N-am văzut vreodată înfățișarea unei puteri mai mari și mai concrete altfel decât urmărind ieri ceremoniile de rămas bun pentru Regina Elisabeta. Deși nu a defilat nicio cohortă militară de secol XXI, cu arme supersonice și rază lungă or focoase nucleare.
Am văzut însă șiruri lungi de oameni, mulți oameni, o parte în uniformele lor istorice, extrem de bine educați și instruiți și, mai ales, împărtășind același spirit, în tăcere. Spiritul care glorifică o bătrână - mamă, bunică și străbunică, dar o bătrână, „o babă" cum îi spun unii infantil și inoportun.
E de fapt spiritul care glorifică o muritoare pentru marele merit al Reginei de a asculta rezervată toată viața, pe toată lumea, de a respecta regulile cele mai stricte, unele spartane/chinuitoare de-a dreptul, și de a puncta cu discreție, numai în momente excepționale.
Oamenii Reginei - să îi numim așa, nu contează de pe ce meridian sunt - împărtășesc spiritul care glorifică nu simpla adeziune la valori, semnătura în tabel ori cu stilou de aur, ci omul care întrupează valori, asumându-le zi de zi, în detaliu și pe termen lung, cu sinceritate.
Acei mulți britanici și prietenii lor de pretutindeni împărtășesc spiritul care glorifică de asemenea continuitatea - dinastia britanică e asigurată genealogic pentru trei generații, acesta fiind însă numai partea „tehnică”, cea mai simplă; depinde de succesorii Elisabetei să mențină popularitatea monarhiei din Marea Britanie la fel de ridicată - dar nu o continuitate inflexibilă și arogantă, ci una care se schimbă și evoluează, e atentă la oameni și vremuri.
Sigur că monarhia britanică are trăsături imposibil de replicat, dar există un element, o substanță miraculoasă, un elixir al adevăratei stabilități, care se regăsește și în republicile fericite, ba chiar și în unele nefericite, cum e Ucraina de azi, nu numai în monarhii constituționale. Acest elixir se numește legitimitate.
Elisabeta a domnit 70 de ani, o longevitate de neegalat, dar ea și-a câștigat demult locul în inimile a sute de milioane de oameni. Elisabeta a păstrat nealterată puterea legitimă cu care a fost încoronată, dar a reconfigurat cu atât de mare discreție tradiția, încât lumea nici nu a băgat de seamă că monarhia UK a ajuns deja și în ciuda a orice în secolul XXI. (Dacă nu ar fi fost așa, Harry și Meghan n-ar fi fost invitați la ceremonii).
Ei bine, acolo unde neaveniții sau agendele murdare au văzut o bătrână depășită și/sau exagerat de austeră era de fapt cel mai eficient vehicul: cel care a transportat în viitor secole de istorie. Adică rădăcinile, fără să le fie măcar zgâriate capilarele.
Cum a reușit? S-a scris enorm despre simțul datoriei, despre modelul care i-a fost tatăl, George al VI-lea, despre educație, disciplină etc. Corect. Dar nu poți rezista fără cusur 70 de ani numai din simțul datoriei. Mai ales când ai atât de mult umor.
Elisabeta a II-a a reușit dintr-un singur motiv: a iubit foarte, foarte mult Marea Britanie. Toate celelalte au fost de ajutor, dar esența rămâne iubirea ei pentru națiunea ei.
Acesta este un exemplu clasic despre ce înseamnă putere legitimă. Grija și „îmi pasă cu adevărat” nu sunt posibile în regimurile fake, acolo unde puterea a fost obținută abuziv și/sau minciună. Uneori, nici măcar alegerile nu pot umple prăpastia începuturilor strâmbe. Legitimă e puterea obținută pe bună dreptate, de jure și de facto.
Puterea legitimă e adevărată, adică e pe bune, o simți calmă, nu te brutalizează, e liniștitoare, nu agresivă, te taxează, te enervează, face greșeli, încurcături, calcă strâmb, dar nu te lasă la greu, e mereu de partea ta. Mereu.
Iar Elisabeta a fost cu națiunea ei, de partea națiunii ei, mereu. Ieși din casă și cu stegulețe desenate pe hârtie dacă n-ai altceva. Și bogat, și sărac, și tânăr, și bătrân, și familist, și gay și născut în Marea Britanie și imigrant.
Cine poate sta în fața unei asemenea puteri? Nimeni. De aceea ne-am uitat cinci miliarde de pământeni, mesmerizați, la acest rămas bun de epopee.
