Cititorii buletinului informativ Wider Europe au observat probabil momentele de incertitudine cu care se confruntă în prezent Radio Europa Liberă/Radio Liberty (RFE/RL). Pe 15 martie, președintele american Donald Trump a semnat un ordin executiv prin care a redus drastic dimensiunea agenției care supervizează RFE/RL, United States Agency for Global Media (USAGM). Aceasta a fost urmată de o scrisoare din partea lui Kari Lake, consilier superior al directorului general interimar al USAGM, prin care agenția anulează acordul de finanțare cu Europa Liberă, trecând astfel peste decizia Congresului.
În ciuda acestui fapt, suntem încă în funcțiune. Europa Liberă a dat în judecată atât USAGM, cât și pe Kari Lake cu privire la aceste măsuri și se vorbește despre o posibilă finanțare din partea UE sau de contribuții separate din partea unor țări europene.
Date fiind circumstanțele, mă voi abate de la formatul obișnuit și voi scrie ce nu am mai scris-o până acum - voi povesti despre ce înseamnă Europa Liberă (RFE/RL) pentru mine.
În spatele Cortinei de Fier
Tatăl meu s-a născut la Poznan, în vestul Poloniei, în 1939, chiar înainte de invazia Germaniei naziste. Tatăl lui era în armata poloneză și a fost apoi luat prizonier de război. Mama a fost închisă pentru că s-a opus regimului nazist.
Prin urmare, în mare parte a războiului, de tatăl meu au avut grijă frații mai mari și o asistentă de la Crucea Roșie Suedeză – o legătură care își va dovedi semnificația mai târziu.
După război, bunicii mei și fiul lor cel mai mic – tata – s-au mutat în orașul port Gdansk, din nordul Poloniei, în căutarea unor joburi mai bune.
La acel moment, Suedia avea una dintre cele mai mari flote comericale din Europa și, în peisajul sumbru al Poloniei devastate de război, navele lor strălucitoare ancorate în port l-au impresionat pe băiatul care era tatăl meu.
Precum mulți alții blocați în spatele Cortinei de Fier, tata asculta „vocile” – așa li se spunea oamenilor care transmiteau de la BBC World Service, Voice of America și Radio Europa Liberă.
Oamenii le ascultau, desigur, pe furiș, cu aparatul de radio lipit de ureche, noaptea, în pat. Erau vremuri grele, cu cenzură și represiune, dar, pentru tata, emisiunile erau o mană cerească. Informau, inspirau și, în cazul tatei, l-au convins să fugă în Vest, adică în Suedia.
Trecerea mării înghețate
Prima tentativă a avut loc pe când avea 17 ani – a încercat să meargă din Polonia, peste Marea Baltică acoperită de gheață, ca să ajungă în insula daneză Bornholm. Planul era să continue până în Suedia. Iernile erau pe atunci mult mai aspre decât acum și gheața chiar acoperea mare parte din Baltica.
A fost, totuși, un plan nesăbuit. Spărgătoarele de gheață făceau aproape imposibilă traversarea pe propriile picioare, așa că a fost forțat să se întoarcă – înfrânt, dar nu descurajat.
Anul următor a încercat din nou – de data asta a vrut să facă, împreună cu un prieten, o traversare cu canoe.
Adolescenții au fost descoperiți de o navă poloneză și predați autorităților. În loc de Scandinavia, au ajuns într-o celulă de pușcărie, în Polonia. Interogați și bătuți, au admis că sunt spioni americani și au fost condamnați la zece ani.
Din fericire, în anii 1950, după moartea lui Stalin (martie 1953), în Polonia erau în curs reforme liberale, așa că au fost eliberați după un an.
Tata și-a pus în așteptare visul de a trăi în Vest, a mers la școală și a cunoscut-o pe mama. S-au căsătorit și au găsit de lucru în ceea ce era atunci Șantierul Lenin din Gdansk. În tot acest timp, el asculta „vocile”, jazzul și rock 'n' roll-ul care reușeau să scape de bruiaj.
A treia oară, cu noroc
Visul părinților mei de a avea o viață nouă în străinătate a reieșit la suprafață când în 1971, au mers în Iugoslavia, una dintre puținele țări în care puteau călători cetățenii polonezi. Pe o plajă din Croația de azi, au văzut un cuplu german care arătau asemănător cu ei însiși. Bărbatul era brunet, ca tata, femeia - blondă, ca mama.
Cum nu aveau nimic de pierdut, s-au dus la ei și i-au întrebat dacă sunt din Germania de Vest. De acolo erau. Apoi le-au spus ceva atât de îndrăzneț încât nici nu știu cum au avut curaj: i-au întrebat dacă le pot lua identitățile, dacă le pot „împrumuta” pașapoartele. Uimitor, cei doi nemți au spus da.
Se pare că ajutarea „esticilor” în acest fel nu era ceva ieșit din comun în timpul Războiului Rece.
Prin urmare, cu pașapoartele cuplului german și în mașina cuplului german, mama și tata au condus spre granița cu Italia. Familia germană a mers apoi la cel mai apropiat consulat din Yugoslavia și a reclamat că a fost jefuită.
După un an petrecut ca refugiați politici în Italia, părinții mei au primit aprobarea să plece în Suedia, unde și-au luat rezidența și apoi cetățenia.
Din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, tatăl meu a crescut urând germanii. Ironia face ca actul de generozitate supremă care i-a adus libertatea să fi fost făcut de un german. Au rămas în legătură; părinții mei le trimiteau felicitări de fiecare Crăciun.
Închiderea cercului
M-am născut în Suedia în anii 1980, în pacea și prosperitatea pe care părinții mei puteau doar să le viseze în tinerețe, în Polonia aflată sub dominația Moscovei. Precum mulți alții din generația mea, am studiat în străinătate, vorbesc câteva limbi europene, am călătorit liber pe tot continentul, încrezător în ideea unui „spațiu comun european”. Așa că a avut sens să ajung la Bruxelles.
În 2011, când am primit o ofertă să lucrez ca reporter freelance pentru RFE/RL, la Bruxelles, am știut că nu era o ofertă oarecare. Am fost crescut cu povești despre semnificația RFE/RL, am simțit ca și cum aș închide un cerc al familiei.
Când am început, în 2011, știrea cea mai importantă era fraudarea alegerilor prezidențiale din Belarus, care avuseseră loc în luna decembrie a anului precedent, și reprimarea ulterioară a demonstranților care ieșiseră în stradă. Uniunea Europeană impunea sancțiuni regimului lui Alexandr Lukașenko, iar eu m-am aruncat realmente în munca pentru reportajul scris din Bruxelles. De atunci, fac reportaje despre UE și NATO.
Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Azi, pe 25 martie, Lukașenko e învestit pentru al șaptelea mandat și e supus în continuare sancțiunilor UE.
Sub regimul său represiv, în țară sunt acum închiși aproximativ 1.500 de oameni. Unul dintre ei e colegul meu: jurnalistul RFE/RL Ihar Losik, care e după gratii din 2020. Alt coleg, Andrei Kuzneciuc, a fost eliberat în februarie, după ce a fost închis timp de trei ani într-un penitenciar din Belarus.
Când mă gândesc la Ihar și Andrei – și la Vlasilav Iesipenko, un colaborator al RFE/RL care este închis în Crimeea ocupată de Rusia – nu poate să nu-mi vină în minte povestea tatălui meu și tot ce a făcut ca să trăiască o viață liberă.
În fiecare săptămână, noi, cei de la Europa Liberă ajungem la 50 de milioane de oameni din locuri în care nu există liberatea presei sau în care e pusă la încercare puternic în fiecare zi, oameni din medii inundate de dezinformare.
RFE/RL contează în continuare, așa cum a contat pentru părinții mei din Polonia comunistă. Așa cum contează pentru Andrei, Ihar și Vladislav și toți oamenii la care ajunge munca lor.
Pe data viitoare,
Rikard Jozwiak
Articol publicat inițial pe rferl.org în limba engleză.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI
