Linkuri accesibilitate

Copiii statului, copiii nimănui. De ce nu prea adoptă românii copii și sunt blocate adopțiile internaționale


Ce-și doresc cel mai mult copiii din orice orfelinat

Din cei peste 57.000 de copii, abandonați, orfani sau victime ale abuzurilor, aflați în sistemul de protecție românesc, doar aproximativ 1,7% au fost adoptați în 2018. Proiectul care prevede relaxarea adopțiilor interne, dar mai ales internaționale se află acum la Camera Deputaților, decizională.

Proiectul legii adopțiilor, inițiat de guvern, a trecut deja de Senat, iar la Cameră i se aduc amendamente de substanță, dar discuția nu e simplă și provoacă dispute aprinse pro și contra.

Adopțiile internaționale au fost blocate de România în 2004, în timpul guvernării Năstase, din cauza scandalului declanșat de traficul cu copiii din orfelinate sau pur și simplu vânduți de propriile familii. În 15 ani însă lucrurile s-au schimbat, România a intrat in Uniunea Europeană, legislația s-a înăsprit și adaptat normelor europene, iar sistemul de protecție s-a mai îmbunătățit, deși abuzurile nu lipsesc. Ce nu s-a schimbat este numărul copiilor aflați în grija statului și care nu reușesc să-și găsească o familie. Asta nu pentru că nu ar fi nimeni care să-i dorească și iubească, ci pentru că adopțiile sunt greoaie, procedura fiind gândită parcă pentru a le descuraja.

Copiii nimănui în cifre

În fiecare an­­­ în sistemul de protecție intră aproximativ 10.000 de copii, motivele principale fiind sărăcia și lipsa educației. Potrivit unui raport realizat de către deputata Oana Bîzgan, la finalul lui 2017 existau 3257 de copii declarați ”adoptabili”, din care 2362 erau considerați ”greu adoptabili” şi

.”Am avut niște colegi în centrul de plasament, la noi se aplica foarte mult bătaia. Adică violența fizică. Deci, nici nu-mi pot imagina. Ei încercau să țipe, să se apere cumva…, nu știu cum să mă exprim. Și personalul tot încerca să dea în ei, tot încerca să.. Și-acum îmi aduc aminte când un copil țipa foarte tare, urla extrem de tare că vrea iubire de mamă… La un moment dat anii au trecut și s-au format tot felul de șocuri, traume…, unii dintre ei au început să aibă coșmaruri… Aici a fost o chestie foarte tristă pentru mine. M-a emoționat foarte tare faptul că personalul, ei deveneau agresivi, acea violență fizică a fost aplicată când erau mai mici. A fost o chestie foarte șocantă și efectiv îi băga pe pastile. Nu știu cum să vă spun. Ei încercau să ne sedeze. Da, ne sedau cu pastille” (Viorel Iordan, fost copil în casele de copii, acum voluntar la Vocea Copiilor Abandonați)

doar 2652 de familii cu atestat de familie adoptatoare. Mai exact, raportul copii- familii adoptatoare nu este nici măcar de 1 la 1, iar procentul copiilor adoptați este de doar 1,7%.

”În plus, 85,5% din familii doresc să adopte copii mai mici de 7 ani (79% doresc copii mai mici de 3 ani), iar in centrele rezidentiale doar 9,7% dintre copii au vârsta sub 7 ani. Concluzia este că avem o situaţie în care procesul de potrivire, indiferent cât de bine ar putea fi realizat, nu poate compensa pentru aceste diferenţe şi deci, este nevoie să acţionăm pentru a găsi o familie şi pentru aceşti copii”, se spune în raportul citat.

Datele de la Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDCA) arată că în sistemul de protecție există în momentul de față 52.783 de copii, din care 17.096 în sistem de tip rezidențial ( adică orfelinate), iar 35.687 în cel de tip familial, care include 17.835 de asistenți maternali și 13.133 familii extinse. Numărul angajaților din cadrul Direcțiilor județene este de 32.297 de persoane, 34.79% asistenți maternali, 38,80% angajați în serviciile de tip rezidențial. Situația cea mai grea o au copiii din marile centre de plasament, unde se petrec și cele mai multe abuzuri, dar România și-a asumat ca până în 2020 să închidă toate aceste centre. Din 2014 și până acum, potrivit informațiilor Europei Libere, au fost închise doar 11 din 166 case de copii.

Greu adoptabil

În spatele acestor cifre seci se ascund însă dramele unor copii care așteaptă mai mult decât orice pe lume o familie care să-i iubească și îngrijească. Puțini au însă norocul ăsta. Dacă ajung în categoria celor ”greu adoptabili”- 2362 de copii din 3257 copii declarați adoptabili- șansele lor scad considerabil.

Iar ca să ajungă în această categorie nici nu e prea greu: nu s-a identificat nicio familie din România potrivită pentru adopție, familia găsită a renunțat la adopție, sunt mai mulți frați care pot fi adoptați doar împreună, copilul are probleme de sănătate, are o vârstă prea mare sau e dintr-o anumită etnie.

Un studiu realizat de Banca Mondială, UNICEF și Guvernul României arată că un copil așteaptă, în medie, o familie care să-l adopte timp de 7 ani și jumătate. Majoritatea însă, adică cei aproximativ 49.500 de copii care nu au fost declarați buni pentru adopție o așteaptă vreme de 18 ani.

Barierele din lege și ridicarea lor

O familie din România care să adopte un copil este prioritatea numărul unu, doar că de multe ori devine un deziderat greu de atins. Legea 273/ 2004 este restrictivă și ridică piedici uneori de netrecut sau care blochează o adopție cu anii. Cum ar fi, de exemplu, consimțământul pentru adopție dat fie de părinții biologici, fie de familia extinsă până la rudele de gradul patru. La care se adaugă posibilitatea ca acestia să se răzgândească chiar și după ce s-a deschis o procedură de adopție.

”Aceasta este o piedică fundamentală, în anumite cazuri e vorba de până la 80 de persoane care trebuie consultate de câțiva funcționari. Noi nu ne cunoaștem rudedele de grdul IV și atunci cum să le cunoască un funcționar care face pe detectivul genealogist să decopere familia lărgită a acestui copil, timp în care, de multe ori, el zace într-o maternitte fără să vadă lumina soarelui”, susține potrivit motivării raportului menționat Liviu Mihăileanu, președintele Alianței România Fără Orfani.

Senatorul Vlad Alexandrescu, autorul cărții ”Copiii lui Irod- Raport moral asupra copiilor lăsați în grija statului”, declară pentru Europa Liberă că ” Un copil nu e un obiect, dacă o rudă apropiată sau mai îndepărtată nu a mai dat pe la copilul acela de ani de zile, dacă copilul nu a fost vizitat în orfelinat de niciuna dintre rudele lui, copilul trebuie dat spre adopție pentru că sunt alte familii care își doresc un copil. Legea actuală este foarte restrictivă, în lipsa unei negații de la familia lărgită pînă la rudele de gradul patru, copilul nu poate fi adoptat. Sunt situații concrete din casele de copii si nu pot fi rezovate. Legea trebuie să se schimbe si dacă n-am mai ține seama de niste rude biologice, dar care nu au nicio prezență în viața copilului, ar fi mai mulți copii declarați adoptabili”.

Modificările propuse de deputata independentă Oana Bîzgan proiectului guvernului, ar putea rezolva într-o măsură această situație. În primul rând, consultarea rudelor doar până la gradul al treilea, eliminarea posibilității ca părinții biologici să-și retragă consimțământul de adopție după deschiderea dosarului, introducerea în rândul copiilor adoptabili si a celor de peste 14 ani, creșterea perioadei de valabilitate a atestatului de adoptor de la 2 la 3 ani.

Se dorește să se maximizeze șansele copiilor din sistemul de protecție să trăiască într-o familie din România”, spune deputata Oana Bîzgan pentru Europa Liberă

Adopțiile internaționale, între teamă și o șansă în plus

Din 2004, timp de aproape 10 ani adopțiile internaționale au fost blocate complet, prima portiță fiind redeschisă în 2013, când legea a fost modificată în sensul în care aceste adopții se pot realiza doar către țările semnatare ale Convenției de la Haga și doar dacă cei care doresc să adopte un copil sunt rude de pînă la gradul patru cu acesta, sau unul dintre soți este cetătean român. Pe scurt, în momentul de față cetățenilor străini le este interzisă adopția unui copil din România. Aceasta în condițiile în care în care peste 40.000 de copii sunt în centre de plasament, iar familiile din țară care vor să adopte un copil și întrunesc condițiile sunt doar 2652.

Decizia nu e simplă, ținând cont de trauma provocată în anii 90 de vânzarea copiilor, subliniază Oana Bîzgan: ”ce s-a întâmplat o dată este foarte trist, pentru că a costat viețile unor copii, de atunci și până acum nu s-a mai făcut mai nimic în acest sens, dar cred că am ajuns la maturitatea legislativă cât și de țară ca să putem face adopții internaționale într-un mod controlat și transparent. ”.

Pe de altă parte, teama că traficul de copii ar putea fi reluat în condițiile corupției din România, este un argument serios. Vlad Alexandru, de pildă, susține că deschiderea completă a adopțiilor internaționale ar fi o greșeală, pentru că în România există foarte multă sărăcie și corupție.

”Cred că ar trebui deschise adopțiile internaționale dar pentru categoria copiilor greu adoptabili. Mai exact a celor care sunt afectați de boli incurabile, boli sistemice sau boli neurologice grave, care sunt considerați inadoptabili și care au o viață nefericită în România, mai ales că psihoterapia, medicația, asistența medicală, asistența psihiatrică, neurologică în România sunt mult inferioare celor din alte țări dezvoltate. Cunosc cazuri de copii bolnavi de mici, care au fost adoptați în familii străine și care beneficiind de îngrijiri excepționale și de alt nivel de viață au reușit, nu să depășească complet dizabilitățile pe care le au, dar să aibă totuși perfomanțe remarcabile.

Cred că deschiderea adopțiilor internaționale pentru toți copiii din România ar fi o greșeală pentru că am putea cădea în aceeași problemă din anii 90, adică a traficului de copii. Dat fiind că în România există un nivel foarte mare de sărăcie. Traficul de copii presupune corupție și consimțit de o familie, acoperit de administrație, traficul va exista. Din moment ce există în continuare abuzuri în România în sistemul de protecție al copilului, din moment ce se ia mâncarea de la gura copiilor și se fură cazane întregi de mâncare.”

Raportul făcut de senatorul USR dovedește cu prisosință aproape fără putință de tăgadă că sistemul românesc nu este capabil să asigure condiții măcar decente unor mii de copii aflați în grija sa.

Exact de aceea, Oana Bîzgan insistă că soluția pentru acești copii rămâne adopția internațională și că trebuie să ne depășim fricile. ”Este vorba de fricile noastre personale, dar ca oameni de decizie trebuie să găsim o modalitate de a trece peste aceste frici pentru că nu este vorba de noi, ci de viețile acestor copii, al căror singur interes real este să trăiască într-o familie”.

În plus, argumenteză deputata, între timp legislația s-a modificat: copiii nu mai pot fi scoși din țară fără actele și declarațiile necesare, iar la nivel international există Convenția de la Haga și o serie de norme internaționale. Deja sistemul de monitorizare a copiilor adoptați în străinătate funcționează și nu au existat, din 2013 și până acum, incidente. Doar în 2017 au existat peste 80 de copii adoptați în străinătate de cetăteni români.

”Pe partea de intermediere eu propun să nu existe niciun fel de intermediar, ONG-uri nu au niciun fel de atribuții și nici DGAPS-urile. Totul este centralizat la nivelul Agenției Naționale pentru Protecția Copilului, există un departament specializat în adopții internaționale. Copiii și familiile sunt monitorizați o dată la trei luni și se trimit rapoartele în România de către Agenția Națională din țara respectivă. Există procedură de urmărire și prin acorduri de unu la unu pe care Agenția Națională le face cu alte tări se poate merge si la peste doi ani de zile. Cei care nu acceptă monitorizarea nu pot să adopte un copil în nicio țară care a semnat Convenția de la Haga”.

În plus, familia care dorește să adopte se supune un evaluări foarte riguroase dar și unei cheltuieli importante, susține Bîzgan, care spune că ”există țări ca Statele Unite, care au adopțiile internaționale dechise de ani de zile si nu și-au pus problema că, vai, ne vindem copiii”. Potrivit unui studiu comparativ, adopțiile internaționale sunt deschide în țări precum Ugaria, Bulgaria (de 11 ani), Slovenia, Cehia, Slovacia, Polonia, etc.

Amendamente depuse la Camera Deputaților pentru liberalizarea adopțiilor internaționale (Oana Bîzgan)

„Adopţia internaţională în care adoptatorul este cetăţean străin poate fi încuviinţată începând cu data de 01 ianuarie 2020 pentru copiii aflaţi în următoarele situaţii:

în termen de 9 luni de la rămânerea definitivă a sentinţei de deschidere a procedurii de adopţie, nu s-a reuşit iniţierea potrivirii practice;

în termen de 9 luni de la rămânerea definitivă a sentinţei de deschidere a procedurii de adopţie, deşi a fost iniţiată etapa potrivirii practice, aceasta a eşuat;

în termen de 9 luni de la rămânerea definitivă a sentinţei de deschidere a procedurii de adopţie, deşi a fost pronunţată o sentinţă de încredinţare în vederea adopţiei, aceasta a fost revocată;

copilul a împlinit vârsta de 14 ani. Dispoziţia se aplică similar şi în cazul fraţilor care nu pot fi separaţi, dacă unul dintre ei a împlinit vârsta de 14 ani;

copilul prezintă handicapuri grave, cu dependenţă de îngrijiri în servicii de tip rezidenţial specializate şi după caz, handicapuri accentuate, înţelese conform Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată”.

Facebook Forum

XS
SM
MD
LG