Un drum proaspăt asfaltat și bine marcat conduce spre centrul orășelului de 3.900 de locuitori, incluzând satele aparținătoare, Apoldu de Sus și Dobîrca. O piațetă largă, cochetă, cu parc, fântână arteziană și un bust reprezentându-l pe sculptorul Corneliu Medrea, personalitatea locului, dormitează sub soarele estival. Piața centrală îi poartă numele, iar artera principală a fost botezată după un alt personaj al istoriei transilvane, Ilie Măcelariu, fruntaș al Partidului Național Român-PNR și luptător pentru unire. O clădire impunătoare semnalează pe o placă evenimentul Conferinței „intelighenției române” din martie 1869, când s-a fondat PNR. Orașul pare pustiu, singura mașină din parcare e a noastră. Primăria și Biserica greco-catolică sunt primele care sar în ochi, restaurate în culori vii și plasate la vedere.
Lângă biserică, o casă fără etaj în forma literei L, restaurată și ea, pe care citim că ar fi muzeu: Muzeul Țării Secașelor. Nu tragem speranță să-l putem vizita, cine să stea duminică la prânz să aștepte turiști sau pur și simplu doi curioși, ca noi? Pe ușa întredeschisă programul de vizitare consemnat este de miercuri (logic, suntem la Miercurea), până duminică. Intrăm. Ne întâmpină o doamnă blondă care ne asigură că putem vizita și muzeul, și biserica fortificată de secol XIII. Gratis.
Clădirea a fost sediul poștalionului acum două secole, dar o parte e mai veche, datând din epoca medievală. Claudia Nicoară, cum am aflat că se numește, este o nemțoaică originară din Germania măritată cu un român din Miercurea și stabilit aici, cu afaceri. Se scuză că nu știe perfect românește, deși vorbește bine, clar și nuanțat. Muzeul s-a redeschis recent, cu dezinfectant la intrare, după o pauză de trei luni cauzată de pandemie. Ușile și podelele vechi sunt restaurate cu grijă, iar mobilierul și obiectele – perne, unelte, icoane – ilustrând viața comunității săsești, sunt aranjate cu abilitate muzeală, sub coordonarea Muzeului Astra din Sibiu. Este cel mai nou muzeu al județului Sibiu, inaugurat anul trecut în luna mai.
Dar surpriza abia vine: mergem să vedem biserica fortificată care din secolul al XIII-lea până în prezent a suferit modificări și a văzut multe: războaie, incendii, reconstrucții, schimbări de cult religios și, mai recent, neglijență și riscul ruinei. Până la poarta de intrare, dăm peste un morman de gunoi abandonat lângă băncile străjuite de teii seculari din fața zidului monumentului arhitectural. Claudia Nicoară se scuză, jenată: sunt urmele lăsate de oamenii, de regulă tineri, care se adună aici seara, în lipsă de altă distracție. Rămânem fără cuvinte când vedem lângă bancă un coș de gunoi aproape gol. Facem poze și mergem mai departe.
Biserica-cetate aflată în patrimoniul parohiei evanghelice are nevoie de restaurare. Invadată de umezeală, ea se poate degrada, deși lucrări de reparații au fost efectuate între anii 1995 și 2005, din donațiile sașilor emigrați în Germania, iar prin Programul Operațional Regional 2014-2020 au fost aprobate peste 2,096 milioane lei finanțare nerambursabilă din fonduri europene pentru reabilitarea întregului ansamblu, incluzând casa parohială și anexele. Inițial romano-catolică, ceea ce se vede din altarul baroc bine păstrat, biserica e azi lutherană.
Rar, se mai oficiază slujbe, mai ales vara când vin în vacanță germanii care și-au păstrat proprietățile la Miercurea-Sibiului, case tipice, cu ziduri înalte și porți solide, amintind de vremurile când populația săsească trebuia să se apere ba de turci, ba de sârbi. Dealtfel, comunitatea lutherană s-a restrâns la 1,6%, majoritatea de 88% a populației mergând la biserica ortodoxă „Sfântul Ilie”, cea mai nouă dintre toate.
Incinta fortificației de formă ovală păstrează una dintre dovezile cele mai elocvente ale spiritului gospodăresc al coloniștilor sași care au fondat localitatea în secolul al XII-lea: un șir de cămări din lemn pentru grâne, însemnate cu numele familiilor care depozitau aici recoltele pentru a le feri de invazii. Încă se văd semnele crestate prin care țineau evidența consumului familia Roth, familia Schuster, familia Fleischer, după cum se poate citi pe pereții de lemn. În perioada războaielor, localnicii se retrăgeau între ziduri, în „locuințele” supraetajate, care aveau pivniță pentru provizii, camera de locuit și zona de retragere cu gemuleț.
Ele datează din secolul al XV-lea. Între biserică și zona cămărilor – ne indică doamna Nicoară - spațiul verde ascunde morminte străvechi, așa cum au constatat arheologii care vor face cândva, nu se știe când, săpături. Familia Nicoară face demersuri pentru a continua restaurarea monumentului înregistrat în Repertoriul Arheologic Național cu codul 144937.08.
Ne luăm rămas bun, nu înainte de a afla că la câțiva kilometri distanță, la Câlnic, se află un monument UNESCO, o cetate țărănească perfect păstrată, pe care e musai să o vedem. Aruncăm o privire supărată spre grămada de gunoi care spune că există localnici aici, în Miercurea Sibiului, fără pic de respect pentru comorile istorice care, în vremuri mai bune, ar aduce turism și progres în micul oraș. Cât e de cunoscută tinerei generații istoria fabuloasă a locului, stimulatoare pentru mândria locală, nu știm. Internetul furnizează informații diverse despre personalitățile originare de aici. Un pictor sas, Robert Wellmann născut în 1866, ilustrează în tablouri clasice portul săsesc și peisaje ale colinelor natale. Istoria ororilor naziste reține un nume provenit din Miercurea: Victor Capesius, farmacistul-șef al lagărului de la Auschwitz, care a colaborat cu doctorul Mengele la experimentele sale pe deținuți. Declarat criminal de război, a fost încarcerat de mai multe ori, iar Tribunalul Poporului din Cluj l-a condamnat la moarte în contumacie în 1946. A murit în libertate, în Germania, la vârsta de 78 de ani.
Duminica nu e zi bună de aflat cum trăiește cotidian o localitate devenită din comună oraș în 2004. Presa vremii consemna în 2007 că Miercurea Sibiului era încă în stadiul de sat mai mare, cu liceu și dispensar, dar fără canalizare, fără asfalt și cu puține speranțe de dezvoltare. Sașii au părăsit locul, recensământul din 2011 număra sub 2% etnici germani, majoritatea de peste 80% fiind români. Etnia minoritară cea mai numeroasă, de 14%, este a romilor. După un deceniu și jumătate de când e oraș, se resimte un fenomen de urbanizare, cu investiții private în turism , profitând de băile termale, dar conservând ca preocupare principală agricultura. Nu ne mulțumim cu informațiile de pe Internet, așa că luni îl sunăm pe primar să întrebăm una-alta. Aflat la sfârșitul celui de-al treilea mandat și candidat pentru următorul, primarul Ioan Troancă se bucură să ne spună că tocmai s-a semnat contractul de canalizare pentru Apoldu de Sus, din fonduri guvernamentale PNDL. Sunt în curs proiecte europene pe POIM, așa că există speranțe de dezvoltare, mai ales că majoritatea consiliului local e liberală, ca guvernul. Pe site-ul primăriei se găsește un anunț din perioada Stării de Urgență adresat locuitorilor în vârstă care au nevoie de ajutor, de cumpărături sau de medicamente. La contactele directe sunt disponibile și telefoanele primarului și viceprimarului. Tot pe site regăsim programul de salubrizare, inclusiv zilele de ridicare a deșeurilor selective. L-am întrebat pe domnul primar cum se explică nota discordantă a mormanului de gunoi din centrul curat și îngrijit:„Viceprimarul a montat camere de luat vederi, știm cine sunt cei care lasă mizeria, dar cu amenzile nu rezolvăm nimic, mai degrabă cu munca de lămurire”. În campania electorală însă mustrările nu sunt practice.
