Principatele Române intră în atenția călătorilor străini târziu și timid: abia de la sfârșitul veacului al XIV-lea. La un secol după ce Marco Polo ar fi mers în China (călătorie sub semnul întrebării după contestarea din 1966 de către specialistul german Herbert Franke și alți istorici) sau după încheierea expediției genoveze a fraților Ugolino și Vadino Vivaldi în Oceanul Atlantic, de exemplu.

„Cauza este că marile drumuri de comunicație cu Răsăritul și cu Sud-Estul european nu treceau prin părțile noastre. Și se înțelege bine de ce: pentru că nu exista o ordine asigurată în aceste părți și călătorii căutau totuși o siguranță a drumului și mijloacele materiale pe care trebuiau să le aibă pe acest drum. Călătorii se cam prădau la noi”, explică Nicolae Iorga în „Istoria românilor prin călători”.

După secolul al XIV-lea, numărul străinilor care vizitează teritoriile viitoarei Românii crește, de cele mai multe ori din motive economice sau diplomatice.

Nu la fel se întâmplă și cu interesul autohton de a vedea lumea dincolo de Viena, Praga sau Constantinopol.

Abia în secolul al XVII-lea există un demers remarcabil. După vizite diplomatice în Franța și Suedia, Nicolae Milescu Spătaru pornește spre China, trimis de țarul Alexei al Rusiei.

Petru Cercel, Mitropolitul Dosoftei, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir sau Ienăchiţă Văcărescu sunt principalele personalități care deschid seria călătoriilor.

De cealaltă parte, apetitul românilor pentru plecările în străinătate apare și crește începând cu anii 1800.

De la mijlocul secolului al XIX-lea există și primele imagini care deschid expoziția „Fotografii pe harta lumii”, organizată de Asociația Renascendis (la Muzeul Hărților din București).

„Acum am putea pleca în Franța dar, după cum am auzit la mai mulți că dincolo de Vidin (Bulgaria, n.r.), la un sat, s-a descoperit un izvor unde mulți pătimași de deosebite boale s-au dus. Ne vom duce și noi, dară pentru puține zile și, întorcându-ne, vom pleca îndată la Paris”, îi scria boierul Grigore Miculescu (n. 1830) din Cerneți (jud. Mehedinți) cumnatului său, pitarul Dimitrie Zătreanu, pe 7 iunie 1857 (Constanța Vintilă – Ghițulescu – „Evgheniți, ciocoi, mojici”).

Grigore Miculescu avea să și moară la Paris, în 1882, după ce se autoexilase acolo ca urmare a activităţii sale anticarliste.

După cum remarca istoricul Constantin Ardeleanu, autorul cărții „O croazieră de la Viena la Constantinopol”, Viena avea în secolul al XIX-lea o funcție dublă, ca destinație turistică: servicii educative și medicale superioare celor din Principatele Unite.

„Ca hub de transport, întregul sistem de drumuri publice – și, din anii 1830, de căi ferate – din spațiul habsburgic avea Viena în centru.

Astfel, toate drumurile din provinciile habsburgice, astăzi parte din România – de la Suceava în Bucovina, Brașov în Transilvania sau Orșova în Banatul Montan – duceau la Viena”, arată istoricul Constantin Ardeleanu într-un interviu acordat revistei Viața Românească în 2022.

Conform unui ghid de călătorie din 1856, de acolo se ajungea, pe cale ferată, în opt ore la Praga, în alte opt ore la Berlin apoi, prin porturile germane, spre Londra sau nordul Europei. Același nod de transport era folosit pentru călătoriile la Paris, Veneția sau Roma.

„Vaporul austriac a fost principalul mijloc de transport care a legat spațiul românesc de lumea largă. A fost primul motor al revoluției industriale pe care românii l-au cunoscut în mod nemijlocit la ei acasă. După 1834, piroscafele (nave acționate de un motor cu aburi, n.r.) au devenit o prezență obișnuită în porturile Dunării românești, arată istoricul Constantin Ardeleanu în cartea „O croazieră de la Viena la Constantinopol”, publicată în 2021.

„Oriunde oprea vasul, numeroși țărani se adunau pe malul fluviului și se uitau lung la el, cu mirare și admirație”, nota Julia Pardoe, citată în lucrarea istoricului Constantin Ardeleanu.

Pe corabie, drumeții alungau plictiseala jucând stos, joc de cărți popular în secolul al XIX-lea, consemnat și de Nicolae Filimon în „Ciocoii vechi și noi”: „Boieri domnia-voastră, este un joc foarte frumos; el n-aduce somn jucătorilor şi ceea ce are mai bun este că, în puţin timp, unul sau doi din jucători mătură toţi banii din punga celorlalţi.“.

Dacă pe vas erau prezente și obrazele domnești, miluiau „cadâne sărace”, cum este consemnat în cazul lui Ioniță Sandu Sturza.

Proaspăt numit domnitor al Moldovei, acesta pornea pe 12 august 1822 de la Constantinopol cu vaporul la Varna iar de acolo, pe uscat, pe drumul Silistra – Iași. „Pentru a-și ține rangul”, arată Ardeleanu.

„648 de clișee și două albume recuperate din talcioc, dintr-o ladă de banane. Acesta a fost punctul în care ne-am dat seama că știm prea puțin despre fotografia de călătorie în străinătate a românilor. Cel târziu de la începutul secolului al XX-lea, călătorii români au fost însoțiți aproape mereu de aparate fotografice”, susțin reprezentanții Asociației Renascendis, organizatorii evenimentului de la Muzeul Hărților din București.

„Expoziția acoperă perioada 1890 – 1990 dar, pentru punerea în context a fotografiei în ceea ce privește călătoriile românilor în străinătate, am început de pe la 1850, cu cel mai vechi document fotografic din colecția Renascendis – un dagherotip realizat în 1848, portretul unei tinere din familia Cantacuzino în timpul unei călătorii în străinătate”, a declarat pentru Europa Liberă Radu George Bârlă, președintele Asociației Renascendis.

„Selecția pune oarecum într-o linie a evoluției obiceiurile românilor de a călători în străinătate într-o perioadă în care foarte mulți erau și fotografi amatori și purtau aparatul de fotografiat cu ei”, susține Bârlă.

Nu toată lumea era încântată de călătoriile pe care le făcea. „Vilegiaturile astea sunt minunate, dar au un singur cusur: te pun în neputinţa de a lucra ceva. Într-o lună nu am citit decât trei cărţi! De scris, mai nimic”, nota criticul Eugen Lovinescu (E. Lovinescu – „Scrisori și documente”).

„Când am debarcat întâia oară în Grecia (1902, n.r.), nu veneam pentru a vedea o ţară necunoscută, ci numai pentru a o identifica cu Elada lecturilor mele” arată autorul, în „Critice”, adevăratul scop al deplasării. Nepotrivirea dintre realitate și ficțiune nu l-a împiedicat să continue cu călătoriile și să viziteze Franța, Italia sau la băile termale de la Karlovy Vary.

În anii 1920 – 1940, tot mai mulți călători români ajung, inclusiv în interes profesional, în nordul Africii. În 1906, Octavia Goga îi împărtășea prietenului Ilarie Chendi, impresiile din Alger:

„Coastele Africei ne dă mirajuri musulmane. Dacă ai fi cu noi, ai trage un fum de hașiș. Mergem disară, fără cucoane, să vedem danțul buricului” (Andrei Oișteanu – „Narcotice în cultura română”)

Arhiva Asociației Renascendis a depășit 100.000 de documente fotografice și este în continuă creștere.

„Suntem obișnuiți să discutăm despre fotografi străini care fotografiau în România dar știm foarte puțin despre românii care mergeau și fotografiau în străinătate. De foarte multe ori, producțiile lor fotografice sunt excepționale și documentează zone trecute, la momentul respectiv, în categoria celor exotice din nordul Africii sau Asia”, a declarat pentru Europa Liberă Radu George Bârlă, președintele Asociației Renascendis.

Acesta arată că, dacă imaginile „plaiurilor mioritice” s-au bucurat mereu de succes și promovare, mai ales în timpul regimului legionar și al naționalismului ceaușist, fotografiile călătorilor în străinătate au rămas în albume, în arhive de familie sau au fost văzute cel mult în interes de serviciu.

Cortina de Fier a adus și o îngrădire a călătoriilor. În anii 1950 – 1980, majoritatea excursiilor în străinătate erau limitate la spațiul comunist.

Organizatoare a expoziției „Fotografii pe harta lumii”, Asociația Renascendis gestionează o arhivă ce-și propune salvarea, conservarea, depozitarea, digitalizarea, cercetarea și promovarea patrimoniului fotografic vechi de pe teritoriul României.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.