Decența ar fi trebuit să-i împiedice... 

Proclamându-se „emanați”, uzurpând și măsluind de fapt simbolurile anti-totalitare, Iliescu, Roman, Brucan și oamenii lor au batjocorit adevărata semnificație a revoluției. Nu trebuie să fii un maniac al conspirațiilor pentru a observa că au existat conjurații, combinații oculte, legături subterane de complicitate, mai cu seamă în regimuri ermetic închise precum cel al lui Ceaușescu.

Mărturisesc că am avut inclusiv motive personale să cred în această versiune oarecum tenebroasă a revoluției române. În 1980, mă aflam într-un parc din București, plimbându-mă cu un profesor al academiei de partid, care mai apoi a avut puternice legături cu cei de la putere. Adoptând un ton confidențial, el mi s-a destăinuit cu glas șoptit: „Reprezint un grup care se va debarasa de clanul Ceaușescu”. La acea vreme, știind cu cine am de-a face și ce instituții reprezintă, l-am suspectat de provocare. Mai târziu, mi-am dat seama că era sincer. A existat, într-adevăr, un grup care și-a dorit înlocuirea tiranului și instituirea propriei oligarhii. Ei nu au avut ca scop înlăturarea socialismului de stat, au vrut doar să-l facă rațional. Fiind versați în realpolitik, ei și-au continuat activitatea în cadrul structurilor de putere ale sistemului stalinist bizantin, au încurajat fără rușine narcisismul secretarului general și au așteptat momentul prielnic pentru a prelua puterea.

Acea clipă a sosit. I-au lăsat pe studenți, muncitori, soldați, pe milioanele de români să iasă în stradă, în decembrie 1989, spre a pune capăt dictaturii cuplului Ceaușescu. Apoi, în momentul culminant, Iliescu și acoliții săi s-au ridicat cu succes pe creasta valului istoriei. În asemenea circumstanțe, n-au mai surprins îndoielile revoluționarilor români veritabili față de proclamațiile de credință ale acestor lideri la adresa democrației. Revenirea chipurilor și vocilor compromise n-a fost un fenomen care a caracterizat numai primele eșaloane ale puterii.

L-am cunoscut pe Corneliu Vadim Tudor (1949–2015) de când eram amândoi studenți la Facultatea de Sociologie din București. Dar mi-a fost cunoscut mai ales din postura de menestrel al curții Ceaușeștilor, specializat în osanale generos remunerate. Îl știam ca autor al unor vulgare versuri anti-semite și al unor pamflete rasiste. Atunci, pe 21 decembrie, Tudor a trimis peste hotare un furibund manifest anti-ceaușist, denunțându-și fostul idol drept „cel mai sângeros criminal din istoria României, un monstru mai mare decât Stalin și Hitler—un Caligula de Balcani”. Mai mult decât atât, Tudor a pretins că masacrul de la Timișoara l-a convins că „nu rușii, ungurii și evreii amenință România”, ci tiranul însetat de sânge pe care el îl proslăvise cu atâta zel cu doar puțini ani mai înainte.

Opinii similare au fost exprimate și de alți foști sicofanți. Mihnea Gheorghiu (1919–2011), care a fost președinte al Academiei de Științe Sociale și Politice, a apărut la televizor unde și-a exprimat dezgustul față de „obscurantismul primitiv” al lui Ceaușescu. Constantin Boștină, fostul șef de cabinet al lui Ceaușescu, a fost numit de noul regim în funcția de ministru adjunct al economiei, fiind demis numai datorită presiunilor exercitate de mișcarea studențească. Lista acestor revoluționari de ultimă oră ar fi putut continua la nesfârșit. Este adevărat că noul regim a selectat și disidenți veritabili, precum istoricul de artă Andrei Pleșu și criticul literar Mihai Șora, numiți ministru al culturii și respectiv ministru al educației. Aurel Dragoș Munteanu (1942–2005) a deținut funcția de președinte al Radioteleviziunii Române (destui „foști” însă, au populat staff-ul său).

Niciun minister strategic nu a fost oferit unei persoane care s-a opus cu adevărat dictaturii. Ce-i drept, ținând cont de ubicuitatea cultului lui Ceaușescu, ar fi fost greu să găsim un contingent numeros de indivizi nepătați de atitudini colaboraționiste. Un număr suficient exista însă. Următoarele exemple mi se păreau pe atunci edificatoare: Radu Filipescu, care a fost arestat în anii ’80 pentru că a distribuit manifeste anti-ceaușiste; criticul literar Dan Petrescu, unul dintre cei mai curajoși opozanți ai regimului; Alin Teodorescu, care a avut curajul de a critica politicile anti-maghiare ale lui Ceaușescu; economistul Ion Blaga, care în anii ’70 a refuzat să fie consilier prezidențial pe probleme de economie.

În orice caz, decența ar fi trebuit să-i împiedice pe cei care au participat direct la orgiile ideologice ale dictaturii lui Ceaușescu să se erijeze drept vechi opozanți. Lăsând la o parte inevitabila repulsie pe care o simțim încă, de ce totuși este important să discutăm acest fenomen?

În „Comunicatul către țară”, Consiliul FSN garantase un guvern de tranziție fără pretenții monopoliste asupra puterii politice. Din nefericire, Silviu Brucan a anunțat intenția FSN de a prezenta liste de candidați din perspectiva alegerilor generale din aprilie. Brucan, care părea cel mai coerent dintre liderii de atunci, declarase într-un interviu din Financial Times(29 decembrie 1989) că nu vede niciun motiv pentru care FSN nu s-ar bucura de avantajele politice ale victoriei revoluționare. Liderii nou-formatelor partide de opoziție—PNL, PNȚ și Partidul Social Democrat Român—și-au exprimat îngrijorarea față de posibilitatea ca asemenea avantaje să includă încercarea de a crea celule FSN la locul de muncă, ceea ce evident i-ar consolida semnificativ hegemonia deja existentă.

Brucan a negat totodată orice legături între FSN și defunctul PCR, proclamând comunismul drept „irelevant” în România. Cu toate acestea, nu puțini români au observat cum discipolii lui Gorbaciov, regrupați la nivelul conducerii FSN, prefac/adaptează crezul marxist. Acești lideri, fiind conștienți de disprețul populației pentru partid, au depus eforturi pentru a salva socialismul, abandonând chipul său comunist. Și, pentru a reuși, au aplicat strategiile bolșevice cu care erau atât de bine familiarizați: controlul presei, divizarea și izolarea opoziției, amăgirea restului electoratului cu promisiuni deșarte. Cetățenii României proaspăt ieșită din dictatură nu cunoscuseră vreodată alegeri libere. După cum știm astăzi, mulți s-au lăsat ispitiți de „chipurile noi” ale comunismului și au sfârșit prin a le cunoaște în versiunea lor cea mai deplorabilă, prin avatarurile politice ale vechiului FSN...