este o comunitate polarizată. Dezvoltarea din zonă a dezintegrat comunitatea care exista înaintea dezindustrializării. Dintr-o comunitate de clasă muncitoare, cu venituri scăzute și muncitori necalificați, acum lângă grupul demografic cel mai sărac și prost educat locuiesc printre cei mai bogați și bine educați”, explică profesorul de la Trinity College Dublin.
„Dezvoltarea a adus, cu densitate mare, oportunități bine plătite pentru un grup de profesioniști globali. Au venit și job-urile în servicii în acea zonă, dar nu au adus mari beneficii. Salariile mari nu au ajuns comunității care locuia deja în zonă”.
La începutul anilor ‘90, în Cluj demografia era similară cu alte orașe europene: în centru stăteau cei mai bogați, mai educați și mai bătrâni, iar odată cu industrializarea spre periferii ajungeau cei tineri, mai ales mulți care au ajuns în cartierele-dormitor precum Mănăștur.
În timpul comunismului, Clujul s-a construit așa încât în centrul istoric au rămas „intelectualii” și birocrația, împreună cu serviciile necesare.
Pe măsură ce locuitorii din centrul Clujului au îmbătrânit sau au emigrat, au venit afacerile. Bătrânii au rămas în cartierele mărginașe. Persoanele cu educație terțiară au început să bată la porțile acestor cartiere în timp ce șomerii din anii ‘90 au început să se mute în afara Clujului.
În Mărăști, la fel ca în Zona Docurilor, în anii 2000 au început să coexiste atât un număr mare de șomeri de la fabricile comuniste desființate cât și un grup mare de ingineri din noul parc tehnologic.
În această perioadă, au început să sosească multinaționalele. Aceste firme aveau nevoie și de muncitori cu calificare medie sau necalificați, iar muncitorii au început să fie văzuți ca un „bun” pentru folosul firmelor, de unde în timpul comunismului se aflau în centrul simbolic al atenției guvernului.
Dezvoltarea dependentă: vulnerabilitatea în context internațional
Irlanda s-a bazat, în ultimele decenii, pe o strategie de industrializare prin invitație, prin care au atras investiții majore ale firmelor internaționale pentru că le-au oferit impozite de doar 12,5% spre deosebire de media globală de 23,85%.
Paradisul fiscal din Irlanda a atras nemulțumirea altor state europene, care l-au considerat un avantaj necinstit, așa că, la sfârșitul lui 2021, OCDE a cerut Irlandei să crească impozitul corporațiilor la 15%. Irlanda a acceptat, cu greu.
Impozitele scăzute ale corporațiilor sunt atât de importante pentru guvernul irlandez, scrie New York Times, încât chiar și în timpul crizei financiare au refuzat banii de la FMI, care le-ar fi cerut să crească impozitele.
La Dublin au centre regionale sau chiar europene companii precum Pfizer, Sanofi, Deloitte, Amazon, eBay, Google, Microsoft, Meta, LinkedIn, TikTok, IBM, PayPal, Mastercard și Citibank.
Acestea angajează direct 200.000 de persoane și încă pe atât indirect. Firmele sunt atrase mai ales de forța de muncă vorbitoare de engleză. Într-o țară de 2,5 milioane de angajați, acest lucru înseamnă că unul din șase oameni din Irlanda lucrează pentru o multinațională.
„Dintotdeauna, țara noastră nu și-a generat propria bogăție, nu avem resurse. Resursa noastră este forța de muncă și prestarea de servicii pentru alții, așa că economia noastră este complet definită de un regim de impozite preferențiale. Multe alte economii se bazează pe noi să fim un loc de staționare ieftin pentru corporațiile multinaționale. Nu generăm prea multe alte lucruri. Ca observator, este un sentiment copleșitor de neajutorare, te simți pe plan secundar față de forțe pe care tu nu le controlezi”, explică dr. O’Neill.
România menține o cotă de impozitare suficient de crescută încât să nu fie văzută ca paradis fiscal, însă aceeași situație ca în Irlanda stă să se repete și în România prin prezența multinaționalelor.
„Avem un model de dezvoltare numit dezvoltare dependentă - 1 din 4 români care lucrează în sectorul privat lucrează într-o multinațională, 1 din 5 dacă luăm și sectorul public”, precizează Norbert Petrovici.
Dintre cei mai mari zece angajatori din Cluj, șapte sunt firme străine, multinaționale precum De Longhi și Endava. Majoritatea au venit în România pentru costurile mai reduse, inclusiv salariile.
„Modelele de dezvoltare dependentă, ca să poată funcționa, au nevoie neapărat de anumite condiții macroeconomice, orientate de exemplu spre un anumit raport de valută. România exportă foarte mult, prin acest model de dezvoltare.”
Aceste condiții macroeconomice, de exemplu, determină creșterile de salarii în context internațional dar s-ar putea să nu corespundă cu ritmul intern, din țară.
Profesorul spune că, fiindcă România se concentrează pe exporturi, nu se pune la fel de mult accent pe construcții. La fel se întâmplă și la Dublin, unde mai ales proiectele de locuințe sociale se mișcă încet.
Cu toate acestea, ambele orașe atrag din ce în ce mai mulți locuitori, atât studenți cât și lucrători, cu care nu pot ține pasul. Dacă multinaționalele pot oferi slujbe, acest lucru nu înseamnă că vor apărea în același ritm și case pentru aceștia ori șoselele sau transportul în comun care să poată susține traficul crescut.
Universitățile: Avantaj comparativ sau gardieni ai porții?
În Dublin, nu doar multinaționalele au marginalizat comunitatea din Zona Docurilor și din jurul străzii Pearse. Cel mai vechi locatar din zonă este chiar universitatea la care predă Dr. O’Neill.
Trinity College Dublin a fost fondată în 1592, gândită ca instituție de prestigiu echivalentă cu Oxford și Cambridge. Ideea din spatele celei mai vechi universități din Irlanda a fost să instruiască protestanții din imperiul britanic care conduceau țara și să excludă irlandezii catolici, de clase mai joase.
Campusul din mijlocul orașului este împrejmuit de ziduri înalte de câțiva metri. Majoritatea intrărilor sunt spre centru, pe partea opusă diametral Zonei Docurilor. Mesajul transmis discret a fost, dintotdeauna, că porțile universității nu le sunt deschise vecinilor săraci.
Pe deasupra, în timpul pandemiei porțile campusului au fost închise tuturor celor care nu erau studenți sau angajați au universității, forțând restul trecătorilor care ar fi luat scurtătura prin campus să înconjoare pe dinafară. Trinity se află între centrul orașului și Zona Docurilor, astfel această decizie i-a afectat cel mai mult pe cei care locuiesc în Zona Docurilor.
„Trinity este închisă spre strada Pearse, comunicăm că nu vrem să fim deschiși acelei comunități. Una dintre cele mai mari provocări în încercarea de a coopera cu comunitatea locală nu este doar bariera fizică, ci și cea emoțională”, precizează profesorul de la Trinity care a lucrat la proiectele universității cu comunitatea din Zona Docurilor.
De multe generații, Trinity și-a angajat personalul de servicii și administrație, la cele mai joase niveluri, din comunitatea locală. Salariile încep de la 23.000 de euro pe an. „Cum se presupune să trăiești doar din suma asta în Dublin?”, remarcă Dr. O’Neill.
„Portarii noștri, securitatea, angajații care se ocupă de poștă vin de pe strada Pearse. Universitatea cu care interacționează ei are o ierarhie a claselor construită timp de generații”, precizează Dr. O’Neill.
La Cluj, aproape o treime din populația orașului o reprezintă studenții - în jur de 100.000. Pentru a-i servi pe aceștia, doar Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca angajează sute de persoane pentru activitățile instituției: administratori, spălătorese, secretare, portari, muncitori necalificați și îngrijitori. Conform documentelor publicate de UBB, un îngrijitor câștigă în jur de 3.000 de lei pe lună.
În contextul în care chiria unui apartament cu două camere în Cluj este între 300 și 500 de euro pe lună, o persoană singură ar supraviețui cu greu în această funcție, iar o familie ar avea nevoie de două venituri pentru a-și acoperi cheltuielile.
La Cluj ca și la Dublin, universitatea se folosește de munca grupurilor vulnerabile socio-economic pentru a instrui o clasă de studenți și viitori corporatiști care îi vor arunca, sistematic, pe acești muncitori din cartierele ieftine.
În contextul Clujului, vocile cele mai puternice sunt ale studenților și ale altor muncitori cu educație terță. Comunitățile cu venituri și educație mai scăzute devin invizibile, deși acești muncitori sunt esențiali pentru stratul socio-economic mai privilegiat al orașului.
