Mulți dintre cei care au urmărit știrile în ultimele săptămâni au auzit frecvent – după convorbirea de 90 de minute din 13 februarie 2025 dintre președintele Statelor Unite, Donald Trump, și liderul rus, Vladimir Putin – comparații cu acordul de la Ialta în Crimeea, din 4-11 februarie 1945, dintre liderii american, britanic și sovietic, acord care a parafat împărțirea Europei în două mari sfere de influență: americană/ democratică și prosperă în Vest; sovietică/ comunistă, dictatorială și săracă în Est.

Pe scurt, temerile că Marile Puteri hotărăsc, din nou, peste capul națiunilor vizate, soarta a milioane și milioane de oameni din considerente militare, adică de forță, i-au înfiorat pe europeni.

Al Doilea Război Mondial a început cu „spațiul vital” al lui Hitler, încuviințat de Stalin prin Pactul Ribbentrop-Molotov - 23 august 1939, și s-a terminat cu „sferele de influență” notate pe șervețelul de la Moscova, „hârtia de băcănie” pe care eroul Marii Britanii, Winston Churchill, a notat acordul de procentaj care oglindea harta pe care avansau la acel moment tancurile sovietice în Europa, la întâlnirea cu dictatorul sovietic, I.V. Stalin, din 9 octombrie 1944.

Deși comparația pare viabilă la prima vedere, istoria Războiului Rece și evenimentele recente arată că ecuația prezentă e net diferită de cea de acum 80 de ani, iar diferențele joacă în favoarea libertății și a Europei, cea mai puternică și bogată comunitate de state din lume, nu grămada de moloz și traume de la finele celui de-al Doilea Război Mondial.

Cum se știe, Europa Liberă publică frecvent articole de istorie recentă. Seria pe care o începem azi - România sub ocupația Moscovei - a prins contur la finele lui 2024.

Aniversarea a 35 de ani de la Revoluția Română din 1989 nu a avut loc într-un context fericit. Lumea românească a primit șocul anulării alegerilor cu neliniște. Chiar dacă judecătorii Curții Constituționale și-au justificat decizia prin amenințări la adresa democrației și securității României, faptul în sine rămâne grav.

În amonte sunt ani/ decenii în care politicile publice s-au dovedit prea slabe în a educa, a informa și a avertiza cetățenii asupra pericolelor ideilor totalitare - fasciste și comuniste deopotrivă, atât de atrăgătoare când ești nemulțumit și neajutorat și atât de primejdioase când încep să producă efecte.

Ca întotdeauna, istoria furnizează un întreg arsenal de argumente și soluții care ajută la descâlcirea problemelor încurcate și grele ale prezentului. Speranța are acest bun obicei de a răzbate chiar și din cele mai negre istorii.

Cum a ajuns deci România să aibă un regim politic similar cu cel al Uniunii Sovietice în mai puțin de trei ani, adică o dictatură comunistă?

România înfrântă este ocupată Uniunea Sovietică

Când, la 6 martie 1945, avocatul pro-comunist Petru Groza a devenit premierul României, emisarii Moscovei reușiseră, prin presiuni și diversiuni, să înlăture două guverne legitime în jumătate de an.

Potrivit planurilor făcute de Regele Mihai cu liderii partidelor democratice, agreate cu anglo-americanii, după lovitura de palat de înlăturare a mareșalului Ion Antonescu, aliat cu Hitler, funcția de premier trebuia să revină liderului țărănist, Iuliu Maniu.

Dar Iuliu Maniu nu a vrut să-și asocieze numele cu intrarea Armatei Roșii în București (rușii se aflau deja pe linia Galați-Nămoloasa), așa că în noaptea de 23 august nu a fost de găsit. Premier al României a devenit generalul Constantin Sănătescu, Mareșal al Palatului și martor la arestarea lui Ion Antonescu.

Constantin Sănătescu este premierul sub al cărui mandat România a fost nevoită să semneze un armistițiu umilitor la Moscova, pe 12 septembrie; pe lângă termenii duri din punct de vedere economic și militar ai acordului, semnarea a fost amânată deliberat astfel încât între 24 august și 12 septembrie 1944, sovieticii au luat prizonieri mii și mii de soldați români care primiseră ordin să nu mai lupte.

Dar elementul cel mai important al Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944 a fost că România se recunoștea înfrântă de Moscova:

„ (...) Recunoscând faptul înfrângerii României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii și celorlalte Națiuni Unite, (Guvernul României n.r.) acceptă condițiunile Armistițiului prezentate de către Guvernele susmenționatelor Trei Puteri Aliate, lucrând în interesele tuturor Națiunilor Unite”

Iar în baza înfrângerii, un organism tripartit anglo-american și sovietic urma să monitorizeze de la București aplicarea Armistițiului.

În fapt, această Comisie Aliată de Control a devenit guvernul de facto al României, toate deciziile importante erau vizate de ea, iar în interiorul Comisiei Aliate de Control, cuvântul hotărâtor îl aveau tot timpul sovieticii. Anglo-americanii au primit ordin să nu intervină. Pe scurt, instituțional, încă din toamna lui 1944, România nu mai funcționa ca o țară liberă.

Nu mai funcționa ca o țară liberă nici practic de vreme ce fusese ocupată de Armata Roșie.

În perioada următoare în România, țară cu circa 17 milioane de locuitori, au staționat sau se aflau în tranzit între 600.000 și un milion de soldați sovietici. În acest timp, Armata Română lupta contra soldaților lui Hitler, reușind pe 25 octombrie 1944 (ziua de naștere a lui Mihai I) să elibereze întreaga Românie și să pornească spre Vest, prin Ungaria.

„Curățirea completă de germani a făcut-o numai armata noastră, deși comunicatele rusești arată că ei au trebuit să cucerească pe rînd localitate cu localitate – or, asta este cu totul fals: au înaintat pe teritoriul românesc fără a trage un foc de armă”, nota generalul Sănătescu în Jurnalul său.

Un raport al Regelui Mihai transmis ulterior președintelui Statelor Unite, Harry Truman, vorbea despre violențele, abuzurile, actele de vandalism și violurile săvârșite împotriva populației civile. Pentru ruși, nu conta că Armata Română lupta alături de ei contra lui Hitler; Armata Roșie a tratat România ca pe o țară înfrântă.

În acest timp, propaganda susținută intens de Moscova și diseminată prin ziarele și rețeaua de agenți sovietici adunați sub numele de partid comunist răspândea o cascadă de jumătăți de adevăr sau de-a dreptul minciuni, ceea ce sporea teribil confuzia și neliniștea din țară.

În plus, orice manifestație care nu aducea osanale Uniunii Sovietice și liderului său, Iosif Visarionovici Stalin, era catalogată drept pro-fascistă astfel că, după cum povestește Regele Mihai, forțele democratice și pro-occidentale nu mai pridideau să dea dezmințiri și să răspundă provocărilor și diversiunilor.

Situația din țară l-a determinat pe generalul Constantin Sănătescu ca, în toamna lui 1944, să renunțe la poziția de premier și să o preia pe cea de Șef al Marelui Stat Major și Inspector. I-a urmat din decembrie 1944, generalul Nicolae Rădescu.

Regele nu apela la partidele politice democratice pentru că: 1. Din cauza războiului, nu avuseseră loc alegeri; 2. Liderii democrați erau reticenți să intre sub cavalcada de acuzații și injurii proferate de instrumentele ocupantului sovietic. Ei sperau că prezența rușilor în România avea să fie de scurtă durată. Ocupația sovietică a durat însă până în 1958, iar regimul dictatorial impus de ea – până în 1989.

Comuniștii, în frunte cu liderii Gheorghe Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, l-au acuzat imediat pe noul premier, generalul Nicolae Rădescu, că este fascist, dat fiind că luptase pe Frontul de Est, deci contra URSS, o acuzație care putea fi adusă însă întregii Armate Române.

Generalul Rădescu se opusese însă înaintării militarilor români dincolo de Nistru, adică dincolo de teritoriul național care cuprindea atunci și Basarabia (actuala Rep. Moldova), iar atitudinea sa recalcitrată față de coaliția cu Hitler i-a adus inclusiv internarea în lagărul de la Tg. Jiu, alături de capi comuniști și diverși alți opozanți.

După ce generalul Rădescu i-a avertizat pe români, într-un discurs memorabil la radio, în ianuarie 1945, că ceea ce fac comuniștii înseamnă, de fapt, schimbarea ordinii de drept din România și instaurarea dictaturii comuniste exact ca în URSS, presiunile pentru instaurarea la București a unui guvern pro-sovietic au sporit.

În februarie 1945, un miting organizat de comuniști în fața ministerului de Interne (aceeiași clădire ca și azi, în Piața Revoluției, fostul sediu al C.C. al P.C.R. în vremea comunismului), unde își avea biroul premierul Rădescu, a degenerat în violențe. Forțele de ordine sunt acuzate că ar fi tras în manifestanți, în fapt, o diversiune după rețeta diversiunilor sovietice clasice. (Pentru contemporani, ingrediente similare se regăsesc la Marea Mineriadă, în ziua de 13 iunie 1990, care „a justificat” chemarea minerilor la București pe 14-15, și la protestele de la Chișinău din 6-9 aprilie 2009, soldate cu vandalizarea clădirilor Parlamentului și Președinției din capitala Rep. Moldova).

În aceste condiții, din cauza intervenției Comisiei Aliate de Control, generalul Nicolae Rădescu este nevoit să demisioneze, iar Regele Mihai I este din nou în căutare de premier.

(De notat aici, în mai puțin de un an, situația din țară va deveni atât de gravă încât gen. Rădescu a scăpat cu viață doar pentru că a fost adăpostit de Legația Britanică de la București. Va ajunge în Statele Unite, apoi va deveni șeful Comitetului Național Român, guvernul României în exil, organizat după abdicarea forțată a Regelui Mihai din decembrie 1947. Șefa sa de cabinet, Adriana Georgescu nu a fost la fel de norocoasă. Arestată în câteva rânduri, reușește să fugă din țară și se refugiază, cu mari eforturi, la Paris. Aici, experiența ei din închisoare, cu violuri și bătăi, povestită unei audiențe selecte, este întâmpinată cu reticență; dna Georgescu, femeie tânără, își trântește proteza dentară pe masă).

La 06.03.1945, Mihai I numește un premier pro-sovietic

Regele Mihai ar fi preferat ca premier să fie prințul Barbu Știrbey, marele diplomat, apropiat de Regele Ferdinand, Regina Maria și premierul Brătianu, cu o mare contribuție atât la recunoașterea României Mari (1918-1920), cât și la negocierile cu anglo-americanii pentru ieșirea României din coaliția cu Hitler din 1943-1944. (Barbu Știrbey avea să moară pe neașteptate în martie 1946, de cancer hepatic; în oraș se vorbea că fusese cu puțin timp înainte la un dineu la Ambasada Sovietică de la București).

Prințul Știrbey premier era o ipoteză care ar fi dus la întârzieri suplimentare ale planurilor sovietice pentru România. Așa că la București sosește pentru a treia oară în șase luni, adjuctul lui Viaceslav Molotov, ministrul adjunct de Externe al URSS, Andrei Vîșinski. Cariera sa intrase pe un curs decisiv și ascendent după ce funcționase ca procuror de rang înalt în timpul marilor epurări de la Moscova (1928-1929) soldate cu uciderea a două milioane de membri ai partidului și nenumărate sentințe de închisoare și/sau muncă forțată în G.U.L.A.G.

Acesta este omul care i-a cerut Regelui Mihai ca următorul prim-ministru al României să fie avocatul pro-sovietic Petru Groza, un om apropiat de mulți ani de liderii comuniști, mulți agenți NKVD & comp. plătiți ca atare, uneori chiar din fondurile ce treceau prin mâna avocatului din Orăștie.

Într-un interviu cu istoricul și scriitorul Stelian Tănase (2005), Regele Mihai a spus că, între demisia generalului Rădescu și numirea lui Petru Groza, Andrei Vîșinski îl asalta zilnic cu vizitele. Nu a ezitat nici să bată cu pumnul în masă, nici să trântească ușa cât să cadă tencuiala...

Regele Mihai: „Cum Vîșinski se enervase şi mai mult cu Rădescu, el a venit la mine nu o dată, a venit de vreo patru ori în decursul unei singure săptămâni -10 zile. Prima oară a venit să-mi spună că e inacceptabilă situaţia asta şi că guvernul trebuie schimbat cu cineva care să nu facă bucluc ruşilor, că suntem în spatele frontului, şi fel de fel de poveşti de genul ăsta care nu aveau nicio logică. Prima întrevedere a mers cum a mers. Când a văzut că lucrurile trenează, a venit a doua oară, destul de repede. Că trebuie imediat făcut ceva. Şi atunci i-am spus că la noi lucrurile constituţionale nu merg aşa, că o să se facă şi schimbarea asta cât mai repede, să vedem. A acceptat-o şi pe asta şi a încercat prin numirea lui Ştirbey. Bineînţeles că nu a reuşit nimic, era spectacol.

Atunci s-a enervat el şi a venit ultima dată, pe 5 martie cred, şi a spus că asta nu se mai tolerează să continue aşa şi i-am repetat din nou că nu se poate face în mod constituţional din partea mea aşa. Şi atunci s-a enervat, şi s-a supărat şi a bătut cu pumnul în masă şi a spus că vrea să ştie în 24 de ore să schimbăm şi să-l numim pe Groza. Şi zic: «Groza cine e?» E singurul om de aici în care guvernul lui avea încredere. Şi când a trântit cu pumnul în masă, nu am mai răspuns fiindcă ce trebuia să fac?! Şi atunci s-a sculat cu interpretul lui şi a ieşit din birou de la mine. Şi teatral sau nu, dar cred că era teatral mai mult, a trântit uşa aşa de tare că s-a a dezlipit rama uşii de perete, a crăpat. Şi a plecat. Şi mi s-a raportat când s-a urcat pe maşină că era cu zâmbetul pe buze şi aproape că râdea.

Aş putea să fac o paranteză acuma, fiindcă am aflat lucrurile astea abia acum vreo 5-6-7 ani. Cineva mi-a scris din Israel, tocmai acest interpret care era acolo când s-au întâmplat toate astea şi el a confirmat că tot ce am spus eu în diversele declaraţii ale mele, cum a trânt uşa şi cum a ţipat, era adevărul. Aşa a fost. Singurul lucru care nu a fost exact în ce am spus eu – asta m-a amuzat – când s-a urcat în maşină, între ei doi, Vîşinski a spus interpretului uitându-se spre coridorul îngust de aici, «Ăla este o nucă tare!.» Despre mine.

Bineînţeles, ajunsesem la aşa o situaţie, tot trenasem o săptămână întreagă, Marinovski (Rodion Marinovski, mareșal rus care a coordonat bătălia sângeroasă de la Oarba de Mureș n.r). a sosit şi el aici să facă presiuni. Până la urmă, în ziua de 4 şi 5 au scos tancurile în Bucureşti, aşa că se vedea foarte bine că ei nu glumeau deloc cu asta, voiau absolut să facă cum vor ei! M-a găsit în aşa situaţie că nu se putea absolut discuta cu aşa ceva. Atunci l-am chemat pe Groza şi i-am spus: «Te pun prim-ministru» şi s-a terminat.

A doua zi a venit, dacă nu mă înşel mai era cu unul sau doi miniştri de-ai lui din aşa-zisa opoziţie, politici de-ai noştri. Au depus jurământul chiar aici. Asta a fost.

Stelian Tănase: În situaţia aceasta de criză şi de dictat, aţi cerut ajutorul Comisiei Aliate de Control, părţii americane şi britanice care erau la Bucureşti? V-aţi consultat cu ei?

Regele Mihai: În timpul venirii lui Vîşinski în acea săptămână, 10 zile, i-am ţinut la curent imediat şi pe englezi, şi americani, ştiau exact ce se întâmplă. Erau perfect la curent. Dar nu s-a întâmplat nimic. Decât să mi se spuie din partea lor că au trimis mesajele la Washington şi Londra. Atât.

Stelian Tănase: Nu v-au încurajat să rezistaţi? Nu v-au spus să cedaţi, ce v-au spus?

Regele Mihai: În momentul acela ei nu au încercat să spuie ceva, de rezistenţă. Şi-au dat seama că fiind tancurile ruseşti şi armata rusească ce trecea pe aici spre Vest, care varia între 800.000 şi un milion de oameni, în sus şi în jos, ce puteam să facem?!

Stelian Tănase: Ce impresie v-a făcut Petru Groza? Ce fel de om era?

Regele Mihai: Pe Groza, eu nu l-am cunoscut deloc înainte. Cu timpul, tot văzându-l aşa… e greu de caracterizat. Dar în orice caz avea nişte atitudini câteodată… foarte curioase. Chiar în faţa mamei mele, venea cu nişte anecdote şi cu chestii de felul ăsta, dar erau mai mult decât deplasate, chiar anumite lucruri destul de vulgare, credea că face mari spirite şi râdea de numai putea. Pe noi ne-a şocat teribil. De mai multe ori a făcut asta. Pe urmă teoriile lui, să facem guvern, cu ruşii, cu una, cu alta…

Stelian Tănase: Ce teorii avea?

Regele Mihai: Ce îmi explica mie era exact ce spuneau ruşii. Nu ştiu dacă erau chiar ale lui, dar era poate pus să facă asta”.

Miza uriașă a lui 6 martie - Transilvania de Nord

La o săptămână după ce Petru Groza a devenit premier, administrația specială sovietică din Transilvania de Nord este ridicată, frontierele revin la forma pe care o aveau înainte de Dictatul de la Viena din 30 august 1940, iar Regele Mihai I este invitat de guvern și de sovietici, în frunte cu Andrei Vîșinski însuși, cu generalul Susaikov din Comisia Aliată de Control, dar și de anglo-americanii de acolo, să preia Clujul eliberat.

Întorși de la Cluj, premierul Groza și șefii lui sovietici defilează în centrul Bucureștiului.

Vor urma o serie întreagă de aparente gesturi de bunăvoință. România își primește nu numai Transilvania de Nord, dar și faimosul vas de război al școlii militare din Constanța, bricul Mircea, confiscat de sovietici prin Convenția de Armistițiu.

Regele Mihai, pilot pasionat, primește de la Stalin două mici avioane de vânătoare. Le primește în urma unei ceremonii pe aeroportul Băneasa, pe 26 mai 1946, unde primește sfatul discret al unui anglo-american să mănânce ceva gras înainte de nesfârșitele toasturi cu vodcă ale „amicilor” sovietici, dornici să îmbete pe toată lumea.

Iar într-o linie de-a dreptul serioasă, suveranul României primește cea mai înaltă decorație a Uniunii Sovietice, Ordinul Victoria. Îi este înmânată la o ceremonie ținută la Palatul Regal, pe 6 iulie 1945, însuși mareșalul sovietic Fiodor Ivanovici Tolbuhin.

O decorație similară vine ulterior și din Statele Unite din partea președintelui american Harry Truman. României i se recunoșterea contribuția la încheierea cu șase luni mai devreme a celui de-al Doilea Război Mondial.

Zâmbete false, greva regală și falsificarea alegerilor din 1946

Toate aceste gesturi de bunăvoință și normalitate alcătuiau rama unui peisaj politic dezastruos.

Instalarea lui Petru Groza la Palatul Victoria a dat startul epurărilor în toate instituțiile românești și, în primul rând, în instituțiile de forță, în Justiție - ministru Lucrețiu Pătrășcanu, la Externe - ministru, agenta sovietică și lider de facto al Partidului Comunist - Ana Pauker, la Comunicații - șeful Partidului Comunist, Gheorghe Gheorghiu Dej.

Sub pretextul de-nazificării României, fostă țară asociată cu Hitler, o serie întreagă de lideri democrați și pro-occidentali, se confruntau cu atacuri permanente.

România a participat, din nenorocire, în timpul regimului de dicatură militară al legionarilor, apoi exclusiv al mareșalului Antonescu, la Holocaust. Sute de mii de evrei au căzut victime autorităților române aliate cu naziștii, atât cetățeni români, deportați din nordul Moldovei și Basarabia, cât și oameni din teritoriile sovietice ocupate de Armata Română, cum s-a întâmplat la Odesa.

Mareșalul Ion Antonescu, prizonier în URSS începând cu august 1944 până la procesul care început în mai 1946, și ministrul său de Externe și vicepremier, Mihai Antonescu, au fost executați, la Jilava, pe 1 iunie 1946, în urma unui proces ținut de un ne-constituțional Tribunal al Poporului (Constituția României interzicea constituirea oricăror tribunale excepționale n.r.). În același proces a fost condamnat guvernatorul Transnistriei, unde au fost lagărele românești pentru evrei, Gheorghe Alexianu. El a fost executat în aceeiași zi, 1 iunie 1946.

Istoricii sunt de acord că liderii regimului asociat cu Hitler ar fi fost condamnați și într-o Românie neocupată de Uniunea Sovietică, așa cum s-a întâmplat la procesele de la Nurenberg. Ion Antonescu însuși era, cel mai probabil, conștient de ceea ce avea să urmeze, în orice ipoteză

Dar o dată România ocupată, pretextul - fapt real - al participării la Holocaust, această vulnerabilitate morală a României era folosită constant de partidele raliate ocupației rusești împotriva tuturor personalităților care reprezentau România democratică și pro-occidentală, de la Regele Mihai și șefii partidelor clasice la profesori universitari, actori, cântăreți, lideri de opinie, am noi spune astăzi. Acuzațiile de fascism sau de complicitate nu se mai opreau.

Pe de altă parte, noile autorități au evitat să atace, direct, în 1945-1946, cele mai adânc înrădăcinate instituții. Regele Mihai a fost decorat și i se făceau cadouri, directive precise atrăgeau atenția că Biserica Ortodoxă Română nu trebuie în nici un chip atacată sau victimizată, iar prin reforma agrară din 1945, țăranii săraci au primit câte 5 hectare de pământ.

Privind lucrurile cu ochii unei familii de români obișnuite, cu educație primară (majoritatea), ai fi spus că guvernul Groza face chiar treabă bună.

Ostașii sovietici cu cohorta de tâlhării și violuri, arestările politice țineau însă lumea cu picioarele pe pământ.

Când în urma Conferinței de la Potsdam (lângă Berlin) din iulie-august 1945, președintele SUA, Harry Truman, premierul britanic Churchill/ apoi Atlee, liderul sovietic, Stalin, au dat publicității o declarație în care spuneau că toate națiunile Europei au dreptul la guvetn reprezentantiv, Regele Mihai i-a cerut premierului Groza să demisioneze.

Cum acesta a refuzat, Regele Mihai a intrat în grevă, adică a refuzat să mai semneze orice document/decret al Guvernului, ceea ce lipsea de legalitate orice act guvernamental.

La 8 noiembrie 1945, de onomastica Regelui, zeci de mii de oameni s-au strâns în fața Palatului Regal, ca să îl susțină pe Mihai. Demonstrația pașnică cu steaguri românești, americane și britanice a fost înecată în violență. În Piața Palatului Regal (acum Piața Revoluției) au sosit camioane cu muncitori furioși, manipulați de narative comuniste, înarmați cu ciomege și răngi.

Între cei arestați au fost însă manifestanții liberali (protestul a pornit din dreptul casei Sabinei Brătianu de pe strada Maria Rosetti, din apropiere), țărăniști, pro-occidentali - cu uciderea lor avea să fie șantajat Regele Mihai pe 30 decembrie 1947 când a fost forțat să abdice.

Greva regală va dura până în decembrie 1945, când în urma intervenției anglo-americane, Regele Mihai a fost nevoit să cedeze. Tot timpul i se spune că trebuie să se înțeleagă cu Moscova.

Singura concesie a fost includerea în guvernul Groza a doi miniștri fără portofoliu, unul liberal și altul țărănist. Urma, de asemenea, să se organizeze alegerile.

S-au ținut la 19 noiembrie 1946, într-un climat de tensiune maximă. Disputele românești clasice, mai mult sau mai puțin a la Caragiale - au fost înlocuite cu violențe fizice, grupări de bătăuși asociate noului regim care își intimidau adversarii țărăniști și liberali, plus, arestări sub orice fel de pretexte, inclusiv a candidaților partidelor clasice, cum s-a întâmplat cu Ilie Lazăr, omul care a pus steagul pe Primăria din Cernăuți în 1918, un politician foarte apropiat de Iuliu Maniu.

Dar vicierea profundă a procesului electoral nu a fost de ajuns.

În ciuda tuturor presiunilor, țărăniștii și liberalii au câștigat alegerile din noiembrie 1946, cât să formeze singuri guvernul. Doar că cifrele au fost răsturnate, realmente, pe hârtie. Faptul a fost denunțat atât de liderii lor, cât și de membrii corpului diplomatic de la București. Frontul Partidelor Democrate - adică Partidul Comunist, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioților etc - a obținut, oficial, 68% din mandatele din Parlament.

Regele a refuzat inițial să meargă la sesiunea inaugurală a noului Parlament. Apropiații, inclusiv liberali și țărăniști, l-au sfătuit să facă contrariul. Gândeau că vor câștiga timp până când anglo-americanii vor interveni ca să susțină democrația românească.

Ce soartă ar fi avut rezistența dacă acești oameni ca noi și ca dv. ar fi știut că americanii nu vor veni decât peste 45 de ani? Nu vom ști niciodată.

Dar cum granițele nu erau deschise ca acum, pașapoartele erau rare și aveau să devină extrem de rare, în paralel cu teroarea, în România a început acomodarea.

Ceea ce știm sigur azi este că poveștile cu coloană vertebrală, oricât de dramatice, au alcătuit masa critică pentru libertatea, siguranța și prosperitatea de azi.

Din istoria comunismului, am mai aflat și că omul din proverbul „Fă-te frate cu dracul până treci puntea” nu ajunge niciodată la destinație. La destinație ajunge „fratele”, eventual în dublu exemplar.

Bibliografie:

Keith Hitchins, România 1866-1947, București, Humanitas, 1998

Joseph Rothchild, Returning to Diversity, Cambridge University Press, 1991

Stelian Tănase, Zvonuri despre Sfârșitul Lumii, ocupația sovietică între 1944 și 1953, Corint, 2024

Stelian Tănase, Conversații cu Regele Mihai, București, Corint, 2018

Marc Herbert Laszlo, Abdicarea Regelui Mihai, Humanitas, 2010

Constantin Sănătescu, Jurnal, Humanitas, Humanitas, 1997

Arthur Gold Lee, Regina Mamă Elena, Humanitas, 2019.

Eleodor Focșeneanu, Istoria Constituțională a României, Humanitas, 1996

Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii, București, Polirom, 2010

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.