Linkuri accesibilitate

Cuvintele ororii: procesul Charlie Hebdo văzut prin ochii altora


Cuvintele ororii”: întreaga pagină I, coperta din Libération din această dimineață este acoperită de anunțul procesului celor 14 complici ai masacrului comis pe 7 ianuarie 2015 în redacția săptămânalului satirico-politic Charlie Hebdo. «Îmi amintesc de liniștea aceea», este citat unul din martorii supraviețuitori.

Presa europeană urmărește îndeaproape procesul din Paris, 30 de ziare și televiziuni străine fiind acreditate pentru a urmări, în sala tribunalului, cele 49 de zile ale procesului, care este fără precedent în termeni de securitate și de acoperire mediatică.

Presa provenită din alte culturi a insistat mai ales pe decizia săptămânalului de a republica desenele cu Mahomed, tabloidele britanice, de pildă, descriindu-le amănunțit, dar fără să preia caricaturile.

The Times a avut o abilă pagină I neagră cu galben în care un montaj reproducea coperta de la Charlie cu mesajul: «Tout ça pour ça» («Toate din cauza asta» sau: «La ce s-a ajuns pentru asta»), fără însă ca desenele să fie reproduse. Financial Times a insistat pe declarația lui Macron privind «dreptul la blasfemie».

«Dreptul la blasfemie» (Recht auf Gotteslästerung) este și titlul ales de foarte liberalul Die Zeit, în Germania. Noch nicht vergessen a fost formula din Tageszeitung, altfel zis «rien n'est oublié», pentru a aminti de acel celebru «Tout est pardonné» de pe coperta cu Mahomed din Charlie Hebdo.

Interesul pentru Charlie Hebdo a fost uriaș în Germania după atentate, iar un an de zile, din decembrie 2016 până la sfârșitul lui 2017 a circulat chiar o ediție germană a săptămânalului, care însă nu s-a dovedit rentabilă comercial. Umorul francez ireverențios de tip Charlie Hebdo funcționează greu în Germania.

În Spania, El Diario urmărește zi de zi procesul și consideră că el și atentatul «marchează o epocă». Pentru El Pais, acest proces e ca «un barometru al libertății de exprimare» în țările occidentale. Spania vede în continuare Franța ca pe un far al tuturor libertăților, dar în Spania, în ciuda unor atentate similare (cel din Madrid, pe 11 martie 2004, a făcut 193 de morți) nu există o autentică dezbatere despre islamism și pericolul pus de intoleranța religioasă. Doar presa conservatoare, precum ABC, atrage atenția asupra «orbirii stângii bine-cugetătoare».

Madame sans gènes

În Belgia vecină, un alt proces a ținut țara cu sufletul la gură, întinzându-se pe mai mulți ani și încheindu-se abia ieri: foiletonul recunoașterii fetei fostului rege Albert al II-lea.

Numita Delphine Boël a fost recunoscută de justiție ca fiind fata din flori a fostului suveran, ceea ce el a refuzat să admită vreme de mai mulți ani, până în momentul în care justiția a decis să îi impună o prelevare de ADN, moment în care el a recunoscut.

La ultima înfățișare la tribunal, ieri în Bruxelles, s-a vorbit doar despre titlul de «Prințesă» pe care Delphine Boël îl va putea purta de acum înainte.

Delphine Boël, o artistă în vârstă de 47 de ani, care știa de la mama ei că tatăl ei adevărat este fostul suveran Albert, a declanșat acest întreg foileton juridic, după ce Albert recunoscuse cu jumătate de gură că a avut o relație cu mama artistei, Sybille de Selys Longchamps.

Delphine Boël a încercat multă vreme să obțină prin tribunal ADN-ul regelui... dar persoana acestuia este inviolabilă, atât in drept civil, cât si penal, chiar dacă el nu mai este suveran, după ce i-a cedat tronul fiului său Philippe.

Cu toate astea, Convenția Europeană a drepturilor omului îi acorda artistei dreptul de a căuta sa afle cine îi este tatăl biologic. În cele din urmă însă regele a acceptat un test ADN și a anunțat că recunoaște că este tatăl „prințesei” Delphine Boël.

Un caz similar s-a întâmplat deja în Spania, unde Leandro Ruiz a devenit Leandro de Bourbon in 2002, după ce tribunalul din Madrid a decis ca este nepotul regelui Alfonso XIII si unchi al fostului rege Juan Carlos (cel refugiat acum în Arabia Saudită)... altfel zis ar deține drept de succesiunea la tron în cazul decesului actualului rege Felipe.

Ultimii centru-stângiști

Mare Britanie se pregătește să încalce legislația internațională, rezumă săptămânalul The Economist ce se întâmplă acum la Londra în negocierile Brexit cu UE. Cum a spus-o într-un tweet ieri seară ambasadorul Germaniei la Londra, Andreas Michaelis, „în 30 de ani de diplomație n-am mai văzut negocieri care să se deterioreze atât de repede, profund și dinadins”.

Tot The Economist are un articol de fond despre „ultimii centru-stângiști” (Last of the centre-lefties). Articolul cercetează erodarea inexorabilă a partidelor socialiste în întreaga Europă și o analiză a acelor ultime redute, Spania și Portugalia de pildă.

Articolul face o distincție netă între acest socialism mediteraneean și cel scandinav, chibzuit și zgârcit, din Danemarca, Suedia și Finlanda. Nu este vorba doar de administrarea banilor. Spania și Portugalia sunt în favoarea primirii mai multor refugiați în Europa, de pildă, pe când social-democrații scandinavi se pronunță împotriva cotelor și doresc reducerea numărului de refugiați. Ca răspuns la asta, premierul portughez António Costa a spus într-un discurs: «Nu vom tolera retorica xenofobă».

În Portugalia, António Costa nu a dorit astfel să accepte o coaliție mare cu conservatorii, ci a făcut una cu comuniștii și alți stângiști. Ceea ce criticii au numit o geringonça (o „făcătură”). Dar pe moment coaliția portugheză funcționează, după ce guvernul a ridicat salariul minim și a redus timpul de muncă în sectorul public. La fel, în Spania, după ce premierul socialist Pedro Sánchez jurase că “n-ar mai dormi noaptea” dacă ar face o alianță cu extrema stângă din Podemos, iată-l acum în alianță guvernamentală cu ei.

În alte părți ale Europei, însă, precum în Franța, partidele socialiste s-au prăbușit și s-au fărâmițat. În Olanda, la ultimele alegeri, socialiștii au pierdut trei sferturi din parlamentari. În Germania ei se află în coaliție guvernamentală cu creștin-democrații (CDU/CSU) Angelei Merkel, fiind obligați să facă toate concesiile ideologice imaginabile.

În mod straniu, The Economist uită Belgia. În partea francofonă a țării, în Valonia, nu doar că socialiștii sunt primul partid politic, dar Belgia este singura țară din Europa cu un viguros partid afișat maoist, care la alegerile de anul trecut a obținut un uluitor scor de 13,5% în Valonia și Bruxelles, și care are, în numele valorilor lui Mao, 12 deputați în parlamentul federal, ba chiar și un deputat european.

Asta în vreme ce țara e un regat cu fost monarh adulter. Cum o spune o vorbă de duh: „Dacă socotești că înțelegi Belgia, înseamnă că nu ți-a fost explicată bine.”

Facebook Forum

Video | Noaptea Muzeelor: cele mai importante momente
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:02 0:00
XS
SM
MD
LG