Prim-viceprim-ministru al Guvernului, adică eminent om politic; director al Institutului de Cercetări Chimice, echivalentul a savant de renume mondial; membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român (PCR), cu alte cuvinte, militant de seamă al partidului.

Acestea sunt doar trei dintre cele 17 funcții pe care Elena Ceaușescu le-a deținut, începând cu 1964. Alături de ele se află și formulele cel mai des utilizate de jurnaliști, pentru a o idealiza pe cea care a devenit, în ordinea importanței, a doua persoană în stat.

Presa, un instrument politic, a jucat un rol crucial în crearea și promovarea cultului personalității Elenei Ceaușescu – un cult secundar, caracterizat de exces și subordonare, născut din dorința de a avea putere, dar care era pe alocuri mai intens și mai exagerat decât cultul format în jurul altor dictatori comuniști din lume.

Înainte de faimă: directoarea institutului de chimie avea trei clase

Perioada național-comunistă, suprapusă dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, a cuprins două etape: liberalizarea regimului și revenirea asupra unor practici staliniste. În cea de-a doua etapă s-a remarcat și Elena Ceaușescu, partenera de viață a lui Nicolae.

Conform bibliografiei oficiale, Elena Petrescu s-a născut în data de 6 ianuarie 1919, în comuna Petrești, județul Dâmbovița, într-o familie de agricultori. A urmat trei clase la școala din localitate, după care, la vârsta de 17 ani, s-a mutat în București, unde a lucrat ca ucenică, într-o fabrică de textile din Dealul Spirii.

S-a alăturat mișcării comuniste în plină ilegalitate, în 1939, unde l-a cunoscut pe Nicolae Ceaușescu, căruia i-a preluat numele din 1947, când s-au căsătorit. Parcursul educațional și profesional pe care l-a avut Elena Ceaușescu este învăluit în mister.

Nu există documente care să dovedească tangențele acesteia cu gimnaziul sau cu liceul. Chiar și așa, cariera ei științifică debutează în 1944, când a primit postul de laborantă la Institutul de Cercetări Chimice București (ICECHIM).

• 1957: absolvă un curs fără frecvență al Facultății de Chimie Industrială din cadrul Institutului Politehnic din București; este promovată ca cercetătoare (ICECHIM);
• noiembrie 1964: devine directoare al ICECHIM;
• decembrie 1967: doctor în chimie macromoleculară, cu lucrarea „Polimerizarea stereospecifică a izoprenului”.

Odată cu anii '70, atracția Elenei Ceaușescu pentru putere se accentuează și își manifestă interesul pentru politică. Aceasta s-a implicat în treburile partidului din 1972, odată cu numirea în funcția de membră a Comitetului Central al PCR. După 1974, ea a pășit și a evoluat, pe rând, în Comitetul Executiv, în Comitetul Politic Executiv și în Biroul Permanent.

Pe atunci, cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu era deja format. În fapt, bazele au fost puse în 1971, în urma vizitei din Asia, care a generat Mica Revoluția Culturală din România. În paginile ziarelor de la vremea respectivă, liderul țării era o apariție constantă, numele fiindu-i glorificat, iar apelativele întruchipându-l într-un erou național.

Pe locul doi, în umbra soțului

Apărut dintr-o dorință personală, cultul Elenei Ceaușescu nu a reprezentat niciodată o chestiune de ordin primar și nu a fost legat de fapte concrete. În schimb, era legat de soțul ei.

„Este un cult care îl parazita pe cel principal, aparținând lui Nicolae Ceaușescu și era absolut normal ca rețeta care fusese aplicată în cazul lui să fie aplicată și în cazul ei. Cultul ținea mai degrabă de maniera de funcționare a mecanismului politic al statului, decât de rezultatul unor evenimente politice foarte precise”, afirmă istoricul Cosmin Popa.

Sfârșitul anilor '70 este perioada în care cultul Elenei Ceaușescu este oficializat și aceasta devine un personaj nelipsit din peisajul mediatic. După spusele istoricului, debutul formal se desfășoară în anul 1978, când membrii Comitetului Politic Executiv au propus decorarea soției președintelui cu cea mai importantă distincție a statului.

Primul eveniment semnificativ pentru cultul Elenei are loc în 7 ianuarie 1979, cu ocazia celei de-a șaizecea aniversări. „Din momentul acela, ea se dorea identificată cu neobositul erou. Așa s-a ajuns ca toată presa să nu mai scrie decât despre Nicolae și Elena Ceaușescu. Mama națiunii și-a dorit și ea onoruri, mai ceva decât stegarul viteaz”, spune Petre-Mihai Băcanu, fost redactor și director al ziarului România liberă.

Evoluția imaginii Elenei Ceaușescu se afla într-o relație directă cu amploarea cultul personalității soțului; astfel, dacă reprezentarea președintelui era din ce în ce mai proeminentă, și imaginea ei căpăta noi valențe.

„Nesfârșitele elogieri la adresa calităților nebănuite ale celor doi, referirile permanente, fie că era cazul, fie că nu era cazul, la calitățile, la rezultatele extraordinare ale muncii celor doi, făceau parte din maniera curentă de funcționare a statului. Din acest punct de vedere, nici măcar nu aș considera cultul Elenei Ceaușescu ca fiind o instituție politică autonomă în sistemul comunist, ci un subprodus al statului dictatorial”, adaugă Cosmin Popa.

Din anumite perspective, Elena Ceaușescu se înscria într-un curent specific țărilor comuniste, unde prezența rudelor liderului în viața politică era puternică. Astfel, ea poate fi comparată cu ginerele lui Hrusciov, Adjubei, soția președintelui Mao Zedong, Jiang Qing, cea care în anii '70 era însărcinată cu elaborarea și aplicarea politicii culturale ale Revoluției Chinezești sau fiica lui Todor Zivkov, Ludmila Zivkova. Dar Elena Ceaușescu avea ceva în plus.

„Cazul Elenei Ceaușescu este de departe cel mai flagrant, pentru că în situația tuturor celorlalte personaje mai sus invocate, avem de-a face cu o delegare parțială a unor atribuții, în virtutea relațiilor de rudenie. Or, în cazul Elenei Ceaușescu, acest cult al personalității nu era decât expresia unei autentice puteri politice de care aceasta se bucura, Ceaușescu practic delegându-i o parte importantă a atribuțiilor sale”, explică istoricul.

Dată fiind multitudinea de domenii în care activa, aceasta avea un cuvânt de spus în aproape orice context.

„Cultul personalității nu putea fi decât pe măsură, având în vedere puterea pe care Elena Ceaușescu o avea în materie de cadre, de politică economică, de politici tehnologice, dar în special de cadre, care constituie o statură, coloana vertebrală a regimului comunist. Practic, Elena Ceaușescu administra, conducea, stăpânea România într-o proporție semnificativă, împreună cu soțul său”.

Cel care a creat cunoscuta sintagmă Epoca de Aur, și îl asocia pe Ceaușescu personajelor din istoria României, jurnalistul și omul politic Dumitru Popescu, supranumit și Dumnezeu, este artizanul cultului personalității fostului dictator. În cazul tovarășei, nu există un autor concret care să îl fi determinat.

„Aici, în cazul Elenei Ceaușescu, avem de-a face cu un reflex. Din moment ce toată ziua se vorbea în presă despre Epoca de Aur, despre realizările, despre calitățile lui Nicolae Ceaușescu și din moment ce Elena ajunsese să controleze domenii importante din politica națională, era absolut normal să înceapă să se vorbească despre pretinsele calități extraordinare ale acesteia. Exista o comandă politică pe care cei doi o dădeau tot timpul”, detaliază Cosmin Popa.

„Elena Ceaușescu era o persoană destul de cinică. De altfel, dacă stăm să observăm reacția ei la diversele accese ale celor din jur, de a sublinia pretinsele calități excepționale ale celor doi, pe care Nicolae Ceaușescu le înghițea aproape pe nemestecate, era destul de rezervată, ea bănuind că tot ceea i se întâmplă este o construcție artificială, fără o susținere autentică. De aceea, noi nu putem vorbi de principali susținători ai cultului Elenei Ceaușescu”, completează Cosmin Popa.

Din cauza felului în care soții Ceaușescu se exprimau, deseori, persoanele din jur interpretau spusele lor ca fiind reproșuri, prin urmare, prezența lor mediatică era „mai agresivă”. Pe deasupra, nimeni nu se opunea felului în care imaginea lor era construită.

„Trebuie să spunem că cei doi nu au avut adversari redutabili, adversari notabili în traseul lor către puterea absolută. Existau critici pe la colțuri, însă nu a existat o poziție publică, care să critice, să condamne evoluția cultului personalității”.

Elena Ceaușescu își exprima în mod indirect dorința de a fi tot mai vizibilă în spațiul public, însă o contribuție la creșterea numărului de articole despre ea au avut-o și cei care aspirau să se apropie de familia conducătoare – rezultatul: „un veritabil concurs de slugărnicie”.

„Practic, regula de bază a anturajului celor doi ceaușești era mimarea umilinței și a genialității tuturor inepțiilor pe care ei le debitau. Spre deosebire de Nicolae Ceaușescu, care era până în măduva oaselor un stalinist devotat procedurilor de partid, Elena Ceaușescu era o persoană mult mai cinică și se exprima ca atare în discuții, atunci când se atingeau puncte sensibile”.

Presa – o victimă colaterală și un martor limitat la tăcere

Deși presa a avut o contribuție semnificativă la diseminarea cultului personalității Elenei Ceaușescu, nu toți jurnaliștii pot fi acuzați că și-au dorit să facă asta, având în vedere contextul politic al conducerii lui N. Ceaușescu, spune istoricul Cosmin Popa. Este vorba de o constrângere.

„Nu exista o distincție foarte clară între instituțiile de presă și instituțiile de propagandă. Presa, mai ales începând cu jumătatea anilor '70, a fost total asimilată și subordonată obiectivelor propagandistice ale partidului. Așa că nu putem imputa presei o participare benevolă la construcția acestui cult al personalității. Da, ea a contribuit, dar nici nu putea să facă altfel”.

Primul act normativ din istoria țării ce reglementa comunicarea în masă nu permitea jurnaliștilor o mare libertate de exprimare, deși aceasta era consemnată. Activitatea editorială era condiționată în mod direct de influențele politicului. Legea Presei stabilea controlul comuniștilor asupra întregii mass-media.

O componentă de bază a cultului Elenei Ceaușescu a fost utilizarea excesivă a unor apelative făurite de jurnaliști, după cum spune fostul redactor și director al României libere, Petre-Mihai Băcanu. „Presa dădea tonul. Printre redactori exista o adevărată întrecere în a găsi epitete. Uneori, ne amuzam și spuneam că dicționarul nostru e cam sărac în epitete”.

Pentru unii gazetari, această întrecere avea și un scop precis: o elogiere elaborată aducea mai multe beneficii.

„Cei care se manifestau destul de entuziast în această direcție, mă gândesc la Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu – aveau acces la anumite resurse, la călătorii, la conducerea partidului – ceea ce le oferea un grad de influență, de importanță publică. Însă aici totul depindea de creativitatea formulelor prin care cei care erau implicați în astfel de exerciții preamăreau calitățile Elenei Ceaușescu”, observă Cosmin Popa.

Având în vedere numărul mare de evenimente dintr-un an care o aveau în atenție pe Elena Ceaușescu – aniversarea ei, aniversarea lui Nicolae Ceaușescu, Ziua Femeii, Ziua Muncii, Sărbătoarea Națională, Anul Nou, vizitele în străinătate și acordarea de titluri – jurnaliștii rămâneau în pană de idei și apelau la textele pe care presa le abordase anterior, prin urmare, articolele păreau scrise pe baza unui tipar.

„Aproape că toate articolele erau copiate. Să zicem că unui redactor i se dădea sarcina să scrie despre tovarășa. Respectivul se ducea la colecție, lua articolele din străinătate și continua fraze de acolo, care erau stereotipe. Asta era metoda. Dacă respectivul mai găsea un apelativ, era fericit că a mai inventat el ceva”.

Nu numai cuvintele trebuiau să o pună într-o lumină bună pe Elena Ceaușescu, al cărei nume nu putea fi despărțit în silabe la final de rând, ci și imaginile din ziare. Principalele aspecte care trebuiau corectate erau legate de vârstă și aspectul fizic. Se voia a fi „o regină”, se amuză Mihai Băcanu.

„Dacă Nicolae Ceaușescu trebuia să arate cam de 50 de ani, Elena trebuia retușată între 35 și 45 de ani. Asta se știa bine, că este dorința ei. Aceste fotografii se retușau în de obște la Scânteia, unde era un bun retușor. Când lipsea, se apela la un fotograf de la România liberă, Nea Popescu, care lucrase pe vremuri la un atelier foto de renume, care făcea fotografii și la Casa Regală. Iar Nea Popescu al nostru, când retușa, se închidea în laborator și se uita la o fotografie a Elenei din tinerețe; îi scotea și ridurile, și ceva din grosimea nasului – ea era obsedată că are nasul prea mare”.

În cazul unor defecțiuni tehnice, care afectau la propriu imaginea Elenei Ceaușescu, publicațiile erau retipărite.

„De exemplu, se oprea rotativa, că în general s-a lucra cu o rotativă rusească proastă și tiparul pe vremea aceea era destul de prost. Dacă cumva pe zincul pe care se tipărea fotografia apărea o bucățică de hârtie ruptă, acolo apărea o pată. Și atunci tovarășa apărea cu o pată neagră pe piept sau pe față și ieșea un scandal monstru. Se oprea tirajul, se returnau ziarele”.

Chiar dacă Mihai Băcanu a evitat să scrie despre lidera comunistă, preferând rubricile informative, acesta s-a lovit de controlul exercitat de a doua persoană din stat. În timpul dictaturii, jurnalistul prezenta o emisiune la Televiziunea Română, ce cuprindea peste treizeci de știri pe ediție. Poveștile despre animale făceau deseori parte din desfășurătorul programului.

„Elena Ceaușescu a sărit în sus, că «de ce atâția câini». Și am aflat mai târziu că nu îi suporta decât pe câinii ei. Cei de la Televiziune mi-au spus să dau orice alte materiale cu animale. La următoarea emisiune, am prezentat povestea unui măgar bolnav, găsit și dus la un veterinar, unde a fost pus pe picioare. A ieșit scandal, că «la cine băteam eu apropouri cu povestea cu măgarul»”.

În urma incidentelor, Mihai Băcanu era trimis la secția agrară, fie nu mai putea scrie articole pentru câteva luni. El spune că Elena Ceaușescu nu s-ar fi implicat atât de mult în treburile presei, dacă nu ar fi fost „cineva care îi șoptea”.

În redacția de la România liberă, ea era percepută ca un personaj negativ. „I se spunea scorpia. De multe ori, și colegi de-ai mei mai foloseau această expresie, pentru că ea întruchipa toate trăsăturile răului: incultă, rea, obraznică. Noi știam deja de multe ciocniri pe care ea le avea. De limbaj, de exemplu. Ea avea un limbaj suburban. Încă de pe atunci știam cum se adresa ea oamenilor și își exhiba puterea: «​idiotule, tâmpitule, prostule»”.

Postcomunismul și metamorfoza - academiciana devine năpârcă

În urma evenimentelor din decembrie 1989, titlurile Elenei Ceaușescu sunt retrase și este evidențiată adevărata sa identitate: presa nu mai era nevoită să îi romanțeze așa-zisele realizările.

„În primele zile din ianuarie, un profesor din Petrești, Dâmbovița, mi-a adus foaia matricolă a Elenei Ceaușescu. Omul o ținuse ascunsă, pentru că mai veneau diferiți tovarăși care voiau să pună mâna pe foaia matricolă a savantei. În clasa a patra, a rămas repetentă – a trecut doar la muzică, lucru manual și sport”, își amintește Mihai Băcanu.

După 25 decembrie, presa își concentra eforturile în demitizarea cuplului dictatorial, demontând calitățile și toate acțiunile mărețe despre care întreaga presă relatase în ultimii douăzeci și patru de ani. Elogierea se transformase în demonizare.

„De altfel, Elena Ceaușescu nu a fost niciodată foarte populară în rândul românilor. Imaginea aceea de femeie de știință, femeie politician, de apărătoare și reprezentativitate absolută a femeilor era o pojghiță creată de propaganda oficială. În realitate, ea nu a fost o persoană populară, așa că transformarea nu a fost atât de radicală precât ne-ar lăsa să credem epitetele folosite”, încheie Cosmin Popa.