Zi de iarnă la sfârșit de februarie, cu o ninsoare apoasă și un strop de soare. La Știuca e ora când copiii din clasele primare ies de la școală. În fața primăriei doi băieți văd aparatul de fotografiat cu care încercăm să pozăm primăria și ne provoacă să le facem o poză.
Intrăm în vorbă. Edi și Werner sunt elevi în clasa a treia și au văzut pentru prima oară grupuri mari de străini ajunși în sat. Edi explică:
„ Noi știm ucrainește, învățăm și la școală, putem vorbi cu ei. Au fugit fiindcă în țara lor e război. A venit Rusia cu tancurile peste ei”.
„Poate că soldații ruși nu ar vrea să tragă în oameni, dar îi pune Putin”, adaugă Werner.
Aflăm de la Edi că bunica lui a primit mai multe femei cu copii la ea acasă. Vom merge să o vizităm. Dar mai întâi trecem pe la primărie.
„Trebuie doar să te uiți la ei și înțelegi tot”
La primărie ne întâmpină Vasile Benzar, contabilul instituției, precum și viceprimarul Andrei Bohar. Statistica e simplă: sâmbătă au sosit 35 de oameni, duminică încă 40, aduși din Vama Siret cu autocare de la diverse firme, cum este cea a lui Ovidiu Popa. Mulți copii mici, femei și câțiva bărbați care au dublă cetățenie și au avut voie să plece.
Vasile Benzar găzduiește o familie refugiată din Cernăuți, soț, soție și o fetiță de 6 ani. Au lăsat în urmă apartamentul și toată viața lor. Vor pleca spre Franța. Au ajuns la Știuca frânți de oboseală, cu tenișii rupți, făcuseră 8 Km pe jos ca să ajungă la graniță.
„Trebuie doar să te uiți la ei și înțelegi tot. Nu cred că se vor mai întoarce acasă”, spune Vasile Benzar.
Ucrainenii din Știuca au destul loc să primească și peste 100 de refugiați. Comuna, situată la 14 Km de Lugoj și la 80 km de Timișoara, este înstărită și bine gospodărită. Se văd în Cartierul Nou, cum îi spun localnicii, vile cu etaj, școala și primăria arată de parcă ieri ar fi fost zugrăvite.
Bunica lui Edi și lecția de compasiune
Vila cafenie spre care ne-a îndrumat Edi a fost casă primitoare pentru 4 femei și opt copii, cel mai mic de 11 luni și cea mai mare o fetiță de 14 ani. Femeile sunt înrudite și n-au vrut să se despartă, fiindcă așa pot să se ajute reciproc. Casa este încăpătoare, au loc. Aranjamentele de transport sunt deja făcute, fiul primarului s-a oferit să le ducă spre Italia unde au rude.
Au hotărât că nu e de rămas în Ivano-Frankivsk, oraș din vestul Ucrainei cu peste 200.000 de locuitori, după ce joi, 24 februarie, aeroportul a fost bombardat. Orașul are tradiție culturală solidă, de numele său se leagă și o laureată a Premiului Nobel pentru Literatură născută acolo, Svetlana Alexevici. Titlul uneia dintre cărțile sale este simbolic pentru prezent: „Războiul nu are chip de femeie”.
Bunica lui Edi spune că femeilor le vine greu să vorbească despre viața lor și despre ce au văzut acolo, așa că preferă să ne spună ea. Doamnele aveau serviciu la ele acasă, una dintre ele avea multe diplome, erau persoane cu școală înaltă.
„Ginerele meu de peste drum are și el patru persoane, care vor merge în Spania. Suntem gata să mai primim, și noi suntem ucraineni și simțim ca ei”, spune bunica.
În Cartierul Nou uși deschise în fiecare casă
Două vile noi învecinate au găzduit fiecare câte o mamă cu doi copii. Au plecat deja, dis de dimineață, spre Italia, una dintre femei are pe mama ei de douăzeci de ani acolo, ne lămurește gazda.
„Am avut la noi o femeie de 33 de ani cu două fetițe, una de 3 ani, cealaltă de 7 ani. Soțul ei în vârstă de 35 ani a rămas la Cernăuți, mobilizat. E foarte greu să pleci cu copiii. Am și eu doi, știu cât de greu e, mai ales cu cei mici. Cumnată-mea din vecini a primit și ea tot așa, o femeie cu doi copii, au plecat împreună cu cea de la noi spre Italia”.
Și la pizzeria din sat au stat mame cu copii, dar tot în tranzit.
Fiindcă a dat soarele, ne întâlnim pe drum cu mai multe femei ieșite să plimbe copiii, toți blonzi. Nu sunt localnici, ne dezvăluie o femeie care se uită din poartă la ei. Le zâmbim, dar femeile nu vor să fie pozate și nici să ne vorbească. Știam de la viceprimar că traumele suferite îi fac pe refugiați să fie reticenți în a vorbi cu presa.
Continuă să vină, o dată cu alți refugiați, ajutoare din Lugoj și din totul vestul României. Dar cel mai important este ajutorul sufletesc pe care îl primesc la Știuca tocmai în limba lor.
Uniunea Ucrainenilor din România condamnă ferm agresiunea
Zilele acestea a revenit în zonă să dea o mână de ajutor și fostul deputat al minorității, Gheorghe Hleba, azi președintele filialei Timiș a Uniunii Ucrainenilor. Organizația s-a întrunit la nivel național și internațional pentru o poziție comună față de războiul absurd pornit de Rusia împotriva Ucrainei.
Uniunea își exprimă solidaritatea cu poporul ucrainean și condamnă cu fermitate agresiunea armată a Federației Ruse împotriva Ucrainei, după recunoașterea independenței regiunilor separatiste ucrainene Luhansk și Donețk, acte care sunt încălcări flagrante ale suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei, a dreptului internațional și, inclusiv a securității și stabilității regionale, europene și euroatlantice.
Totodată salută angajamentul ferm al României, UE și NATO pentru suveranitatea Ucrainei și se oferă să ajute refugiații logistic, lingvistic etc.
Cei peste 50.000 de ucraineni din România reprezintă numeric a treia minoritate etnică, după cea maghiară și cea romă. Deputatul comunității ucrainenilor în Parlament este Nicolae Miroslav Petrețchi, președintele Uniunii Ucrainenilor din România.
